SACRU ȘI PROFAN

SACRU ȘI PROFAN

Savantul Mircea Eliade a studiat comparativ toate religiile de pe „suprafața zbârcită a Pământului”, cum îi spunea un Profesor de-al meu. Pe baza acestei analize, el a ajuns la concluzia că valorile fundamentale ale oricărei religii sunt două, adică Sacrul și Profanul. Axiologia este teoria valorilor, iar prin Tudor Vianu ea ne spune că toate  valorile sunt „polare”. Astfel, în Teoria cunoașterii (Gnoseologie) avem Adevărul și Falsul, în Etică avem Binele și Răul, în Estetică avem Frumosul și Urâtul, în Economie avem Utilul și Perniciosul, etc. Nu prea știm care sunt valorile fundamentale în Politică (poate Puterea și Opoziția !), ceea ce nu împiedecă Lumea să meargă mai departe spre nu se știe precis ce. Același Mircea Eliade consideră că oricare ființă umană, ca ființă conștientă, are sentimentul Sacrului, deci este și o ființă religioasă. Un sinonim al cuvântului „sacru” este cuvântul „sfânt”. Deci, ne sugerează savantul, oricare om are ceva sfânt în această Lume, că este vorba de părinți sau copii, sau de entitățile evident profane, cum ar fi proprietatea privată, să zicem casa și grădina. Aici intervine și o dublă posibilitate. Dacă entitățile sacre sunt în Ceruri, iar cele profane sunt pe Pământ, este posibilă atât profanarea Sacrului, cât și sacralizarea Profanului. Oricum ar fi această mișcare, sentimentul religios este prezent la toți oamenii, indiferent de religia în care ei cred, de la Animismul ancestral, prin Politeism, până la Monoteism. Când ajungem la Monoteism, dăm peste o problemă gravă, vecină cu un paradox. Monoteismul ne spune că Dumnezeu este doar Unul, dar pe aceeași „suprafață zbârcită a Pământului” există mai multe Religii monoteiste, deci mai mulți Unici Dumnezei. Aceștia sunt asociați cu reprezentanții lor pe Pământ, deci cu Profeții lor, care sunt Buddha, Moise, Iisus, Mahomed. Mai mult, Religia creștină, prin Teologie, ajunge la elaborarea Dogmei Sfintei Treimi, potrivit căreia Dumnezeu este Unul, dar este configurat din Trei Ipostaze („Ipostasuri” le numește Dumitru Stăniloae) Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Mai ales milenara dispută în jurul acestei Dogme a dus la despărțirea Religiei creștine în trei direcții: Ortodoxia, Catolicismul, Protestantismul, ca să nu vorbim și de altele, derivate. Chiar și sărbătoarea de Paște este ținută în două zile diferite, Lumina Învierii fiind adusă de la Ierusalim de două ori, situație care este în vecinătatea unei „erezii”.

Papa Francisc merge pe ideea de „aggiornamento”, deci de aducere la zi a Religiei catolice. Dar, și pe ideea reunificării Religiei creștine, la originea căreia stă un singur Iisus. Sincronizarea zilei de Paște este un obiectiv care poate fi atins, fără eforturi prea mari, dacă Iubirea rămâne un fundament al acestei Religii, inspirată de Iisus. Dintre observațiile recente ale Papei Francisc una ne-a atras atenția. Dânsul consideră că și un Ateu (adică un om care nu crede în  Dumnezeu) poate fi un om bun sub raport moral, adică „un om de omenie”, cum ar zice D.D. Roșca, la care vom reveni. În limbajul lui Mircea Eliade, pentru acest ateu Valorile morale sunt sacre, deci are și el ceva „sfânt” în ființa lui, altfel coborând la treapta lui animalieră. Conceptele „polare” de Sacru și Profan au avantajul caracterului lor universal, ele definind toate religiile apărute până acum în istorie. Dar, ele lasă istoria deschisă, ceea ce presupune că sunt posibile și alte forme ale religiei-religiozității decât cele de  până acum. Într-un text de excepție, marele savant Einstein afirmă că el este „o ființă religioasă”. Dar nu se referă nici aici, nici în alte texte, la una sau la alta dintre religiile cunoscute, în care el ar crede. Din explicațiile lui concise rezultă că este vorba despre o altă religie, una nouă, posibilă. În esență, el afirmă că Lumea, în care am avut norocul să ne naștem, este de o complexitate indefinită – la limită, chiar infinită. În contrapunct, Rațiunea cu care noi cunoaștem această Lume, acum și aici, este una primitivă, aflată abia la începuturile ei. Va mai trebui timp până când Rațiunea noastră umană să se dezvolte pentru a putea pătrunde până în adâncul și a cuprinde cuprinsul de necuprins al Existenței în care ne-a fost dat să ne naștem și să trăim. În perspectiva acestei viziuni atotcuprinzătoare, toate formele actuale ale Monoteismului (cu Profeții Buddha, Moise, Iisus,Mahomed) vor deveni un fel de Neo-politeism  al planetei numită Pământ.

N.B.  După ce a citit cartea lui Mircea Eliade, „Sacru și Profan”, Eugen Ionescu (o) a scris și el o carte, intitulată „Nu”, carte în care desființează cam tot ce poate fi desființat în Cer și pe Pământ. Referindu-se la cartea lui Mircea Eliade, Eugen Ionescu (o) consideră că un om care cunoaște toate religiile Pământului s-ar putea să nu creadă în niciuna dintre ele. Este interesant că, deși a fost întrebat în care dintre Religiile existente crede, Mircea Eliade a amânat răspunsul până în pragul morții și nu știu dacă a mai dat un ultim răspuns.

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

STATUL DE DREPT, ÎMPĂRȚIT NEDREPT

STATUL DE DREPT, ÎMPĂRȚIT NEDREPT

Comitetul Executiv al PSD a trebuit să se întrunească la „Băile Herculane” pentru a rosti un cuvânt și a da  un verdict cu privire la „Statul paralel”. Locul a fost bine ales, dat fiind că, în mitologia elinilor, Hercule era Zeul Puterii. Altfel spus, acolo ideologia s-a întâlnit logic (chiar supra-logic) cu mitologia. Ce anume este acest „Stat paralel” nu ni s-a spus ceva mai clar, nici atunci, nici după aceea. Specialistul în Dreptul constituțional, adică Tudorel Toader, încă nu s-a pronunțat, iar fostul Premier Mihai Tudose recunoaște onest că nu înțelege acest concept. De aici și mulțimea, ca și varietatea interpretărilor, respectiv a opiniilor, dintre care jumătate sunt paralele, restul fiind intersectate, unele chiar în conflict.

Noi, la Geometrie, în clasa a V-a, am învățat că paralelele sunt două linii care stau una lângă alta și care nu se intersectează nici la infinit. Apoi, la Liceu, am aflat că această relație este valabilă doar pentru suprafețele plane (chiar plate), dar nu și pentru cele sferice. Pentru acestea, germanul Riemann, dar și ardeleanul Bolyai ne dau alte reguli. Pe o sferă, cum este Pământul, poate fi trasat un număr infinit de linii paralele. Dar, țara noastră este așezată într-un spațiu mioritic, bazat pe alternanța dintre deal și vale, deci aici ecuația paralelelor este exclusă. Bine, bine, ne întâmpină oponentul nostru, dar aici nu este vorba de „linia geometrică”, ci de „linia politică”, ele fiind diferite. Ca să nu ne mișcăm paralel cu această observație, vom recunoaște că există și o „linie politică” și că aceasta ne poate conduce și la un „stat paralel”. Nu știm, doar presupunem de unde anume a luat Liviu Dragnea această expresie și ce înțelege prin ea, dar, în alte contexte, ea a fost și este folosită cu un sens foarte precis.

Într-un text publicat pe „Vice Channels” (22 Noiembrie, 2017), Sidonia Bogdan face o analiză pertinentă, descriptivă și istorică, a „statului paralel”. Expresia a apărut în Pakistan, într-o teză de doctorat, și se referea la Puterea militară care a ajuns să fie dominantă în raport cu întreaga țară. În limbajul nostru actual, o parte a Puterii executive (care este doar una dintre cele Trei Puteri ale statului) ajunge să domine sau să dicteze asupra întregului stat, ceea ce echivalează cu o  dictatură militară. Expresia revine în cazul conflictului sârbo-albanez, când sârbii au considerat că statul Kosovo este un „stat paralel”. Adică, acest stat nu mai este integrat în fosta Iugoslavie, dar nici nu se integrează în noua Serbie. Expresia revine -punct important pentru noi – în Turcia. După tentativa eșuată a puciului militar, Erdogan a recurs la expresia „stat paralel”, unul care doar era să fie, dar n-a fost, prin vigilența lui. Nu este exclus, ba este chiar posibil ca această faimoasă expresie să fi ajuns din gura lui Erdogan la urechile lui Victor Ponta, iar de aici în vocabularul bunului său coleg și „preten”, Liviu Dragnea.

Noi nu înțelegem ce este „statul paralel” în viziunea PSD, deci putem doar să subînțelegem, plecând de la diverse semne, expresii, opinii vagi. În esență, tot ceea ce nu este condus direct de PSD, sau nu este în acord cu politica acestui partid, intră în sfera largă și vagă a „statului paralel”. Unul dintre întemeietorii acestui „stat paralel” este miliardarul George Soros, iar cei mai recenți contributori se pare că vor fi cei care „defăimează”, adică își „bârfesc” țărișoara lor dragă, sau înțeleapta conducere a acesteia, în frunte cu eminentul emir Liviu Dragnea. Cum avem un teren fecund, iar din cer plouă cu temei, toate cresc în țara noastră, de la cele vegetale până la cele mitologice. Se pare că „statul paralel” s-a dezvoltat tot dintr-o entitate matematică, algebrică în acest caz, adică „binomul”. Algebra lucrează și cu necunoscute, cele numerice (x, y,z), nu feministe, deși mai nou s-ar putea extinde și aici. Deci, nucleul „binomului”, care este rădăcina cu pricina, este SRI-DNA, deci Florian Coldea și Laura Codruța Kovesi. Personal, am rămas încântat când, după 8 ore de interogatoriu, Florian Coldea a folosit și a repetat expresia „stat vertical”. Zic aici doar în trecere că în Filosofia Culturii au fost elaborate două modele de organizare socio-culturală: Piramidal, care merge pe ierarhie, deci pe verticală, și Mozaicat, care merge egal-egalitarist, pe orizontală. Expresia „stat paralel” este absolut nefericită, neinspirată, pentru că nu merge nici pe modelul piramidal (deși este inspirată de acesta), dar nici pe orizontală, expresia fiind asociată cu tensiunea, conflictul, dominația.

După anul 1989, am publicat pe blogul „adevărul.ro” mai multe texte în care, plecând de la „băieții deștepți” (la care se adaugă, mai nou, și „fetițele istețe”) analizam fenomenul numit „Viclenie”. În acel context am făcut distincția dintre Mobil și Pretext, la care omul viclean recurge constant. Pretextul este dezirabil, este transparent, este afișat ostentativ, ca tot omul să vadă, să audă, să priceapă. În schimb, Mobilul este indezirabil, este obscur (sau clar-obscur), este tăcut. Relația perversă dintre ele, stăpânită doar de cei vicleni, se explică simplu așa: Mobilul stimulează din umbră Pretextul, iar acesta maschează Mobilul. Spre exemplu, Bulă întreabă ”De ce ați elaborat Ordonanța nr. 13!?”, iar Florin Iordache (Ciordache) răspunde: „Pentru a îmbunătăți Legislația” patriei noastre dragi. De fapt, Ordonanța nr. 13 era făcută pentru a-l apăra pe Liviu Dragnea (penal condamnat). Suntem foarte curioși să aflăm care va fi Pretextul invocat pentru o viitoare Lege care va condamna defăimarea  (infamia, denigrarea etc). Mobilul Legii este clar ca lumina zilei, adică să apere PSD și mai ales pe „aleșii neamului” de orice critică.

Dat fiind tot ce am spus până acum, „statul paralel” nu este deloc paralel, dar nu este nici „vertical”, ci el este, folosind o imagine paradoxală, paralel pe verticală. Adică, PSD-ALDE și aleșii lor, împreună cu „aleșii neamului”, lucrează sus, la nivel de Pretext, elaborând tot felul de Decizii, Ordonanțe, Legi, care, cică, sunt pentru întregul popor, dar, la nivel de Mobil, își văd doar de interesele lor, fie ele individuale sau de grup (adică de gașcă, cerc mafiot etc). Relația complexă, chiar complicată, dintre Mobil și Pretext este exprimată simplu într-o zicătoare a românilor: „Hoțul strigă: hoții!!!”

PS. Acum doi ani, într-un Raport anual, Laura Codruța Kovesi mărturisea onest că i-a trebuit câtăva vreme până când a aflat tehnicile subtile la care recurg infractorii („băieții deștepți”), pentru a-și masca faptele penale. N-am nici un fel de dubiu că este vorba de relația perversă, de inter-locare, între Mobil și Pretext. De altfel, în Instanțele de judecată, infractorii și avocatul lor pun accentul exclusiv pe Pretextul dezirabil, uitând complet de Mobilul mut (indezirabil), iar Procurorul se mișcă invers. Este sarcina Judecătorului să cumpănească, să judece și să decidă, cu Balanța Zeiței pe masă.

 

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

FAIMOASA DEFĂIMARE

FAIMOASA DEFĂIMARE

 

Pentru a putea fi defăimat, este evident că trebuie să ai deja o faimă. Faimoasă poate fi o colectivitate, mai mică sau mai mare, după cum poate fi și un individ. Până aici este clar. Numai că poți fi faimos nu doar prin faptele tale bune, ci și prin cele dubioase, dacă nu de-a dreptul nebune. Un criminal în serie poate ajunge și el faimos, după cum faimoasă este și mafia italiană. În aceste cazuri, „defăimarea” se reduce la dezvăluirea caracterului lor negativ, însoțită de o delimitare, de o critică, de o respingere mai mult sau mai puțin severe. Or, combinația politică PSD-ALDE este una „capro-varzistă” și pe bună dreptate a fost analogată cu o „mafie”. Ca oricare mafie, are și aceasta strategiile ei subtile, bazate în esență pe viclenie. Limba română distinge între cuvintele „strategie” și „stratagemă”. Când anticul Ulyse a imaginat Calul troian, el a recurs la o stratagemă, prin inducerea în eroare a cetățenilor din Troia. La tot felul de stratageme recurg azi și Șefii celor două partide, care alcătuiesc o unică „partidă”. Menționăm doar una dintre aceste stratageme, probabil cea mai „inocentă”. Când un membru al acestei „partide” politice a intrat în vizorul DNA, sunt invocate repetat, cu surle și trâmbițe, până la asurzire, „drepturile și libertățile omului” (ale cetățeanului, ale individului) pe care Statul de drept trebuie să le apere. Cel intrat în vizorul DNA este, desigur, și el  un om, sau un „animal politic”, cum ar zice Aristotel. Numai că el este și un infractor, deci nu  este un om ca toți ceilalți oameni sau cetățeni. Aici se recurge repetat la altă stratagemă, invocându-se „prezumția de nevinovăție”. În limba română, un sinonim al cuvântului „prezumție” este cuvântul „presupunere”. Ambele sinonime au la bază cuvântul și conceptul POATE. Acesta, prin definiție, se asociază nu cu una, ci cu două alternative: ”Poate că Da” și ”Poate că Nu”. Faptul că Justiția – cu diverse argumente și justificări – a recurs la ”Prezumția de nevinovăție”, nu înseamnă că, logic, ”Prezumția de vinovăție” s-a evaporat. Or, „avocații politici” ai celor trimiși în judecată convertesc prezumția (presupunerea) în certitudine: omul nostru este categoric nevinovat. Dar, dacă este al vostru, atunci categoric el este vinovat. În modul cel mai penibil, această stratagemă este folosită și în actualul Parlament, atunci când se votează trimiterea sau netrimiterea în judecată a unora dintre membrii lui, dintre con-frați. Legislația ne spune foarte clar că faimoasa „imunitate parlamentară” se referă exclusiv la opiniile politice ale parlamentarilor și nu la faptele lor, de genul Teldrumului. Laura Codruța Kövesi revine de câteva ori asupra acestei probleme, care este o nedreptate strigătoare la cer. Cum să nu cunoască aceste situații, strigătoare la cer, cum ziceam,  și Comisia Europeană, cu care avem o convenție precisă și clară !?

Dacă, atunci când este vorba de infractorii lor, Șefii binomului „capro-varzist” invocă cu glas mare și tare  „drepturile și libertățile omului”, ei uită complet de una dintre aceste libertăți, „libertatea cuvântului”, respectiv a opiniei. Pe ea se întemeiază cea de a patra Putere din Statul de drept, adică Mass-media. Oricâte păcate ar avea – unele chiar strigătoare la cer -, această Putere nu poate fi cenzurată printr-o Lege a interzicerii Defăimării. Membrii acestei Puteri se cenzurează reciproc, tot reciproc dezvăluindu-și păcatele (mai puțin sau deloc și calitățile). Apoi, CNA are un Regulament sever prin care sancționează, inclusiv financiar, declinațiile de la Reguli, în esență de la Bunul-simț. Atunci, de ce este nevoie de o Lege specială care să vizeze Defăimarea este foarte simplu. Actuala putere politică a adus țara într-o stare aproape dramatică, imposibil de imaginat în anul 1989. Silviu Brucan pare acum, după aproape 30 de ani, un visător utopic. Strategia actualei puteri politice, a Binomului „capro-varzist”, este un lanț coerent de stratageme istețe. Au câștigat alegerile printr-un Plan care conținea un ansamblu coerent de măsuri utopice, de promisiuni imposibil de realizat într-un timp previzibil. Au fost votați de doar 17% din populația țării, dar nu fac elementara diferență dintre populație și Popor. De aceea,  ei se consideră reprezentanți ai Poporului, nu ai unei părți mici din populația României. Apoi, au recurs la tot felul de schimbări, atât a oamenilor lor, cât și a documentelor, inclusiv a Legilor, prin tot felul de „reforme”, inclusiv „revoluții”. Cum acordul dintre promisiuni și fapte nu se realiza nicicum, au recurs la alte două stratageme complementare, invocarea „grelei moșteniri” și facerea-refacerea altor noi proiecte. La recentul lor Congres, Liviu Dragnea a ajuns, cu viitorul, la nu mai puțin  de patru cincinale. Cum lucrurile nu se dreg nicicum, este firesc să căutăm un vinovat. După lungi căutări, după temeinice investigații (deși se pare că aici nu a participat și SRI), în sfârșit, Vinovatul a fost descoperit, iar numele lui este Defăimarea. În trecere, putem observa că acest dușman este de genul feminin, deci este o  Dușmană (sau Dușmancă!?)

Ca orice dictator (virtual sau real) și Liviu Dragnea împărtășește enunțul Regelui Ludovic al XIV-lea, adică „Statul  sunt Eu”. Dacă Regele era numit și Regele Soare, pe Liviu Dragnea îl putem numi Dictatorul cel clar-obscur, în umbra căruia stă Călin Popescu Tăriceanu, stă și așteaptă. Or, întreaga presă critică -împreună cu mișcările străzii – se îndreaptă împotriva celor doi con-frați, a conducerii politice în întregul ei, respectiv a stării jalnice în care trăiește majoritatea cetățenilor acestei țări, adică Poporul român în majoritatea lui. Nici cei doi și nici subalternii lor nu fac diferența elementară dintre „stat”, „popor”, „națiune”, amestecându-le claie peste grămadă, dar identificându-se personal cu ele. De aceea, orice delimitare, orice critică, sau atac (dechis dar întemeiat) la adrea lor este considerat o Defăimare, fie ea a statului, a poporului, a națiunii.

PS. J.W. Goethe a fomulat enunțul „Toate popoarele sunt geniale”, ceea ce exclude defăimarea națională, fie ea unilaterală sau reciprocă. Dar nu s-a referit și la Șefii acestor popoare (națiuni, state). Pentru situația noastră actuală, putem invoca zicătoarea românească „Peștele de la cap se împute”. M-am referit, evident, la cei doi Șefi, nu la Poporul  român, sau la România.

 

 

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

PRO ȘI CONTRA LAURA CODRUȚA KOVESI

PRO ȘI CONTRA  LAURA  CODRUȚA  KÖVESI

 

Ziua bună se cunoaște de dimineața. Prima  „dimineață” a Laurei Codruța Kovesi este chiar familia dânsei, numită Lascu, tatăl dânsei, recent decedat, fiind procuror. Așadar a învățat meseria în familie, iar școala a dus-o spre maxima performanță. Este vorba de o performanță profesională, ca jurist, dar și de una morală, caracterială. O a doua „dimineață” este numirea dânsei în înalta funcție de Procuror șef al DNA. În perioada de „tranziție” prin care tot trecem, toate Principiile au intrat într-o criză profundă. „Junii corupți” ai lui Eminescu au rămas niște copii naivi față de „băieții deștepți” și „fetițele istețe” care, după 1989, au procurat  cu japca averi imense și au ocupat funcții și demnități înalte, deși unii sunt repetenți la gramatica din învățământul primar. Corupția s-a generalizat treptat, gradual, aproape pe nesimțite, încât Traian Băsescu a afirmat despre ea că a ajuns să fie „un pericol național”. Deci, nu cu niște cauze izolate, ci cu un fenomen general a trebuit să lupte până acum și luptă în continuare DNA, respectiv  Șefa acestei instituții, apreciată de majoritatea cetățenilor și atacată doar de către corupți. Ca și de aliații acestora, inclusiv de cei care lucrează („operează”) în mass-media.

În vârful cel mai ascuțit al puterii politice stă astăzi PSD-ALDE, respectiv Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu. De când au început să urce pe „creasta valurilor” politice, am avut o atitudine constant critică la adresa lor. În Programul lor există mai multe priorități afișate, enunțate, scrise negru pe alb. Majoritatea lor sunt doar promisiuni (numite Proiecte) care s-ar putea realiza efectiv cine știe când, poate „La a doua venire a Domnului”. Numai că, prioritatea reală și constantă a dânșilor este modificarea Legislației astfel încât Puterea judecătorească să fie subordonată față de Guvern și Parlament. La acest proces (care este unul politic, nu juridic) își aduce mai nou contribuția și Ministrul Justiției, Tudorel Toader, devenit peste noapte un „vârf de lance” împotriva Laurei Codruța Kövesi. Domnul Tudorel Toader ne asigură că DNA se va păstra mai departe, doar Șefa trebuie schimbată, revocată. Într-adevăr, Șefa nu este înclinată să facă nimănui nici un fel de concesii, fiind un om al Principiilor. Are ceva din inflexibilitatea lui Robespierre (numit „Incoruptibilul”), cu prețul oricărui risc. Spre deosebire de alți „Feți  Frumoși”, gen Orlando Teodorovici,  sau „cucoane bucălate”(aici îl las pe cititor să exemplifice), Laura Codruța Kövesi apare foarte rar pe ecrane, la TV-uri. Supusă la o mulțime de atacuri, venite din toate direcțiile, dar având ca mobil unic doar discreditarea dânsei, Șefa DNA a organizat o Conferință de presă. Numai adversarii dânsei cei mai înverșunați (adică cei ieșiți de după gratii, sau care urmează să intre acolo) nu vor recunoaște că a fost o Conferință absolut de excepție. În jur de două ore, Șefa DNA a răspuns concret, precis, convingător, la absolut toate întrebările jurnaliștilor. Iar acestea nu au fost nici puține, nici ușoare. Numai un om care este absolut corect și care nu are nimic de ascuns, poate răspunde atât de simplu și clar la orice întrebare i-ar fi pusă, indiferent de cine. Prin comparație, oare ce face Tudorel Toader!? Ajuns în fața jurnaliștilor – după chemarea gen S.O.S., din Japonia – dânsul expune 36 de pagini, care conțin 20 de „capete de acuzare” la adresa Laurei Codruța Kövesi. Deci, dânsul expune ceea ce era scris („cu creionul pe hârtie”), dar nu se și expune, întrucât nu vrea să răspundă nicicum  la nici o întrebare, lăsându-i pe jurnaliști „cu gura căscată”. Urmează faimoasa întâlnire de la CSM (Consiliul Superior al Magistraturii) Acolo rolurile se cristalizează: Tudorel Toader trece pe rolul de „procuror” (revenind la o condiție anterioară), iar Laura Codruța Kovesi este trecută de același Tudorel Toader pe rolul de „infractor”. La cele 20 de puncte de acuzare se mai adaugă două, ca să fie treaba făcută „cu vârf și îndesat”. Alocuțiunea lui Tudorel Toader (fie ea scrisă, citită sau scriso-citită) iese în pregnantă evidență prin bombasticismul,  dar și prin hermetismul ei evident. O condiție formală a unui enunț juridic (sau Lege) poate fi definită ca „Regulă a celor 3 C”, aceștia fiind claritatea, concizia, coerența. Niciuna dintre cele 3 exigențe nu este prezentă în textul scriso-citit al lui Tudorel Toader, care este și Profesor universitar. A fost însă prezent și evident limbajul non-verbal al dânsului care,  de la degetul arătător al procurorului până la privirea severă, aproape încărcată de ură, vădesc nu doar un oportunist, ci și un ambițios tenace, care nu se lasă „călcat pe bătătură” (în bătătura dânsului juridică). Cea mai recentă „găselniță” vine de la Protocoale. Mi-am spus deja aici punctul de vedere. Oricare individ sau instituție poate încheia cu oricare alt individ sau instituție un Protocol, fie el de colaborare, cooperare, coordonare etc. Faptul că Protocoalele aflate azi în dispută au fost „secretizate” mi se pare firesc, întrucât ele vizau, cred că fără excepție, chiar lupta împotriva corupției și a corupților. Or, ele sunt criticate azi tocmai de cei care au fost sau mai sunt „sub unghiul de incidență al Legii”, deci de foștii, actualii sau virtualii corupți. Regret aici doar faptul că Daniel Morar, om în care am avut cea mai mare încredere, se trezește azi cu niște „rezerve” tardive, privind acele Protocoale, cu referință la care urmașa dânsului, Laura Codruța Kövesi a adus suficiente lămuriri, clarificări, precizări de detaliu.

Scriu acest text acum, întrucât la începutul acestei săptămâni, Președintele Klaus Johannis urmează să dea verdictul privind soarta Șefei DNA. Și aici avem tot felul de speculații, mai mult sau mai puțin arbitrare. Așa cum, după 1989, am avut o atitudine critică sau rezerve constante față de Liviu Dragnea Și Călin Popescu Tăriceanu (la care se adaogă acum și Tudorel Toader), tot astfel, dar invers ca sens, mi-am păstrat și chiar mi-a crescut încrederea în Klaus Johannis și în Laura Codruța Kövesi. Nu am nici un fel de dubiu, ci sunt absolut convins că Președintele nu va fi de acord cu propunerea lui Tudorel Toader privind revocarea Șefei DNA. În schimb, este foarte probabil ca acesta să mai găsească un „nod în papură” sau o „pată în Soare”, adică să înainteze la C.C.R. (din care a făcut cândva parte) o propunere privind existența unui „conflict constituțional” între Președintele țării și Guvernul aceleeași țări. Este cunoscut enunțul de deontologie juridică „Fiat justitia, pereat mundus” ( „Să se facă dreptate, chiar de-ar fi să piară lumea”). Se pare că Tudorel Toader doar îl enunță, dar nu îl și aplică, pentru a nu deveni o pradă a lui. Dânsul pare să fie o pradă a unui nou enunț,  de genul : „Între Lege și fărădelege, Eu, Tudorel Toader, am  dreptate”. Așa să vă ajute Bunul Dumnezeu!

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

EUROPEANA DĂNCILĂ!?

EUROPEANA DĂNCILĂ !?

Actuala conducere politică a României tinde să se reducă doar la două figuri, Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu. S-ar putea ca acești doi con-frați să ajungă în situația fraților biblici, Cain și Abel. Ceva mai isteț fiind, adică mai viclean, Liviu Dragnea a preluat de la con-fratele său, Victor Ponta, conceptul de „stat paralel”, pe care acesta l-a auzit de la Erdogan. Preluarea conceptului confirmă tradiționala, istorica frăție turco-română. Conceptul de „stat paralel” este unul dinamic, adică el își poate restrânge, dar mai ales își poate extinde sfera, în funcție de împrejurări, istorice și ele. Adică în funcție de alianțe, contra-alianțe și mezalianțe. În forma lui generică, adusă la zi, acest concept suna așa: intră în „statul paralel” tot ceea ce se opune voinței noastre personale, adică a mea, Liviu Dragnea, ca și a con-fratelui meu, Călin Popescu Tăriceanu. Cel de al doilea prim-ministru, Mihai Tudose, a mărturisit că nu înțelege acest concept, de aceea, potrivit unei logici politice absolut coerente, el a fost demis (eliberat de sarcina unei înțelegeri mai profunde a „statului paralel”).

Ceea ce nu a înțeles Mihai Tudose, a înțeles însă recentul premier (premieră), Vasilica Viorica Dăncilă. Dânsa a înțeles să le „cânte din vioară” celor doi mari Șefi, menționați deja. Așa ne-am trezit cu o Scrisoare, pe care, în premieră, premiera noastră i-o trimite lui Jean-Claude Junker, Președintele Comisiei Europene. Scrisoarea se referă la o listă (numită „lista neagră”) în care, cu câțiva ani în urmă, erau menționați mai mulți cetățeni români aflați în cursul cercetării penale. Capul de listă era Adrian Năstase. Ne amintim cu toții la câte subtilități juridice (logice și sofistice) a recurs juristul Adrian Năstase pentru a amâna „sine diae” decizia finală. Fără a studia temeinic datele acestei probleme, cu „lista neagră”, sunt convins că la mijloc era vorba de celeritate, adică de finalizarea proceselor, înainte de a o lua pe „calea veșniciei” lor.

Din această Scrisoare merită să citez doar un fragment: „Consider că se impun clarificări urgente, domnule președinte Junker, cu atât mai mult cu cât, la solicitarea mea, ministrul Justiției, domnul Tudorel Toader, m-a informat că transmiterea unor astfel de cerințe imperative autorităților române de către Comisia Europeană a constituit o practică repetată. Sunt ferm convinsă că răspunsul dumneavoastră va include detalii relevante și utile, care să ne permită, în continuare, obținerea de rezultate semnificative în cadrul MCV, întemeiate pe valorile respectării democrației, statului de drept, drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, într-o societate caracterizată prin lipsa oricărei discriminări, justiție, dreptate, adevăr și egalitate în drepturi”. Luată în întregul ei, sintagma citată este un model, o mostră de bombasticism lingvistic, încărcat cu clișee „de doi bani și trei parale”. Sintagma ar putea fi comparată doar cu coafura doamnei Viorica Vasilica Dăncilă, înainte de a ajunge premier (premieră, în premieră). Sub această fantasmagorie lexicală se ascunde ceva foarte precis, dar numai subînțeles. Comisia Europeană nu are dreptul să se amestece în „treburile noastre interne”, adică în situația juridică a celor doi mari Șefi, Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu. Invocarea lui Tudorel Toader, ministrul care își declină orice răspundere personală în mersul șchiop al Justiției, este și ea cu tâlc. Doar dânsul a încercat să o elimine pe Laura Codruța Kovesi din poziția fermă de Șefă a DNA. Concluzia este clară. Prin acest demers al doamnei Dăncilă „statul paralel” își extinde aria, sau sfera de influență, încât el nu mai este doar național, ci a devenit european, iar Jean-Claude Junker este Șeful prezumtiv al acestuia. Cât privește „interesul național” el se reduce la interesele celor doi „combatanți”, Dragnea și Tăriceanu, fie că aceste interese sunt paralele, secante, sau coincidente;  până la un punct pe care îl vom afla destul de curând, sperăm.

PS. Am citit răspunsul concis al lui Jean-Claude Junker la această Scisoare, răspuns însoțit de promisiunea că va reveni mai pe larg. Aștept cu nesfârșită curiozitate acest răspuns mai extins. Vom vedea mai clar dacă doamna Dăncilă este cu adevărat o Europeană, sau este numai o subalternă, o „europeniță” care cântă cuminte, docil, în „struna Șefilor” ei. Iar această „strună” numai una armonioasă nu este.

 

 

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

PROTOCOLUL ȘI OCOLUL

PROTOCOLUL ȘI OCOLUL

 

Regula dereglată a unei întâlniri colocviale este foarte simplă: discuția devine dezbatere, iar aceasta se convertește în zbatere și scandal. Fenomenul se petrece în toate dezbaterile, mai ales de la TV. Vocile comentatorilor, în timpul cel mai scurt, mai întâi se întretaie (tangent), apoi se încalecă (secant), sfârșind într-un zgomot general (colectiv și fratern) din care nimeni nu mai pricepe nimic: nici vorbitorii, nici ascultătorii. Lucrurile se petrec astfel, întrucât nu există nici un fel de Protocol al comunicării, care să stabilească niște reguli. Dacă ele există, nu sunt și cunoscute, iar dacă, eventual, sunt și cunoscute, nu sunt aplicate de către participanții la dezbatere. Fiecare crezând că el nu doar că spune adevărul, ci că el este chiar Adevărul. Altfel spus, că știe sau nu știe, vorbitorul  trece pe poziția lui Iisus. Un fenomen frecvent în aceste situații este ocolul- ocolirea, care în limbajul străbunilor noștri latini se numea „ignoratio elenchi”.

Prim-ministrița Viorica Dăncilă și Ministrița muncii (sau a truzii) Olguța Vasilescu sunt invitate la Cotroceni, de către Președintele țării, Klaus Johannis. Dacă nu s-au dus ca la „tăierea porcului” (la invitația lui Liviu Dragnea), nu  s-au dus nici chiar ca la „belirea mielului”, deși Paștele este aproape. S-au dus încărcate cu documente doveditoare privind starea actuală a națiunii, care este una de prosperitate, de fericire, una chiar de „înviere”, după ce PSD-ALDE au ajuns la putere. Păcat că nu au dus și un Protocol de colaborare între cele două partide. Să unești într-un Tot armonios Dreapta Stângii cu Stânga Dreptei este într-adevăr o operație miraculoasă, iar Protocolul acestei îmbinări nu poate  fi desecretizat, întrucât el  este de esență divină, este inspirat de Bunul Dumnezeu (probabil cu ocazia miruirii lui Liviu Dragnea). Deci, fetițele noastre (ar fi exagerat să le spunem „fecioare”) se duc la Cotroceni cu ce au mai bun în geanta lor documentară. Adică expun cifrele care atestă starea de fericire generală a României, însoțite de unele probleme de detaliu care își vor găsi soluția în timpul cel mai scurt. Președintele Klaus Johannis are și dânsul niște cifre, iar cele două serii de cifre nu rimează nicicum, adică ele sună, dar nu și consună. Președintele este un om politicos, iar la Cotroceni există și un Protocol al primirii și tratării invitaților, oricare ar fi ei. Nu cred că le-a jignit cu ceva pe cele două distinse doamne (concurente doar la buclele din coafuri), dar nici nu au fost tratate în maniera lui Liviu Dragnea la „tăierea porcului”. În Comunicatul final au vorbit cifrele din fișele Președintelui, însoțite și de câteva enunțuri pe care Klaus Johannis le-a mai rostit în diverse ocazii, după promulgarea Legii cu pricina, adică a Salarizării unitare.

La citirea Comunicatului, reacțiile celor două „fetițe istețe” a fost diferită. Viorica Dăncilă a fost uimită,  chiar descumpănită, dar Olguța (diminutivul infantil de la Olga) a fost de-a dreptul revoltată, ca în fața unei nedreptăți salariale „strigătoare la Cer”. Dânsa ne dă și explicația acestei  atitudini greu de înțeles a Președintelui. Cică, Președintele, pus în dificultate de tămbălăul iscat de „Protocolul” dintre SRI și Parchetul General (mai ales DNA), a vrut să coboare în umbră, sau să ocolească acest tămbălău, deplasând atenția publică spre Legea salarizării, căreia îi caută și îi găsește „noduri în papură și pete în soare”. Cu această idee fixă (deși, dacă-i fixă nu-i idee, ci obsesie) Olguța ajunge la Antena 3, adică la maestrul Mihai Gâdea, un veritabil „martor al Adevărului”. Le-am sugerat sociologilor să elaboreze o situație statistică privind notele pe care actualii politicieni (mai ales cei din PSD) le-au primit când erau elevi. Nu a răspuns nimeni la această sugestie, iar cu sociologi ca Marius Pieleanu, mai mult ne încurcăm, în loc să aflăm la câte este ceasul cu acești „aleși ai poporului”, cu note de mijloc (adică de centru), corigenți sau chiar repetenți (mai ales la Bunul simț) Personal, am observat o reacție generală de rezervă a acestor politicieni față de profesori în general, de unde și felul în care au fost și sunt aceștia salarizați. Dar, un efect al acestui complex este tocmai reacția inversă, răsturnată. Fostul elev devine brusc un mare Profesor. La Antena-3 există o tablă și încă nu este criză de cretă. Motiv pentru care, Olguța Vasilescu pune mâna pe cretă (ceea ce a făcut cândva și „profesorul” Liviu Dragnea) arătându-ne „negru pe alb” (în acest caz, „alb pe negru”) situația cea adevărată a salarizării (Căci, cum ziceam,  și  Olguța zice „Eu sunt Adevărul”). Mărturisesc cinstit că, deși sunt Profesor universitar, nu am înțeles aproape nimic din cifrele și proporțiile așternute pe tablă ca rufele murdare pe frânghie, înainte de a fi spălate. Dacă tot plouă așa de abundent, vor fi ele spălate cumva, cândva, nu într-un viitor foarte îndepărtat, ci cam prin 2022.

Cât îl privește pe „martorul Adevărului”, adică Mihai Gâdea, a fost de-a dreptul seducător prin analiza semantică a sinonimelor folosite de Laura Codruța Kovesi. Dacă ar fi parcurs Dicționarul cu atenție, ar fi văzut negru pe alb că pe lângă cele două sinonime – „cooperare” și „colaborare”-, mai sunt și alte nuanțe, una mai subtilă ca alta, cum ar fi : „conlucrare” „combinare”, „coordonare”, „coroborare”, „completare”, „conviețuire”, ”coabitare”, „consolidare”, „concesionare” etc. În care dintre aceste subtile relații intră oare membrii  Antenei 3 între dânșii, respectiv dânșii în relația lor cu Dan  Voiculescu (!?). Ca să nu mai vorbim de alte relații!

PS. Într-un articol anterior, arătam că desecretizarea Protocolului dintre Parchetul General (DNA) și SRI este și un ocol în procesul de urmărire a infractorilor, a corupției. Dacă recurgem și la „ocolul” sugerat de Olguța Vasilescu, ajungem la corolarul de „ocol al ocolului”, încât corupția este „ocolită”, amânată, pe un termen nedeterminat, ca și fericirea poporului român, a României ca țară, popor, stat și națiune. Dar, asupra acestui Protocol vom reveni, dată fiind ultima reacție a celor doi con-frați, Daniel Morar și Laura Codruța Kövesi.

 

 

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

UN PROTOCOL DESECRETIZAT, DAR ȘI UN OCOL

UN PROTOCOL DESECRETIZAT, DAR ȘI UN OCOL

 

În sfârșit, după o îndelungă (dar nu prea lungă) așteptare, faimosul Protocol de colaborare dintre Parchetul General și SRI a ieșit la lumină și a intrat pe „creasta valului” comentatorilor. Cu câteva luni în urmă, nu mai știu în care ziar, a apărut un mic fragment din acest Protocol. L-am citit cu cea mai mare atenție și nu am găsit nimic dubios în el. Două instituții ale statului român hotărăsc să ajungă la o colaborare. Colaborarea poate fi și spontană, adică făcută după împrejurări și cam la întâmplare, dar ea poate fi și organizată, iar în acest caz se recurge la un Protocol, care fixează Regulile colaborării. Cuvântul „protocol” are diverse înțelesuri, întrucât el se poate realiza între diverși parteneri (persoane sau instituții) și în diverse împrejurări, deci având diverse obiective. O notă comună a oricărui protocol, asociată și cu festivitatea, este caracterul lui public, făcut la vedere. Or, ceea ce au acuzat mai întâi adversarii lui este caracterul secret al Protocolului. Ca și cum ar fi vorba de Protocolul (Pactul) încheiat între Molotov și Ribbentrop, pe seama Basarabiei noastre. În sfârșit, Protocolul a fost desecretizat, fiind la îndemâna oricui și mai ales a comentatorilor. Deși începe cu o fundamentare juridică, deci are în vedere Legile și Constituția țării, adversarii lui îi caută și îi găsesc „noduri în papură și pete în soare”. După cum ușor se poate observa, specialiști la acest capitol critic sunt sau infractorii, fie ei condamnați ori în curs de cercetare (deci, vizați virtual), sau reprezentanții mass-media care stau de partea infractorilor (fiind și ei  cu „musca pe căciulă”, sau pe pălărie).

Revin și aici asupra unei declarații a Laurei Codruța Kövesi, Șefa DNA, făcută acum doi ani. Dânsa mărturisește deschis că i-au trebuit câțiva ani până a descoperit strategiile absolut subtile, sofisticate, pe care infractorii le folosesc pentru a putea „trage pe sfoară” Legile, fără a fi descoperiți. Știm cu toții că prostul este prost, adică este naiv și cinstit, el trădându-se la prima mișcare greșită, pe când „băieții deștepți”, însoțiți mai nou și de „fetițele istețe”, sunt capabili să-l cumpere sau să-l vândă și pe Dracul. În esență, Protocolul a avut în vedere Regulile de colaborare între cele două instituții, pentru a putea face față acestui pericol al hoției, al infracționalității care, chiar în limbajul lui Traian Băsescu, a ajuns „un pericol național”. Protocolul a fost unul secret tocmai pentru a nu ajunge la cunoștința infractorilor, care știau ei ce „contra-măsuri” de protecție (auto-protecție) să ia, împotriva măsurilor care îi vizau. În recenta dispută, intră pe rol și un obraznic versatil cum este Codrin Ștefănescu („Trădare, trădare, dar să o știm și noi!”). Dânsul apasă tare pe ideea de „separație a Puterilor” din oricare Stat (nu și a „statului la cozi, la ghișee”). Dar, aici nu este vorba de nici o „separație”, ci de autonomia celor trei Puteri, prezentă în interiorul unui singur stat, Statul român. Latura complementară a acestei autonomii este colaborarea celor trei Puteri și controlul lor reciproc. Colaborarea poate avea loc între cele trei Puteri (Legislativă, Executivă, Judecătorească). Dar fiecare dintre cele trei Puteri este un sistem complex, este un Întreg alcătuit din Părți și Sub-părți. Se subînțelege că oricare Parte a unei Puteri poate intra în colaborare cu oricare Parte a altei Puteri, în funcție de situațiile reale (împrejurări istorice) prin care trece țara. Or, dacă infracțiunea devine un fenomen general, chiar „un pericol național”, cum spunea fostul Președinte,  este absolut legitimă și o colaborare între Parchetul General și SRI. Oare cine știe mai bine decât profesioniștii de la SRI, care sunt strategiile subtile (uneori diabolice) la care recurg infractorii pentru a se căpătui pe seama oamenilor cinstiți și a țării întregi!? Nu sunt un specialist în acest domeniu, dar, de la distanță, pot face trei observații: a) Instituția SRI a fost restructurată de câteva ori, din anul 1989 până în prezent. Am avut și am o deplină încredere în tot ceea ce declară Liviu Maior, fost student la „Facultatea de Drept” a „Universității Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, unde am fost Profesor; b) Actualii critici ai Protocolului confundă actualul SRI cu NKVD-ul de pe vremea lui Stalin, dânșii, acești critici, lăudându-se cu conceptul democratic de „Diferență”; c) Până când DNA – și consoartele ei din Parchetul general – își vor dezvolta propriul Serviciu de investigații, urmează o pauză, un ocol, în care infractorii își vor face numerele lor, nevăzuți și neauziți de cineva anume, decât întâmplător.

Criticii, adică mai ales infractorii, fie ei reali sau doar virtuali, ca și cei din mass-media, solidari cu primii, au luat la purecat articol cu articol din Protocol, indicându-i riscurile, pericolele iminente. Nu au adus însă și exemple concrete pentru a ilustra aceste pericole latente. Căutând cu lupa, nu este exclus să descopere și astfel de abateri, dar ele nu pot fi decât excepții, care întăresc Regula, nu o infirmă. Oare care dintre Legile umane nu poate fi interpretată „în fel și chip”, greșit interpretată, respectiv „trasă pe sfoară”!? Tema lui Dürenmatt, „Judecătorul și călăul”, este una perenă și se pare că, cel puțin uneori, Călăul (infractorul ) are mai multă imaginație decât Judecătorul. Este suficient să ne gândim aici la imaginația lui Liviu Dragnea, care găsește ”soluții” pentru a prelungi „sine diae” Decizia finală din Instanța de judecată și încearcă să ne îmbete cu „apă de ploaie” (atât de bogată prin Teleorman). Prin imaginația dânsului și prin obediența subalternilor, cam „săraci cu duhul”, plouă, de data aceasta din cerul gurii dânșilor, tot felul de reforme și revoluții, elaborate în surdină – pe nevăzute, neauzite și neștiute – prezentate seara și corectate dimineața, chiar în zorii zilei. Faptul că, omniprezent fiind, tot la a cincea propoziție Liviu Dragnea rostește expresia solară „statul de drept”, nu îl împiedecă să aspire din umbră la condiția la care a ajuns ultimul nostru Dictator. S-ar putea să aibă și dânsul soarta acestuia, chiar dacă nu pe eșafod, ci doar după gratii.

PS. Cu desecretizarea și renunțarea la acest Protocol, nu rezolvăm o problemă prezentă, chiar una omniprezentă și acută, ci doar îi mai dăm un ocol.

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

AL X-Y-Z-LEA CONGRES AL P.S.D.

                                                  Al X-Y-Z-lea CONGRES al PSD

În sfârșit, după lungi-îndelungi dezbateri interioare (din interiorul grupului partinic, dar mai ales din interiorul unor indivizi ai acestui grup), s-a hotărât și desfășurarea Congresului. Dar, nu mai este vorba de un Congres al „tovarășilor”, ci de unul al „camarazilor”. Bulă stă cuminte pe tușă și raționează în stilul lui, uneori chiar poetic: „Camarade, camarade /Dacă vii și îți dai votul /Vei avea și tu o parte / Din Întregul nostru care / Cât de mic o fi rămas/ Mai departe se împarte”. Popular -nu populist- zis: „Cine împarte își face parte”, dar de noi se cam desparte. Cât îl privește pe Șeful cel Mare,  poetul nostru național continuă „Renumitul Liviu Dragnea merită nu ales sau re-ales / Ci re-numit tacit, la acest hotărâtor Congres”.  Simplul cetățean, aflat pe „tușă”, adică mai ales „în stradă”, nu prea înțelege care este rostul, menirea acestui surprinzător Congres. Probabil că Șeful cel Mare știe despre ce este, despre ce va fi vorba („vorbirea”, „vorbăria”, nuanțează Bulă), că ceilalți participanți, cu atât mai puțin noi, n-avem de unde să știm. Știm doar că se va dezbate, se va analiza, se va hotărî, pentru că, vorba lui Oprișan, PSD „Este un organism viu” și că, oricâte păreri am avea, la urma urmei, adică „La final vorbim pe o aceeași voce”. Altfel spus, metaforic, oricâte fisuri ar avea un stejar în coaja lui, el rămâne veșnic viu, fiind el Stejarul de la Scornicești, sat aflat nu foarte departe de Videle (asta cine a mai scornit-o, dacă nu tot Bulă!?)

Cât privește limba, nu este nici o problemă de opțiune, toți membrii PSD vorbesc limba română, că doar suntem cu toții români, care „De la Râm ne tragem”, cum spunea și cronicarul. Alte limbi, adică cele străine, le sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, adică străine. Dar, propria lor limbă nu le este bine cunoscută, de unde tot felul de greșeli, unele chiar impardonabile. După 1989, văzând cum merg lucrurile, adică cine ajunge departe, chiar foarte departe în sfera Puterii, le-am propus sociologilor să facă un test. Adică să vadă care este graficul notelor, de la clasa I, până la eventuala absolvire a Facultății, a noilor șefi politici. Nu mi-au răspuns cei de la care mă așteptam să-mi răspundă, iar la un sociolog ca Marius Pieleanu n-am apelat, dânsul fiind un oportunist funciar, care știe să măsoare și să măsluiască orice. Vine însă o lecție și un îndemn din partea domnului Andrei Pleșu. Într-un text recent, dânsul trece în revistă toate notele luate de Călin Popescu Tăriceanu de-a lungul anilor de școală. Situația este cât se poate de clară, cel puțin pentru mine. Ca profesor, am predat de la clasa a V-a până la Universitate, urmărind evoluția elevilor mei, respectiv a studenților. După 1989, am observat, pe câteva cazuri, că unii dintre studenții mei cei mai slabi au ajuns departe, chiar foarte departe. Cercetarea sociologică despre care vorbim ar putea fi aplicată și doar la membrii CEx. al PSD (eșantion restrâns, dar semnificativ), și n-am nicio îndoială că ipoteza pe care o pun în joc se poate confirma. De altfel, felul în care a fost tratat Învățământul din România, după 1989, adeverește din partea decidenților politici (promovați la limită, corigenți sau chiar repetenți) complexele și resentimentele lor față de profesorii care i-au instruit, dar absolut degeaba. Ca membrii ai CEx. al PSD au acum prilejul „să-i execute” încă o dată și încă o dată pe foștii și actualii profesori.

Doamna Premier (Premieriță, Premiereasă!?) Viorica Dăncilă are o primă (!) ședință de guvern. Semn al deschiderii și al evitării deficiențelor de comunicare (vezi tot Liviu Dragnea), în sală este invitată mass-media. Doamna Viorica Dăncilă citește un text aflat în fața dânsei,  propoziție cu propoziție, frază cu frază. Nu ne legăm acum de povestea cu „globulina-globină” ca medicament, ci de aspirația dânsei spre globalizare, chiar dacă numai la scară națională. N-am citit textul publicat, deci nu știu dacă este vorba de 7 sau 10 Proiecte ale guvernului. Oricum, așa cum Tudorel Toader ne-a prezentat un „Raport” al activității trecute-petrecute a DNA, Viorica Dăncilă ne-a prezentat și le-a prezentat jurnaliștilor tot un „Raport”, dar unul al Proiectelor de viitor, cu ce vom face și ce vom drege noi mai deprte. Jurnaliștii s-au retras, ce-a urmat numai dânșii știu, că sunt „tovarăși”, că sunt „camarazi”. Nu știm precis, dar nici nu bănuim ce se va dezbate și cum se va desfășura acest imprevixibil Congres.

PS. Oricum, eu aștept cu interes cel de al X-Y-Z-lea Congres, care sper să nu marcheze un progres chiar în regres.

 

 

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

CELE DOUĂ TREIMI

CELE DOUĂ TREIMI (1)

 

Cu acest titlu, nu este vorba de proporția matematică exprimată aritmetic prin 2/3, ci de două configurații spirituale, care sunt și Treimi distincte, una sacră, alta profană.

Prima este Sfânta Treime, proprie religiei creștine. În esență, ea ne spune că Dumnezeu este alcătuit din trei entități distincte, Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt. Această temă are o istorie lungă și acut controversată. Teologia creștină pune accentul pe ideea de „persoană”, pe caracterul personal al lui Dumnezeu. Dar, rațiunea umană asociază „persoana” cu ideea de „individ izolat”, adică eu sunt Petru, iar tu ești Pavel. Logica umană, fiind bivalentă, nu înțelege cum este posibil ca trei Persoane, respectiv trei Ființe, să fie „de o aceeași Ființă”, respectiv aceeași Ființă, adică Dumnezeu. Marele nostru teolog, Dumitru Stăniloaie, a recurs la termenul „ipostaze”, și pentru a sublinia caracterul lor personal, le-a numit „ipostasuri”. Deci, Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt sunt cele trei ipostasuri ale Unicului Dumnezeu. Sfântul Tertulian recunoaște că logica umană nu poate înțelege această relație între Unu și Trei, de aceea ea nu trebuie înțeleasă, ci trebuie crezută, și de aceea ea este numită Dogmă. Dogma Sfintei Treimi este dogma fundamentală a religiei creștine. Ea are o istorie îndelungată, iar în procesul de cristalizare, ea s-a luptat cu Ereziile, deci cu abaterile de la ecuația sau formula Dogmei. Ne limităm la doar două erezii. Mai întâi, putem deplasa acentul pe oricare dintre cele trei entități (ipostasuri), iar această deplasare de accent diferențiază variantele creștinismului, deci diferențele dintre catolicism, ortodoxie și protestantism. Dar, dacă accentul cade exclusiv pe Tatăl, cădem în erezia „monarhiaționistă”, adică ne întoarcem la Dumnezeul unic și solitar, fie că el este Iehova sau Allah. Invers, dacă izolăm cele trei entități (ipostasuri), cădem în erezia „poliarhiționistă”, adică ne întoarcem la politeismul precreștin, la Olimpul elin, să zicem. Numai dacă păstrăm un echilibru între diversitatea lui Trei și unitatea lui Unu, rămânem cu adevărat creștini, buni creștini.

Savantul Mircea Eliade, specialist în Istoria religiilor, consideră că cele două concepte ale oricărei religii sunt Sacrul și Profanul. În limbaj tradițional, Sacrul desemnează Cerul, iar Profanul desemnează Pământul. De altfel, avem și expresia religioasă ”Atât în Ceruri, cât și pe Pământ”. Mircea Eliade desemnează și cele două sensuri de mișcare ale celor două concepte, adică profanarea Sacrului și sacralizarea Profanului. Ca rezultat al acestei duble mișcări, se cristalizează și cele două Treimi, adică Sfânta Treime, la care ne-am referit, și Treimea profană. Prin această ultimă expresie desemnăm cele trei Puteri ale Statului. Teoria lor a fost făcută, în formă clasică, de către Montesquieu. Toate statele moderne, cele cu caracter democratic, merg pe această teorie. Ea este cuprinsă și în Constituția României, cea de după 1989. Trecând la actualitatea cea mai actuală (și acută) avem: 1) Puterea legislativă, care elaborează Legi. Este vorba de Parlament, cu cele două camere (ca să nu le spunem cămări):  Camera deputaților, în vârful căreia stă Liviu Dragnea, și Senatul, al cărui Șef este Călin Popescu Tăriceanu; 2) Puterea executivă, care, după expresia folosită de CCR, este „bicefală”. În ea intră Guvernul, cu toți miniștrii lui, inclusiv cel al Justiției (Tudorel Toader) și Președintele Klaus Johannis, care are și alte atribuții specifice, cum ar fi cea de mediator între cele trei Puteri. 3) Puterea judecătorească, a cărei sarcină este aceea de a judeca toate abaterile de la toate Legile elaborate de Parlament. Deci judecarea și judecata sunt atributele celei de a treia Puteri, care poate judeca oricare faptă a oricui, indiferent ce poziție socială ar avea autorul faptei care se abate de la Lege.  Constituția României indică explicit care sunt relațiile dezirabile, optime, între cele trei Puteri: 1) Ele sunt autonome, sau independente, fiecare având organizarea și sarcinile ei proprii, specifice; 2) Dacă cele trei Puteri își păstrează autonomia, înseamnă că ele stau în echilibru, adică niciuna dintre ele nu este subordonată celeilalte; 3) Echilibrul lor nu este unul mort, inerțial, ci unul viu și activ. Aceasta înseamnă că ele se informează reciproc, se sprijină una pe alta, chiar se corecteză reciproc, fără a se subordona una față de alta. Cele trei Reguli sunt suficiente pentru a asigura relația optimă a celor trei Puteri. Ceea ce observăm însă azi (ba, de ieri, dacă nu chiar de alaltăieri) este o zbatere și o abatere sistematică de la cele trei Reguli ale Profanei Treimi, adică a relațiilor dintre cele Trei Puteri. Și aceste abateri pot fi numite „erezii”, și se pare că ele sunt mai multe și mai subtile decât ereziile cu care s-a confruntat Dogma Sfintei Treimi. Care anume sunt ele vom vedea în continuare.

 

CELE DOUĂ TREIMI (2)

 

 

Am plecat de la Mircea Eliade, care definește diferența dintre Sacru și Profan, sau, în limbaj cotidian, dintre Cer și Pământ. Tot el definește și mișcarea dintre cei doi poli ai Existenței, adică „profanarea Sacrului” și, invers,  „sacralizarea Profanului”. Într-un alt limbaj, și Lucian Blaga vorbește despre „Transcendentul care urcă” și „Transcendentul care coboară”. Spus pe scurt, Treimea sacră (Sfânta Treime) este religioasă, în timp ce Treimea profană (laică) este politică. Și prima și a doua propun niște modele exemplare, iar declinațiile de la acest modele se numesc Erezii. Istoria religiei creștine este și un război cu aceste Erezii,  care în Treimea profană sunt prezente azi și vor rămâne și în viitor, nu se știe câtă vreme. Vorba lui Lucian Blaga, „Nu știm pe ce cale, viitorul se apropie”. Pentru a înțelege Ereziile profane (politice) o paranteză teoretică este necesară.

În studiul „Părțile și Întregul”, gânditorul american Archie Bahm consideră că între cele două entități, adică un Întreg și Părțile lui, există nu mai puțin de 7 relații posibile. Noi considerăm că ele pot fi 10, dar aici putem rămâne le 7, acesta fiind și numărul zilelor „Genezei”, ca și cel al zilelor săptămânii. Ne interesează aici relația optimă, dar mai ales declinațiile de la aceasta, adică Ereziile. Așadar, în Treimea profană există trei Puteri: Legislativă (Parlamentul), Executivă (Guvernul și Președintele), Judecătorească. A treia Putere are o alcătuire complexă, organizată ierarhic. Celula ei de bază este Instanța judecătorească, iar forul cel mai înalt este Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ). Instanța judecătorească este triptică, personajele care activează în ea fiind Acuzarea (Procurorul, la procesele penale), Apărarea și Judecătorul. Judecătorul este un corolar al instituției, de unde și numele Puterii (judecătorească). Acum, relația optimă dintre un Întreg și Părțile lui poate fi formulată relativ simplu, adică „Întregul există în și prin Părțile lui”.  Dacă ne abatem de la această relație optimă, dăm peste două erezii politice, adică Dictatura și Anarhia.

Cele două mari erezii politice încă nu au intrat la „lada de gunoi a istoriei”. Dacă Întregul își subordonează Părțile, până la limita disoluției lor, suntem în prezența Dictaturii, iar faimosul enunț „Statul sunt Eu” ilustrează această dogmă. Având în vedere această tendință psihologică, individuală, ca și mișcarea de la Profan către Sacru, și J.P. Sartre afirma că „Fiecare Eu tinde să devină Dumnezeu”. Invers, dacă Părțile se îndreaptă împotriva Întregului lor, apare a doua erezie, care este Anarhia. S-a spus despre România că, după 1989, ea se află într-o  „stare de tranziție”. Această tranziție poate fi definită și ca o dispută continuă între Dictatură și Anarhie, două tendințe care rămân parțial reale, parțial virtuale, întrucât ele se stimulează, dar se și anulează reciproc. În interiorul acestei mișcări între Dictatură și Anarhie, oricare dintre cele trei Părți (adică cele trei Puteri) poate încerca să devină dominantă,  Șeful ei fiind virtualul Dictator. Cea mai evidentă tendință dictatorială îi aparține azi Puterii legislative, adică Parlamentului. Liviu Dragnea are cel puțin trei ipostaze de Șef, adică Șef al PSD, Șef al Camerei deputaților, Șef al Guvernului (din umbră, din culise). Liviu Dragnea schimbă guvernele și  premierii așa cum se schimbă costumele la o expoziție de modă vestimentară. De altfel, este absolut bizară combinația politică și partinică PSD-ALDE, o combinație curat „capro-varzistă”. De când există partidele politice moderne, cele de orientare social-democratică (sau socialistă) și cele liberale s-au aflat în conflict. Dar, la noi este posibil și ceea ce oriunde altundeva este imposibil. Cu referință la titulatura ALDE, dacă folosimm o metateză, dăm peste D-ALE, adică d-ale lui Călin Popescu Tăriceanu. Să mai observăm aici că Parlamentul României are o serie de Comisii. Oricâte și oricare ar fi ele, sarcinile lor sunt multiple, dar funcția lor de bază este eleborarea unor Legi noi, sau corectarea celor existente și depășite. Dacă recurgem la o analiză tehnică, putem observa că unele dintre aceste Comisii își depășesc complet atribuțiile, trecând în sfera juridică, a judecării și judecății. Altfel spus, Parlamentul calcă, fără nici un drept, în cercul de atribuții ale Puterii judecătorești. Intră în atribuțiile Parlamentului judecarea alegerilor de pe vremea lui Băsescu!? Pe bună dreptate, Laura Codruța Kövesi a refuzat să participe la aceste ședințe, inspirate de cei doi pseudo-judecători, Liviu Dragnea (condamnat penal) și Călin Popescu Tăriceanu (în curs de judecare).

Duetul capro-varzist PSD-ALDE a vizat-o frenetic pe Șefa DNA, Laura Codruța Kövesi. Cei doi, dar mai ales Liviu Dragnea, au crezut că dacă o elimină pe Șefa DNA, își salvează soarta, scapă de gratii. Procedura a fost foarte subtilă. Liviu Dragnea „se face că plouă” (nu știu nimic, nu sunt jurist), dar îl numește pe Tudorel Toader în funcția de Ministru al Justiției, iar noul funcționar „funcționează ca pe roate”. Ce s-a întâmplat mai departe, deja știm, urmează să vedem ce mai urmează și mai departe, până la „judecata poporului” (Tudorel Toader). Vizita lui Frans Timmermans la București a avut, desigur, mai multe obiective, dar cred că centrul de interes al dânsului era legat de soarta DNA,  respectiv a Șefei acestei instituții, care ne face cinste și în țară, dar și „afară”. Cu referință la „Raportul” Ministrului Justiției, al doilea om din Comisia Europeană conchide fără nici un fel  de echivoc: „Nu e treaba unui politician să se ocupe de conducerea sistemului judiciar. Dacă sunt acuzații la adresa unui magistrat, atunci trebuie tot ca cineva din sistemul judiciar să se ocupe de afirmații. Ține de separația puterilor în stat”. Declarația are o claritate de cristal, la distanță astronomică față de bolmojelile bombastice ale Ministrului Justiției. Dacă avem în vedere cele trei Părți (respectiv Puteri) nu cred că putem identifica, la celelalte două, tendințele prezente în Parlament. Am arătat, într-un articol anterior, că DNA nu s-a amestecat în treburile Guvernului, atunci când a vizat „Ordonanța 13”. Demersul DNA viza nu oportunitatea sau legalitatea „Ordonanței 13”, ci fondul ei, conținutul ei incorect, care viza salvarea lui Dragnea. Cât îl privește pe Președintele Klaus Johannis, nici cei mai înverșunați adversari ai dânsului n-au găsit nici o urmă de înclinații dictatoriale. Ba, dimpotrivă, dânsul este acuzat de prea puțină implicare în „treburile cetății”. Ca și cum treaba Președintelui României ar fi să treacă dintr-o ședință în alta și să-și plimbe imaginea, de dimineața până seara, pe la toate televiziunile, după modelul unui Președinte anterior. Am avut până acum în vedere doar Erezia Dictatorială, prezentă mai ales în Parlament, aflat în estimările publice pe ultimele locuri (dacă nu chiar pe ultimul). Urmează să vedem și erezia complementară, adică cea anarhică-anarhistă.

PS. Marele gânditor Imm. Kant, în ”Critica Rațiunii Practice” face distincția fundamentală între două concepte majore: Puterea și Forța. Puterea (Macht) este un factor de organizare și ordonare, ea asigurând unitatea, armonia unui Întreg. În schimb, Forța (Kraft) este un factor de dezechilibru, de dezorganizare și disoluție. Putem conchide că sub Puterea Parlamentului actual al României se ascund și funcționază tacit tot felul de Forțe obscure, fie ele individuale sau de partidă, adică de gașcă.

 

 

 

 

 

 

 

CELE DOUĂ TREIMI (3)

 

Prin Dictatură, o Parte a unui Întreg tinde să își subordoneze Întregul din care ea face parte. Erezia dictatorială îi aparține azi mai ales Parlamentului României, în vârful căruia stau Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu. Un umil subaltern al lor, Florin Iordache, în replică la „mișcarea străzii”, afirmă fără nici o ezitare: „Putem chiar să introducem dictatura, dacă situația o va impune”. Un alt subaltern grandoman, Codrin Ștefănescu, ridică verbul „a putea” la rang de politică națională, europeană, mondială. Enunțul lui este uluitor: „Noi facem, pentru că putem să facem”. Deci, facem nu ceea ce trebuie să facem, ci ceea ce vrem noi, pentru că putem. Dar, nu numai teoretic, ci și la nivelul simțului comun, ca și al bunului-simț, aceasta se numește „voință arbitrară”, aflată în opoziție față de „voința rațională”, a omului „cu scaun la cap”. În limbajul lui Kant, pe această cale, Puterea (Macht) este înlocuită cu Forța (Kraft), iar autorii diverselor decizii și hotărâri stau când deasupra Legii, când pe lângă ea (la diverse distanțe), numai sub Lege nu stau, pentru că aici nu se simt la ei acasă. Dar, „Voința arbitrară” nu este chiar atât de arbitrară pe cât pare. În spatele ei stau diverse interese, care nu sunt ale cetățenilor sau ale țării, ci ale unor „grupuri de interese”, respectiv ale Șefilor acestor grupuri (găști, mafii, etc).

Cea de a doua erezie, numită Anarhică sau Anarhistă, se naște, mai întâi, în conflictele dintre cele trei Puteri ale statului, care nu cad de acord, într-o privință sau alta. Un indice al acestor relații negative este ceea ce CCR numește „conflict constituțional”. În ultima vreme (chiar în ultimul an) aceste conflicte s-au înmulțit, încât  ele ar merita o analiză tehnică specială. Din păcate, CCR nu este o entitate sacră, infailibilă, ca Papa de la Roma. Dacă se va da curs ipotezei lui Tudorel Toader privind soluționarea „cazului” Șefei DNA, s-ar putea ajunge la un „conflict constituțional” între cele două părți  ale „structurii bicefale” care este Puterea executivă, deci între Ministrul justiției și Președintele țării. Mergând progresiv, se poate ajunge până la un „conflict constituțional” chiar și între CCR și Președintele țării, adică între Valer Dorneanu și Klaus Johannis.  În războiul dintre cele trei Puteri, Viclenia își are rostul ei, iar aici intră în joc „băieții deștepți”, însoțiți, mai nou, de „fetițele istețe”. Un exemplu este aici concludent și suficient. Deșteptul deștepților, adică Liviu Dragnea, îl folosește pe Tudorel Toader, Ministrul Justiției, ca pe un veritabil cal troian, cetatea Troia fiind aici DNA. Din câte am aflat, Elena cea blondă a plecat din cetate, în alte „țări de soare pline”. Ideea cu calul troian a fost a lui Ulysse, faimos pentru istețimea lui, pe care Liviu Dragnea nu o egalează, ci doar o concurează. Îi dorim să se întoarcă și el, cât mai degrabă, în Itaca lui, aflată nu departe, în valea Teleormanului.

La un nivel mai de jos, oricare Parte este un Întreg care, la rândul lui, are alte Părți. Sub-divizarea poate ajunge hăt-departe, până la subcuantele fizicienilor, sau până la Vidul lui Pascal. Dar, intră aici și vorba poetului: „Partea părții împărțite /Dinspre partea cea mai mare /Nu se-ntâmplă chiar nimic, în Lumea asta, /Absolut din întâmplare”. A doua sursă a ereziei Anarhice sau Anarhiste este conflictul dintre Părțile componente ale uneia sau alteia dintre cele trei Puteri. Cum, în tendința către dictatură, Parlamentul ocupă primul loc, atunci și în materie de anarhie – prin simetrie -, tot el este specializat. Intră aici, atât Parlamentul, ales numai de o parte a poporului român, cât și Guvernul, acesta fiind numit tocmai de alianța „capro-varzistă” PSD-ALDE.

Mai întâi, chiar conducerea Parlamentului este una „bicefală”, ea fiind, cum am menționat, una „capro-varzistă”, date fiind ideologiile celor două partide, care fac, totuși, aceeași „partidă”. Măsurile (virtuale Legi) propuse sau luate în Parlament se schimbă nu de la o lună la alta, sau de la o săptămână la alta, ci chiar de la o zi la alta (de ziua până noaptea sau, mai ales, invers), dacă nu și între entități temporale minime, fie ele ore sau minute.

La nivelul Guvernului, întreg domeniul financiar, cu „revoluția fiscală”, este un model negativ exemplar. Ministreasa muncii, Olguța Vasilescu, urcă salariile, pensiile, ajutoarele sociale, alergând ca să ajungă din urmă „Programul PSD”. Oricât de repede s-ar mișca dânsa („Cu creionul pe hârtie”), nu poate ajunge din urmă Programul, așa cum Achile, „cel iute de picior”, nu poate ajunge din urmă „broasca țestoasă”. Întrebată de un reporter dacă există un buget pentru aceste mărețe „măriri”, dânsa face trimitere la Ministrul finanțelor, Eugen Orlando Teodorovici, acesta știind la câte este ceasul cel financiar. La rândul lui, acesta se referă critic la Banca Națională, aceasta fiind vinovată pentru deficitul bugetar. Sau, altă poznă, în lumea banilor (nu a celor de Craiova) DNA descoperă, cu mari eforturi, prejudicii în valoare de miliarde de lei. Dar, ANAF nu poate sau nu știe precis (și nu se știe de ce nu știe)  cum să-i recupereze.

În sfârșit, probabil că schimbarea premierilor, ca și a miniștrilor, este exemplul cel mai concludent de anarhie politică, de „voință arbitrară” a Șefului Liviu Dragnea. Pe această cale, predictibilitatea se duce pe Apa Sâmbetei. Predictibilitatea, ca exigență a unui Program rațional, nu se asigură nici prin discursuri populiste și nici prin predici, ci prin analiza atentă a situațiilor reale, în care este cuprins latent, virtual, chiar Viitorul, fie el I sau II (Exceptând a doua venire a Domnului; să sperăm că nu a domnului Liviu Dragnea)  Generalizând,  și în limbajul  lui Bulă, în cazul ereziei Anarhice, nu știe „sula” ce face „Prefectura”, nici invers. Sau, în limbajul lui Tudor Arghezi: „Nici eu știu, nici tu cunoști / Și-o să râdem ca doi proști” Numai că pe noi, adică pe toți cetățenii normali, chiar cu scaun la cap, nu ne încearcă nici un fel de râs sau surâs (ca cel al lui Liviu Dragnea sau Olguța Vasilescu), ci ne poate încerca doar ”râsu’-plânsu’ ”, despre care vorbea Nichita Stănescu.

P.S. S-a constatat, chiar în chip repetat, că Ideologiile au intrat în criză, o criză de pierdere a identității lor. Stânga o cotește la dreapta, Dreapta o cârmește către stânga, Centrul, dacă nu este neutru, rămâne o mască sub care se poate ascunde orice, oricine. Dar, majoritatea cetățenilor din România nu s-a prezentat la ultimele alegeri, și nu a făcut-o pentru că și-a pierdut încrederea în toate partidele, ca și în Șefii lor. Membrii PSD, și mai ales Șeful, se laudă că au fost aleși de „popor”. Dar, „poporul” nu este egal cu cei 17%  din toată populația țării. Și aici, Partea este confundată cu Întregul ei, iar un pitic este văzut și declarat pompos ca fiind Gulliver. Mă paște gândul că poporul român (majoritatea lui) așteaptă un Partid nou, cu adevărat nou, și față de care, toate partidele actuale, adică existente azi, să treacă în Opoziție.

 

 

Începând de azi (6 Martie, 2018), voi posta pe Facebook link-ul textelor publicate  pe blogul adevărul.ro, în aceeași zi. Dialogul cu citiorii se poate  desfășura la fel de bine și acolo, dar și aici. Link-ul de azi este http://adevarul.ro/news/politica/cele-doua-treimi-iii-1_5a9e8009df52022f75449a6d/index.html

 

 

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

PĂTURA INTELECTUALĂ

PĂTURA INTELECTUALĂ (1)

 

Văzându-l și ascultându-l pe Tudorel Toader, Profesor universitar și Ministru al Justiției, am rămas cu gura căscată. De aceea, după o lungă perioadă de tăcere, fiind ocupat cu alte treburi, simt nevoia și eu „să casc gura” și să zic ce am de zis. L-aș lua aici ca reper pe Cristian Tudor Popescu (CTP).Redutabilul nostru jurnalist, plecând de la diverse situații actuale, găsește antecedentele lor istorice, în diverse epoci apuse. Pentru cazul la care mă refer (un caz și un necaz mare), eu îmi amintesc de Vladimir Ilici Lenin (Ulianov). Referindu-se la structura oricărei societăți, deci la clasele sociale, Ulianov afirmă că intelectualitatea nu este o clasă, ci este doar o „pătură” El stabilește și câteva trăsături ale acestei „pături”, între care mai importante sunt caracterul ei versatil, oportunist și imprevizibil. Aceste trăsături îl definesc perfect pe Tudorel Toader, ca autor al „Raportului” de analiză a DNA, respectiv al prestației Șefei acestei instituții, Laura Codruța Kovesi. Un „Raport” similar a fost citit de același autor și în anul precedent. O retorică absolut bombastică, în care termenii juridici sunt hipertrofiați și combinați în fraze obscure, sugerând măreția Justiției vecină cu Măreția lui Dumnezeu, și  din care omul cu capul normal abia dacă pricepe câte ceva („Ghici, ghicitoare ce-i!”) „Raportul” precedent înșiruia tot felul de greșeli și de lipsuri din activitatea DNA, respectiv a Șefei, dar se încheia surprinzător cu o concluzie pozitivă. De data aceasta, concluzia a fost negativă. Întrebarea vine de la sine, chiar și în limbaj poetic: „ Ce e cu tine, ce s-a-ntâmplat /Ce-mprejurare mi te-a schimbat!?” Vom răspunde la această  întrebare „ cheie” în secvențele următoare ale acestui mimi-serial.

 

 

                                            PĂTURA INTELECTUALĂ (2)

Expresia „pătura intelectualilor” este o metaforă leninistă. Ea îi vizează doar pe intelectualii cu o mentalitate comunistă, care participă și azi la „greaua moștenire”, încărcând-o suplimentar. În sfera teoriei și practicii juridice, reprezentantul ilustru și lustruit al acestei „pături” este Tudorel Toader, ca Ministru al Justiției, și nu numai… Colegii de breaslă ai dânsului (profesori, procurori, avocați, judecători) au luat deja atitudine. O atitudine diferențiată, care merge de la îndoială și ironie, până la desființarea argumentată a pseudo-argumentelor invocate de Tudorel Toader împotriva Laurei Codruța Kovesi. Mai mult, tânărul judecător Cristi Dănileț -care nu participă la această „pătură”, cu care să se acopere în „vremurile iernatice” prin care trecem- consideră că în deja faimosul „Raport” sunt incluse documente care trebuiau să rămână ne-publice, până la finalizarea unor anchete aflate în curs. Altfel spus, domnul Ministru al Justiției ar putea fi trimis dânsul însuși în justiție pentru abateri de la litera și spiritul Legii. De altfel, în întregul „Raport”, dânsul speculează doar „litera”, nu și „spiritul” Legilor pe care le invocă repetat, ca și a „faptelor și actelor” la care se referă. Spus în trecere, dacă i-aș fi student, l-aș întreba pe Profesorul Tudorel Toader care este diferența specifică dintre „fapte” și „acte”, și dacă nu cumva cele invocate de dânsul se reduc mai degrabă la atitudini și la enunțuri de diverse tipuri. Majoritatea comentatorilor de până acum constată că autorul „Raportului” pleacă de la fragmente de adevăr, sau de la adevăruri parțiale, pe care le generalizează sau -aș zice eu- le „globalizează”, dacă  tot suntem în epoca tuturor globalizărilor. Las în seama specialiștilor desființarea sistematică a celor 20 de puncte ale acuzației, puncte pe care ardeleanul Gherontie Cotorea le-ar putea numi „articulușuri de price” Mă refer aici, doar la două dintre ele, și mă refer ca simplu cetățean și intelectual de din afara „păturii” cu pricina.

Chiar la punctul 2 al „Raportului”, Laura Codruța Kovesi este acuzată că a intervenit ilegal și a contestat „legalitatea și oportunitatea” Legii nr. 13, faimoasa „Lege”, echivalentă cu o fărădelege, dată de guvernul PSD, după preluarea puterii. La această situație m-am referit și atunci când s-a petrecut, în câteva articole publicate în „Adevărul” În esență, DNA, respectiv Șefa acestei instituții, nu contestau nici „legalitatea” și nici „oportunitatea” acestei Legi nenorocite (13), ci conținutul ei intrinsec, fondul ei. Prin pragul pe care îl stabilea pentru „furturile legale” (le putem numi și așa, liniștiți), Legea era menită, fără nici un fel de echivoc, să-l apere pe Liviu Dragnea. Se mai  adaogă aici și condițiile (adică „circumstanțele”) clar-obscure, dacă nu chiar nocturne (întunecate) în care ea a fost elaborată. Limba română face distincția precisă, fără nici un fel de echivoc, între cuvântul „oportunitate” și cuvântul „oportunism” Or, Legea nr.13 nu ținea de  vreo oportunitate publică (pentru toți cetățenii), ci de oportunism, fiind menită să-l apere pe Liviu Dragnea de pericolul iminent al gratiilor. În cele din urmă, Legea nr. 13 a fost abrogată. Ceea ce este un argument irefutabil pentru oportunitatea demersului DNA pe cursul clar-obscur al elaborării Legii cu pricina („pricina” lui Dragnea)

Vine aici și o nuanță stupefiantă, legată de Curtea Constituțională a României (CCR), din care a făcut parte și Tudorel Toader. În „Raport”, cuvintele „constituție” și „constituționalitate” sunt folosite cu o frecvență năucitoare. După abrogarea (abandonarea tacită) a Legii nr.13, CCR a fost întrebată dacă Legea cu pricina a fost sau nu a fost constituțională (!?) În înalta ei înțelepciune, CCR dă următorul răspuns: această problemă nu se mai pune, pentru că Legea nr.13 a fost abrogată. Chiar abrogată fiind, întrebarea era „cum a fost acea Lege, constituțională sau neconstituțională!?”   După „logica” CCR, a lui Valer Dorneanu și a lui Tudorel Toader, putem deduce și noi că Legea nr.13 nu a fost efectiv abrogată, că ea supraviețuiește tacit în culisele istoriei, ale istoriei PSD – ALDE, așteptând doar prilejul (adică oportunitatea și circumstanțele) să iasă din nou la iveală, în altă formă,  cameleonic.

PS În fața acestei situații, ca și a altora de același fel, te apucă „râsu-plânsu”, cum ar zice Nichita Stănescu. Pe prima secvență (râsu), ne putem aminti și de Topârceanu : „Un țânțar nervos și foarte slab de constituție / În zadar vrea să ia parte și el la discuție” Numai că dacă înlocuim cuvântul „discuție” cu „execuție”, de la râsu trecem iremediabil la plânsu.

 

 

 

 

PĂTURA INTELECTUALĂ (3)

 

În sfârșit, mai repede decât am putut crede, „Raportul” lui Tudorel Toader a ajuns la CSM și fiind dezbătut în ziua de Marți, zi decisivă chiar la scară istorică. La ședința de analiză au fost prezenți  procurorul DNA, Laura Codruța Kovesi, în calitate de acuzată (inculpată), dar și autorul „Raportului” acuzator, Tudorel Toader, în calitate de „procuror”. Câteva aspecte ale întregii tărășenii, deși mascate, ne-au sărit în ochi, ne-au lasă cu gura căscată.

Am avut ocazia să vedem (și să auzim) prestația ambelor părți, a șefei DNA, autoarea faimoasei Conferințe de presă, dar și a lui Tudorel Toader, în nu mai puțin faimoa prezentare a „Raportului”său.  Cele două evenimente au fost separate în spațiu și timp. Murieam de curiozitate să-i vedem pe cei doi în același spațiu și în același timp. Cu atât mai mult cu cât cei doi „combatanți” nu s-au mai văzut de multă vreme, ceea ce nu înseamnă că și-ar fi dus dorul. Oricum, Ministrul Justiției, acuzatorul, nu a deranjat-o pe acuzată nici cu o singură întrebare, cel puțin așa, de ochii lumii. Au fost prezenți amândoi (co-existenți), în Marțea dezlegării unui „nod gordian” și parțial grobian, în fața noastră. Șefa DNA a promis că va răspunde punct cu punct la cele 20 de acuzații („articulușuri de price”), dacă va fi întrebată, sau dacă va fi lăsată să o facă. Personal, dacă aș avea dreptul să o  fac, eu azi aș propune ca Laura Codruța Kovesi să fie numită Ministru al Justiției, numai că dânsa nu face politică. De altfel, cuvântul „politică” are un registru semantic năucitor, care urcă sau coboară de la Zeița antică până la curva sau prostituata de oricând și de oriunde.

Ne-a uimit, apoi ne-a descumpănit, reacția reprezentanților PSD față de „Raport” Membrii PSD din linia a doua, ca și vorbăreții zeloși de la „Antena 3”, au lăudat cu  respirația aproape tăiată de entziasm, calitățile „Raportului” Ar intra aici „profesionalismul”, „atitudinea fermă”, „coerența” etc. Aceste însușiri nu stau departe de  cele trei proprietăți ale unui Sistem axiomatic, care sunt: claritatea, coerența, completitudinea. Numai că, luându-le pe rând, ceea ce constată de la bun început Președintele Klaus Iohannis este tocmai lipsa de claritate, de sub caracterul bombastic al expresiei, a celei juridice, mai ales. Cât privește „coerența”, aceasta este prezentă, numai că ea nu este o coerență a gândirii raționale, ci a unei atitudinni neraționale, adică una de respingere, cu orice preț, a Șefei DNA. În sfârșit, nici „completitudinea” nu este completă. Dacă Tudorel Toader ar fi îndemnat de Liviu Dragnea să-și îmbogățească „Raportul”, nu mă îndoiesc de faptul că dânsul ar mai putea „descoperi” încă 10 „articulușuri de price”, condamnând-o pe Șefa DNA direct la închisoare (eventual în celula în care ar putea să fie locatar chiar Liviu Dragnea) Or, tocmai aici vine marea surpriză, răsturnarea de fond. Ieri, adică Luni („La-nceput de săptămână /Cântec, joc și voie bună”) Liviu Dragnea le mărturisește jurnaliștilor că nu este „solidar” cu „Raportul”, pe care îl lasă în seama instanțelor juridice să-l judece. Îți vine să zici aproape poetic „Cine nu e solidar /Va rămâne solitar /Și-a trudit cam în zadar” Vom trăi și vom vedea dacă va fi chiar așa.

Nu pot încheia fără să mă refer, chiar în trecere, la una dintre acuzații, care m-a stupefiat. Laura Codruța Kovesi este acuzată de faptul că, mai ales prin interviurile date, a contribuit la degradarea imaginii țării noastre peste hotare. Îți vine să-ți faci cruce, chiar dacă nu ai fi creștin. Păi, țara noastră este lăudată -chiar în comparație cu alte țări, fie ele estice sau orientale- tocmai pentru lupta împotriva corupției, numele Laurei Codruța Kovesi fiind dat explicit ca un exemplu, ca un model. Dovadă în acest sens sunt și premiile, distincțiile, medaliile primite de Șefa DNA. Vinovați pentru imaginea negativă sunt corupții, prezenți în toate partidele, dar mai ales în PSD, aici fiind evidenți prin mulțimea lor, dar și prin volumul hoțiilor (nu zeci sau sute, ci mii, milioane și miliarde de lei sau de euro)  Îmi amintesc de un text publicat acum câțiva ani în  „Adevărul” Mă refeream acolo la o situație din Iugoslavia de pe vremuri. Într-o zi, Josip Broz Tito a ținut o Conferință de presă. Jurnaliștii l-au întrebat de ce a crescut numărul de infractori în  ultimul an. Șeful le-a răspuns că acest număr nu a crescut,  ci că s-a dat dreptul instituțiilor mass-media să facă publice numele infractorilor condamnați și infracțiunile comise de ei. După „logica” lui Tudorel Toader, ipotetic cetățean al Iugoslaviei, vinovați pentru creșterea numărului de infractori din Iugoslavia sunt instituțiile mass-media, dar mai ales Șeful, adică Josip Broz Tito

 

 

                                    PĂTURA INTELECTUALĂ (4)

 

Deci, am mai trăit ca să o vedem și pe asta. Un cunoscut distih de pe vremuri zicea: „La masa verde, față-n față /Cer unii moarte, alții viață”. Ieri – în Marțea cea mixtă, albă și neagră – au stat față în față Tudorel Toader și Laura Codruța Kövesi. Dânsul, în calitate de ministru și procuror, dânsa, în calitate de procuror și inculpat. Procesul începe cu acuzarea, deci cu Tudorel (mânca-l-ar tata sau mama pre el). Ni se promite iarăși un rezumat, o sinteză a celor expuse pe larg cu câteva zile înainte și chiar publicate. Vezi-ți de treabă, care sinteză!? Profesorul universitar Tudorel Toader este incapabil de o sinteză. Într-un comentariu inteligent (TVR-1) Alina Pippidi-Mungiu observă că oricare lucrare științifică publicată începe cu un rezumat, care poate fi formulat în 10, hai 20 de propoziții, sau enunțuri, cum le spune și Tudorel. Iar dacă 35 de pagini nu le poți sintetiza în 2-3 pagini, te poți duce acasă la culcare și să ții discursuri interminabile în vis, în fața întregii lumi. Dar, cu această ocazie, a apărut o notă nouă în atitudinea aparent echidistantă a vorbitorului. Este vorba de agresivitate, care, după omul de știință Konrad Lorenz, este proprie tuturor animalelor, inclusiv omului, ca mamifer superior, sau ca „animal politic”, cum i-a spus Aristotel. De la tonalitatea stridentă, prin gesticulația agitată, până la ridicarea repetată a degetului arătător spre inculpată, chiar spre ceilalți membri ai comisiei (colegi), avem toate indiciile unei agresivități departe de echilibrul unui autentic Profesor universitar. La cele 20 de puncte de acuzare a mai adăugat două și – încercat de un iremediabil simț al Perfecțiunii – ne-a asigurat că mai sunt și altele pe care (probabil că dintr-un exces delicatețe și de bun-simț) le trece sub tăcere. Prin contrast evident – să zicem că prin „contrapunct armonic” -, Laura Codruța Kövesi a folosit mult mai puțin timp (el este măsurat exact), răspunzând calm, corect, temeinic, la cele 22 „articulușuri de price” (Gherontie Cotorea). Votul final a fost semnificativ. Din cei 7 membri ai comisiei CSM, 6 au votat contra, adică pentru respingerea respingerii, iar unul (TT) pentru aprobarea ei. Dacă reluăm metafora cu zilele săptămânii, s-a început cu Marțea cea tărcată  (albă și neagră) și s-a încheiat cu Duminica neagră.

Fiind mixtă cromatic (alb-negru), ziua de Marți se poate metamorfoza. Ea poate deveni o zi gri, apoi albul poate anula negrul, dar și negrul poate elimina albul, ca să devină el pe deplin stăpân. Iar, ca să fie ziua pe deplin neagră, după încheierea întregii lucrări, vine și o „lucrătură”, și nu de oriunde, ci din partea „Curții Constituționale a României” (CCR). Vă  dați seama, la nivel de titulatură, ce sinteză înaltă, ce superioară elevație: și „curte”, și „constituție”, și ”Românie”. Ultimul termen este pândit de pericolul unei rupturi semantice, în care putem avea: „rom” și „mânia”, ultimul, prin metateză, putând să devină și „mâine”, iar prin extensie, chiar „poimâne”. CCR invocă un text din „Constituție” care se referă la relația dintre toți procurorii (deci, inclusiv, Șefa DNA) și Ministrul Justiției. Textul sună așa: „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției”. Noi știm că există trei Puteri într-un stat democratic: Puterea legislativă, aceea care elaborează legile (Parlamentul), Puterea executivă, care le pune în practică, le aplică, și Puterea judecătorească, adică aceea care judecă și sancționează abaterile de la Legi. Despre cea de a doua Putere, înalta CCR afirmă explicit că  este „bicefală”, în ea intrând atât Guvernul, deci și Ministrul Justiției, cât și Președintele, care este al României, nu al unui bloc închiriat cu plată sau dat în folosința săracilor. Or, prin comunicatul dat ieri (în Marțea tărcată) înalta CCR  desface „bicefalul” în două.

Textul este interpretat în favoarea Ministrului Justiției, iar pe ocolite sunt limitate drepturile Președintelui României, în numirea sau respingerea propunerilor pentru procurori. Se știe că această „sacră” „Constituție” trebuie să fie modificată în diverse puncte, dar toate tentativele de a o modifica au eșuat. Chiar în sintagma invocată de CCR, apare o contradicție evidentă, chiar la nivelul unei logici elementare. În aceeași sintagmă ni se spune că procurorul își desfășoară activitatea „potrivit legalității” și „al imparțialității”, deci el este autonom sau este independent, (Puterea judecătorească fiind și ea autonomă, independentă), dar, pe de altă parte, același procuror este și controlat ierarhic, deci el este „subordonat” în relația cu Ministrul Justiției, deci cu Tudorel Toader, în acest caz. Or, „subordonat” înseamnă „dependent”, iar logica noastră naturală nu poate pricepe cum poți să fii în același timp și în aceeași relație, atât „independent” cât și „dependent”. Există mai multe explicații posibile, dar noi mergem pe ipoteza noastră privind „pătura intelectuală”, în varianta ei leninistă (Ulianov). Membrii actualei CCR (în primul rând Șeful, adică Valer Dorneanu) fac parte din „pătura intelectuală” formată la școala dialecticii marxiste (comuniste), care soluționează orice contradicție în numele „unității de monolit a Partidului”. Diferența dintre trecutul și prezentul acestei „pături” se concretizează în faptul că Partidul a fost înlocuit cu Partida.

PS. Dacă vorbim în limbajul actualei CCR, Puterea executivă nu este „bicefală”, ci este chiar „tricefală”, a treia ipostază a ”cefaleei” fiind chiar CCR, inspirată din umbră sau din clar-obscur de cei doi penali majestuoși, Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment