VOCEA STRĂZII -2

 

Privind de la distanţă, după îmbrăcăminte, după cuvinte şi comportament, participanţii la „mişcarea străzii” fac parte din clasa de mijloc, sau clasa medie a societăţii româneşti. Dacă am putea privi în buzunarele lor – de care Liviu Dragnea are atâta grijă – am vedea că şi veniturile lor sunt medii. Tot evident este şi numărul mare al tinerilor prezenţi acolo, întrucât ei se află mai mult decât oricine în faţa viitorului lor. Şi vorba poetului Lucian Blaga, „Nu ştim pe ce cale viitorul se apropie”. Ar fi instructiv să aflăm – dar sarcina pare imposibilă – câţi dintre cetăţenii prezenţi în stradă au ieşit la vot şi cu cine anume au votat  dânşii.

Specialist în clasificări juridice, Adrian Năstase ne vorbeşte despre o „Românie a votului” şi o „Românie a străzii”. Dar, în această  distincţie, inteligentă de altfel, ne scapă tocmai zona de intersecţie a celor două Românii. Dacă plecăm de la schema dualităţii, a dihotomiilor  – a „dihoniilor”, ar zice Constantin Noica -, la fel de legitimă este şi distincţia dintre o „Românie a infractorilor” – care au fost, sunt, sau vor fi închişi după gratii – şi o „Românie a oamenilor cinstiţi”, care îşi câştigă cu greu, ziua şi noaptea, pâinea cea de toate zilele. Este o constatare şi o evidenţă a Sociologiei că democraţia  poate evolua optim doar prin dezvoltarea clasei de mijloc, aflată între săraci şi bogaţi. Numai că luând în analiză toate statisticile, s-a ajuns la trista constatare că această clasă de mijloc este numeric foarte restrânsă, că ea este aproape un loc gol care separă clasa celor bogaţi şi foarte bogaţi de clasa celor săraci şi foarte săraci, ultimii fiind „oamenii străzii”, care dorm noaptea în subterane. Acest fenomen se numeşte „polarizare socială”, iar la dezvoltarea lui au contribuit inclusiv Şefii Partidului Social Democrat, adică inclusiv Adrian Năstase şi Liviu Dragnea. O excepţie poate fi Ion Iliescu – care preferă să rămână „sărac, dar cinstit” -, dânsul  fiind  o excepţie doar ca persoană fizică, nu şi ca Şef al FSN (etc.).

Aşadar, în pofida aparenţelor, participanţii la recenta „mişcare a străzii” fac parte din categoria oamenilor săraci şi foarte săraci, dezvoltarea clasei de mijloc fiind o sarcină a viitorului în general, şi a unui adevărat partid  social-democrtat, în special. Între participanţi există şi excepţii, dar acestea au menirea de a confirma regula.

Este instructiv să vedem cum văd actualii lideri ai actualei puteri, sau cum se raportează ei la cei ieşiţi în stradă. Drăguţa bucălată Olguţa Vasilescu este convinsă că nici un participant la mişcarea străzii nu a citit integral şi cu atenţie Ordonanţa nr.13. Personal, sunt convins că nu a citit-o nici dânsa, cu maximă atenţie (pe care o aşteaptă de la alţii), ca să nu mai vorbim de ceilalţi membrii ai Guvernului actual. Dacă cei mai calificaţi specialişti în drept nu cad de acord asupra înţelesurilor subtile ale acestei Ordonanţe, aşteptăm de la oamenii străzii să o lămurească!?  Oamenii străzii au simţit intuitiv şi de la distanţă că este vorba de o viclenie, de un „cinstit matrapaslâc”, cum ar spune confraţii lui Sadoveanu. Cel mai scandalos mi se pare a fi Călin Popescu Tăriceanu – liberalul cu doi papioni şi cu cinci neveste consecutive -, care priveşte categoric de sus în jos (de foarte sus înspre foarte jos) la manifestanţi, ca la o masă amorfă de proşti, care n-au cum să înţeleagă „raţiunile superioare” ale politicii actualului guvern. După ce au tăcut câteva zile ( „Ca porcul în cucuruzi”, zice ardeleanul) liderii actualei puteri apar la TV-uri ca nişte stăpâni, deşi sunt evident marcaţi de unele îndoieli. Pe una dintre pancartele stăzii scrie negru pe alb „Avem nevoie de lideri, nu de stăpâni!”

Ca într-un mini-maxi-cor politic, actualii guvernanţi au găsit sloganul şi repetă (recită) explicaţia întregii tărăşenii. Dânşii afirmă că: este vorba de o „Defecţiune în comunicare”. Numai că „defecţiuni” au doar instrumentele, nu şi oamenii, care au defecte (mai ales morale, în acest caz). Dacă un japonez  intră în dialog cu un român, ambii cunoscând doar propria sa limbă, vine traducătorul şi dialogul poate începe. Dacă amândoi sunt români, nu poate dialoga surdul cu mutul, ceea ce ne trimite la două defecte fiziologice. Dar, dacă suntem şi români şi sănătoşi – inclusiv la cap -, atunci de unde vine „Defecţiunea în comunicare”!? Repetăm, nu este vorba de o „defecţiune”, ci de un defect moral, respectiv de un viciu, iar numele lui este MINCIUNA. Cuvântul „minciună” are o frecvenţă de excepţie în toate intervenţiile verbale ale lui Liviu Dragnea (şi în multe intervenţii politice din ultimii doi, trei ani). La anumite intervaluri ale oricărui discurs, dânsul introduce expresia „Sincer vorbind”, ca pe un clişeu similar cu acel „Altă întrebare”, al lui Florin Iordache, pensionar virtual, dar nu şi foarte virtuos. Putem presupune că până la acel „Sincer vorbind”, Liviu Dragnea nu a fost sincer.!? La limită, putem presupune că exact sub acel „Sincer vorbind” se ascunde minciuna, minciunica!?. În unul dintre dialogurile sale, Platon afirma că „Numai mincinosul cunoaşte adevărul” şi ştia Platon ce ştia atunci când a zis ce a zis.

PS1. Aştept cu o infinită curiozitate şedinţa de azi (Duminică) a guvernului. Personal cred că orice măsuri ar lua, actuala „mişcare a străzii” nu mai poate fi oprită acolo unde consideră dânşii, adică actualii noştri lideri politici, respectiv „stăpâni”.

 

 

 

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

VOCEA STRĂZII -1

 

„Vocea străzii” este o metaforă, prin care se defineşte opinia colectivă în ipostaza ei de nemulţumire şi revoltă. Opinia colectivă se defineşte prin mai mulţi parametri, cei mai mulţi dintre aceştia fiind măsurabili, testabili. Între aceşti parametrii, mai importanţi sunt numărul de participanţi, statutul lor socio-profesional şi natura cererilor exprimate prin cuvinte, fie acestea scrise pe pancarte, fie rostite, sonorizate. Să le considerăm pe rând.

Îngâmfarea şi siguranţa de sine a lui Liviu Dragnea se bazează pe victoria de la alegerile recente, care i se pare una „zdrobitoare”. Dânsul ignoră, surâzând pe sub mustaţă, numărul participanţilor la vot, respectiv al celor care, din diverse motive, nu s-au prezentat la vot. O cercetare psiho-sociologică a celor care nu s-au prezentat la vot ar putea conchide că  neîncrederea şi chiar lehamitea faţă de actuala clasă politică, luată în întregul ei, este factorul  psihologic de bază al neparticipării. Ceea ce numim „clasă politică” este de fapt o „supra-clasă”, la care participă toate partidele, dovada elocventă fiind aici  alianţele, rupturile, re-alianţele şi mezalianţele lor. A unifica o secţiune din Partidul Liberal cu  Partidul Social Democrat seamănă cu împăcarea dintre capră şi varză, aici varza fiind populară, capra fiind elitară. În această soluţie capro-varzistă, fiecare dintre cele două partide devine o partidă (adică o gaşcă). Dacă folosim metafora unei partide de şah, jucătorul Liviu Dragnea crede că a dat mat înainte de a da şah. Deocamdată, „vocea străzii” a dat ea şah, urmând să vedem care este următoarea mişcare a Şefilor PSD şi ALDE (ca să nu-i spunem D-ALE lui Tăriceanu). Prima reacţie, după o tăcere prea puţin retorică, a fost Conferinţa de presă. În loc să stingă „vocea străzii”, fermitatea de fier a Şefului PSD a aprins şi mai tare această „voce colectivă”.  Şeful PSD ilustrează o mai veche şi clasică definiţie a PCR, care era o „Unitate monolită incompatibilă cu fracţiunea”. Nu este exclus ca, în acest caz, infractorul să-şi fractureze propriul său destin politic.

Sintetizând parametrul numeric, mass-media a observat că numărul participanţilor la recentele alegeri reprezintă doar 18% din întreaga populaţie a ţării. Liviu Dragnea constată, cu acelaşi surâs pe sub mustaţă, că numărul participanţilor la protest  („vocea străzii) este cu mult mai mic. În contrapunct, propun următoarea ipoteză. Participanţii la alegeri votează o singură dată, iar participanţii la „vocea străzii” au ieşit în stradă mai multe zile, şi urmează să mai iasă. Prezenţa în mai multe zile este echivalentul mai multor „voturi”. Apoi, dreptul la vot începe de la 18 ani, ceea ce nu este valabil şi în cazul „mişcărilor străzii”.Deci, aici intră şi copiii, viitorul ţării, indiferent de vârsta lor. Nu intră la numărare câinii, nici câinii reali (de companie), fie ei cu zgardă sau fără zgardă, nici „Câinii de pază ai democraţiei”, adică jurnaliştii ( participanţi la campanie) Deşi, noua ministreasă de la Interne, doamna Carman Dan, îi trece pe cei din urmă în capul unei liste cu o destinaţie greu de cunoscut.

Cu această ecuaţie simplă, urmează să măsurăm numărul de „voturi contra” după ce „vocea străzii” se va stinge. S-ar putea să egalăm, dacă nu chiar să depăşim acel 18%, care nu ajunge nici la clasicul „sfert academic” (adică 25%). Asupra celorlalte două aspecte – statutul socio-profesional şi cererile exprimate de protestatari – vom reveni.

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

„NU-I ÎN CHESTIE”

 

 

Expresia „Nu-i în chestie” îi aparţine lui Titu Maiorescu şi ea ţine de Retorică. Marele orator o foloseşte în textele sale critice sau polemice. Prin „chestie” sau „chestiune” înţelegem o temă-problemă care este supusă dezbaterii. Scopul dezbaterii este găsirea unei soluţii pentru tema – problemă (pentru „chestia”) aflată în discuţie. În timpul unei dezbateri pro-contra apar  întrebările puse, respectiv răspunsurile date de către parteneri, de către participanţii la dezbatere şi dialog. Dacă Petru (P1) pune o întrebare legată de o „chestie”, iar Pavel (P2) îi dă un răspuns legat de o altă „chestie”, atunci Petru (P1) este îndreptăţit să dea replica „Nu-i în chestie”. În limbaj juridic, această ocolire a unui răspuns la o problemă, prin trecerea directă sau discretă la o altă problemă, se numeşte „Ignoratio elenchi”. Cu o expresie populară savuroasă, şi în româneşte, ocolirea se numeşte „A te face că plouă”.

După o tăcere suspectă, dar semnificativă, Şeful PSD Liviu Dragnea şi premierul său Sorin Grindeanu organizează o Conferinţă de presă. Probabil pentru a compensa  tăcerea recentă, din perioada „mişcării străzii”, Şeful vorbeşte lung  şi patetic despre problemele sale personale, despre procesul şi avocaţii dânsului. Toate întrebările jurnaliştilor sunt puse pentru a-l aduce pe oratorul Liviu Dragnea la „chestie”, adică la Ordonanţa dată de guvern (OUG) şi executată de ministrul Justiţiei, Florin Iordache. Este vorba, mai precis, de originea Ordonanţei (cine şi când a elaborat-o), de urgenţa ei, de procedura publicării, până a ajuns la „lumina nocturnă” a tiparului, de consecinţele ei previzibile sau imprevizibile. Deşi afară este senin, exceptând „strada”, şi Sorin Grindeanu „Se face că plouă”. În loc de răspunsul la întrebările puse, dânsul ne reciteşte (sau ne recită) o lungă  secvenţă din partea luminoasă a faimosului Program de guvernare, care aici şi acum  „Nu-i în chestie”, ignorând cu „inocenţă” tocmai Ordonanţa cu pricina. Îţi vine să zici „Pentru Liviu, Florin şi Sorin / Cerul patriei este mereu senin”. Precizez că am zis „senin”, nu „senil”, deşi mecanica „Altă întrebare” a lui Florin Iordache, m-ar putea îndreptăţi să folosesc şi termenul „senil”.

Pe de altă parte, a aceleeaşi „chestii”, toţi chestionaţii menţionaţi, dar şi alţi membrii ai aceluiaşi guvern, la care se adaugă şi europeana Norica Nicolai, aduc ca argument pentru apariţia Ordonanţei cu pricina o Decizie a Curţii Constituţionale a României (CCR). Aceasta este ultima instanţă constituţională a României, iar peste ea nu mai stă decât Constituţia însăşi şi Bunul Dumnezeu. Faptul că toţi membrii guvernului Grindeanu-Dragnea au jurat pe Biblie tot ce au jurat, nu-i împiedecă să facă o regretabilă confuzie între forma juridică şi conţinutul non-juridic sau laic al unei Legi. Recomandările CCR sunt pur juridice şi ele nu stabilesc nici caracterul urgent, nici data şi ora apariţiei, nici cuantumul de 200.000 lei, nici alte nuanţe fine şi interpretabile ale  Ordonanţei. Toate aceste completări concrete ale formulei juridice ţin de „contribuţiile creatoare” ale membrilor guvernului, deşi nici azi nu ştim care este partea de „contribuţie” a fiecăruia dintre dânşii. Aici, chiar dânşii, în pofida solidarităţii de partid (sau de partidă), ne dau informaţii lacunare, parţiale, vagi, care nu consună, „nu puşcă” unele peste altele. Trecem peste mai multe afirmaţii şi caracterizări de relief  (de „vârf”) ale celor doi Şefi, între care afirmaţia lui Liviu Dragnea, după care Preşedintele Klaus Johannis este „autorul moral” pentru ce se petrece azi în ţara noastră, este una stupefiantă. Şi aici Şeful PSD se încurcă între „scara mică” şi „scara mare”, ambele vizând aceeaşi „chestie”, dar fiind diferite adică cea „din faţă” şi cea „din dos”.

Iar dacă este vorba de cei doi oratori aflaţi la Conferinţa de presă, am putea menţiona că dânşii sunt capabili să infirme chiar Aritmetica. În operaţia aritmetică de adunare 1+1=2, dar în cazul celor doi politicieni apare bizara ecuaţie 1+1=1. Am putea zice şi noi „E în chestie, dar nu-i în regulă!”

 

 

 

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

TREI  ORIENTĂRI  CONSTANTE ŞI O SINGURĂ REVOLTĂ

 

 

Am colaborat la ziarul „Adevărul” începând cu campania electorală a lui Klaus Johannis, pentru care am optat. Într-o perioadă de mai bine de doi ani, în textele mele am remarcat câteva constante. Dintre acestea, menţionez aici şi acum doar trei:

Mai întâi, după 1989, m-am delimitat critic nu faţă de Partidul Social Democrat, ci faţă de reprezentanţii acestui partid, începând cu Victor Ponta, adversarul politic al lui Klaus Johannis. Spus pe scurt, am afirmat că acest partid nu este cu adevărat un Partid Social Democrat, aşa cum nu sunt eu popă, deşi port barbă. Nu am optat nici pentru Partidul Liberal. Cu programul şi cu reprezentanţii lui, acesta era foarte departe de ceea ce am învăţat eu din Neoliberalismul lui Ştefan Zeletin. Ca şi mulţi alţi români, aşteptam şi eu apariţia unui alt partid, care să fie dincolo de clasica opoziţie dintre social-democraţi şi liberali. Toate aceste tentative de a găsi o altă linie politică, începând cu Partidul Democrat al lui Traian Băsescu, au eşuat. Ne trezim într-un târziu cu o alianţă bizară a foştilor adversari („pupat piaţa dependenţei”), adică a lui  Călin Popescu Tăriceanu (liberalul cu doi papioni şi cinci neveste) şi Liviu Dragnea, „băiatul isteţ” din umbră.

În al doilea rând, este vorba chiar de „băieţii deştepţi”, o sintagmă populară inspirată. Am subliniat în chip repetat că Victor Ponta este un tip absolut mediocru şi că pericolul mare îl reprezintă Liviu Dragnea, „băiatul isteţ”, care stă în umbră şi care, sub surâsul lui, ascunde o viclenie de excepţie. Echivalentul juridic al lui Liviu Dragnea este Eugen Nicolicea. Dânsul are o pregătire juridică excelentă şi este atât de versat şi de versatil  încât este capabil să pledeze oricare cauză, fie ea justă sau îndoielnică. Fără nici o rezervă, Eugen Nicolicea poate fi numit „Avocatul diabolic” al oricărei Puteri. În strategia isteaţă, adică vicleană, a lui Liviu Dragnea intră şi selecţia cadrelor. Ele sunt alese preferenţial „din partea locului” şi sunt fără excepţie figuri mediocre, adică aflate sub nivelul de inteligenţă a preşedintelui PDS. Iese la iveală pregnant („strigător la cer”, ar zice românul) cazul lui Florin Iordache, numit Ministru al Justiţiei. Ascultându-l şi văzându-l în toate împrejurările de până acum, dacă nu am şti despre ce şi despre cine este vorba, am putea crede că asistăm efectiv la o comedie (comédie) a lui Caragiale, jucată pe scena vieţii reale.

În al treilea rând, în toate textele mele am pus accentul pe conceptul de Viclenie, care este proprie şi animalelor, aşa cum ne asigură şi Etologia. La om, Viclenia se manifestă prin apariţia diferenţei dintre Mobilul şi Pretextul unei acţiuni. Pretextul reprezintă o valoare, dorită de toată lumea. Numai că sarcina acestui Pretext este să mascheze Mobilul, care rămâne secret, şi care reprezintă o pseudo-valoare sau chiar o anti-valoare. Şi rămâne secret câtă vreme nu este demascat de cineva, sau nu se demască singur, prin faptul că este realizat, adică iese la iveală în ochii lumii, care astfel află că a fost trasă pe sfoară. Această schemă vicleană şi constantă este ilustrată perfect de politica PSD şi a lui Liviu Dranea, înainte de alegeri şi după alegeri. Promisiunile fabuloase şi de tot felul din Programul PSD, ţin de Pretext, indiferent de gradul lor de realizare. Măsurile legislative (în special Ordonanţele) menite să-i protejeze pe alţi „băieţi deştepţi” (confraţi întru „isteţime”) ţin de Mobilul tăcut până acum şi urmărit atent din umbră. Catastrofală mi se pare decizia privind imunitatea autorilor tuturor „actelor normative”, decizie prin care chiar autorii recentelor modificări juridice ies de sub „incidenţa Legii”. Altfel spus, aceasta este o fărădelege legalizată, o dovadă certă a „isteţimii duhului” lui Liviu Dragnea şi a confraţilor lui întru isteţime.

Ce altceva pot face cetăţenii traşi pe sfoară decât să iasă în stradă, cumpăniţi-descumpăniţi, între revoltă şi aşteptarea unei clase politice noi !?

 

 

 

 

 

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

 

ELOCVENŢA   SCĂRILOR

 

În plan spaţial (S), omul face diferenţa dintre sus şi jos, stânga şi dreapta, înainte şi înapoi. Ca fiinţă conştientă, omul se orientează între aceste repere. De aceea, el înclină să meargă înainte, nu înapoi (cum merge racul), să meargă pe centru – chiar dacă uneori ocoleşte pe la stânga sau pe la dreapta -, şi să urce, nu să coboare. Mişcându-se între aceste repere spaţiale, omul are şi capacitatea de a se plimba. Încă Aristotel a observat că plimbarea este proprie doar omului. Animalele nu sunt conştiente de aceste repere, de aceea ele doar aleargă „încoace şi încolo”, mânate de instinctul de supravieţuire.

La om, reperele menţionate capătă şi o semnificaţie axiologică. Înainte şi înapoi sunt asociate cu progresul respectiv cu regresul, ceea ce este sus este nobil şi ceea ce este jos este degradat, iar  stânga şi dreapta au şi o semnificaţie politică majoră. De aceea, tot Aristotel afirmă că omul este un animal politic („zoon politikon”), ceea ce îl distinge radical de restul animalelor, care nu sunt nici politice şi nici prea politicoase.

Întrucât nu are aripi ca să zboare în sus, omul a inventat scara, pe care el poate urca şi poate coborî. Scara este primul instrument al urcării, al înălţării. Urcându-se pe o scară reală, omul nu poate ajunge prea departe, până la stele, să zicem. Deficitar în planul real, omul îl completează prin planul imaginar. De aceea, scara ajunge şi în Teologie, iar în cultura română este semnificativă cartea Scărelniţa, scrisă de Ion Scăraru. Pe această scară fizico-spirituală putem urca până în preajma lui Dumnezeu. Rămaşi, deocamdată, pe Pământ şi în planul real, putem trece la clasificarea scărilor.

În primul rând, ele se disting esenţial prin materialul din care sunt construite. Gânditorii presocratici au ajuns la identificarea celor patru elemente sau Principii care stau la baza Lumii, iar acestea sunt Pământul (pentru Empedocle), Apa (pentru Thales), Aerul (pentru Anaximene) şi Focul (pentru Heraclit). Mult mai târziu, Jean Piaget observă că prin elementele menţionate, gânditorii presocratici au intuit cele patru stări de agregare ale materiei: solide, lichide, gazoase, plasmatice. Or, toate scările din această Lume sunt construite din solide, încât nici nu ne putem imagina scări acvatice, aeriene sau plasmatice. Aici intră în joc valoarea materialului din care sunt construite scările. Acum şi aici se deshide o fisură prin care se poate strecura ideologia, care distinge între sensul propriu şi sensul figurat al cuvintelor. În acest dublu sens, avem diferenţa dintre scara de lemn, care aparţine săracului, şi scara de marmură (dacă nu chiar de aur), care aparţine bogatului. În această situaţie, chiar dacă ajunge în vârful scării sale, săracul este tot jos, iar bogatul este tot sus şi când stă doar la baza scării sale. Despre omul sărac şi plugul lui, la care „Nici boii nu trag”, un cântec din Maramureş ne spune că „Nici nu urcă, nici coboară / Bate boii de-i omoară”.

În al doilea rând, atât în limbajul cotidian, cât şi în teorie, se face distincţia între expresiile „la scară mică” şi „la scară mare”. Diferenţa dintre cele două scări este una graduală, deci cantitativă, ea implicând lungimea, lăţimea şi numărul de trepte ale celor două scări. Dar, în teorie, diferenţa capătă şi un aspect calitativ. Am putea spune că scara mică vizează părţile unui întreg, iar scara mare vizează întregul acestor părţi. Şi cum întregul este mai mult şi altceva decât suma părţilor lui, rezultă că fiecare dintre cele două entităţi trebuie măsurată cu scara sa proprie. În acest sens, spre exemplu, ceea ce este valabil la scara familiei nu mai este valabil şi la scara întregii societăţi, înţeles valabil şi pentru reciproca acestei propoziţii. Sau, viaţa dintr-un municipiu al ţării (fie acesta Sibiu sau Alexandria din judeţul Teleorman) se petrece la scară mică în raport cu viaţa din întreaga noastră ţară, România. În cazurile de promovare de jos în sus, deci pe scara puterii, se poate întâmpla ca unii dintre cei promovaţi să încurce scările şi să aplice la scara întregii ţări ceea ce este valabil doar la scara mică a municipiului sau la cea medie a judeţului (termen asociat cu judecarea şi judecata). Este cazul liderului politic Liviu Dragnea. Stăpân deplin al judeţului Teleorman  – unul dintre cele mai sărace judeţe –  unde se afla în vârful puterii politice (vârful piramidei), Liviu Dragnea se consideră deja ca stăpân virtual al întregii ţări, deci aplică la scară mare ceea ce era valabil doar la scară mică, chiar mititică, asemeni unui veritabil Mitică. În acest sens, întreaga ţară, adică România, este văzută doar ca o bomboană mai mare, dar care poate fi tratată ca o Bombonică. Confuzia este posibilă şi datorită prestaţiei politice a lui Bombonel („Mânca-l-ar mama pre el!”), care visa să fie o reîntrupare a Dictatorului, pe care Ion Iliescu l-a înmormântat fără surle şi trâmbiţe, dar şi fără nici un fel de Dumnezeu.

În al treilea rând, în tipologia scărilor mai există şi diferenţa dintre scara din faţă şi scara din spate, sau scara din dos. Pe scara din faţă urcă în casă sau coboară în stradă cei ai casei, apoi rudele, prietenii, cunoscuţii. Scara din spate nu este la vedere. Prin ea se introduc alimentele şi se elimină ceea ce rămâne după consum. Pe scara din dos pot intra şi duşmanii, adică hoţii. Cele două scări au şi un înţeles metaforic, prima însemnând şi „la vedere”, a doua însemnând şi „în secret”, „în taină”. Acelaşi Liviu Dragnea utilizează strategic ambele scări. Pe prima scară, cea din faţă, dânsul afişează Programul politic din campania electorală (cu tot felul de drepturi menite să umple buzunarele românilor săraci), dar pe scara din dos, tot dânsul introduce cei doi „elefanţi”, (Graţierea şi Modificări ale Codului Penal), a căror menire sau sarcină este să protejeze buzunarele umflate de banii furaţi, buzunare care sunt ale infractorilor închişi după gratii.

Cei însetaţi de putere au tendinţa de a încurca cele două scări, apoi de a sări peste treptele oricărei scări, fie aceasta mică, medie sau mare. Ei uită că pe oricare scară din această Lume te poţi urca şi te poţi coborî, dar, de pe ea,  poţi şi să aluneci. Aceşti ambiţioşi incurabili şi însetaţi de putere, chiar atunci când pleacă din popor, uită de zicătoarea populară „E-n zadar atâta vrere / Dacă nu-i har şi putere”. Or, tocmai puterea de care sunt atât de însetaţi, în absenţa harului, îi poate duce la pierzanie.

Toate scările sunt alcătuite din materii solide, dar de pe oricare poţi să te prăbuşeşti la pământ (dacă nu chiar în pământ), poţi deveni „aerian” (suspendat), fără a fi pasăre zburătoare, poţi să intri „la apă” şi să ajungi după gratii. Doar pe rug nu poţi să fi ars, acest procedeu medieval fiind interzis de Legile şi de Constituţiile moderne.

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

REFUTATIO (RESPINGEREA)

REFUTATIO (RESPINGEREA)[1]

 

1. Refutatio

Refutatio (Respingerea) este o secvenţă care apare în toate formele comunicării umane, indiferent de ipostaza particulară a acesteia, adică – în limbajul Reoricii – de la monolog la dialog, mergând  până la discurs şi chiar dincolo de acesta. Şi aceast fapt este posibil pentru că Negaţia este o determinaţie universală atât a Existenţei naturale şi sociale, cât şi a Existenţei spirituale. În acest sens, putem relua enunţul exemplar al lui Spinoza: „Omnis determinatio est negatio”.

1.1. Negaţia şi Negativul

Fundamentul respingerii este negaţia şi negativul, adică – pe plan metafizic – Nefiinţa. La nivel discursiv, respingerea se prezintă ca enunţ (anti-teza), respectiv ca ansamblu coerent de enunţuri particulare, care au ca element centralizator particula negaţiei: „nu”, sau „ba”, acest „ba” implicând o nuanţă specifică, analizată de Constantin Noica. Deci, numai orientarea logică a respingerii este negativă, întrucât încărcătura ei epistemică rămâne tot pozitivă şi, în acest sens, antiteza este şi ea tot o teză, dar orientată negativ. La nivel lexical, apar conectorii de bază negativi ai limbii, care sunt derivaţi ai lui „nu”  („nici”, „nicicum”, „niciodată”, „niciunde”, „nicăieri”, „nicidecum” etc.), iar la nivel stilistic apar figurile specifice, între care antiteza este cea mai elocventă. Negaţia poate fi dublă şi atunci îl avem pe „nici”-„nici”, opus optativului „sau”-„sau”. Avem atunci „Nici în car, nici în căruţă”, respectiv, „Ori e laie, ori bălaie”. Celor două dublete li se opune integrativul „şi-şi”, care este functorul Dialecticii, în care opoziţia Teză-Antiteză se stinge, se rezolvă ca Sinteză. Până atunci avem, însă, Negaţia, care poate fi universală şi în acest sens în Faust-ul său, Goethe afirmă prin vocea sentenţioasă a lui Mefisto: „Sunt spiritul ce totul neagă / Şi nu fără îndreptăţire / Dat fiind că tot ce naşte şi devine / Merită să piară”. Acest caracter universal este, de altfel, implicat în Paradigma lui Protagoras, întrucât dacă despre orice sunt posibile cel puţin două opinii, şi dacă sarcina fiecărui oponent este aceea de „a face mai tare argumentul mai slab”, aceasta înseamnă că cele două opinii se pot nega reciproc în eternitate, sau cum ar spune  Hamlet, – de fapt autorul lui – „O veşnicie şi câteva  zile în plus”.

1.2. Două forme ale Respingerii

Aristotel este acela care limitează această universalitate vidă, făcând distincţia, deja clasică, între enunţul cognitiv şi opinie, respectiv între analitic şi dialectic, silogism logic şi entimemă oratorică, demonstraţie şi argumentaţie, certitudine (C1), pe de o parte,  convingere (C2) şi credinţă (C3), pe de altă parte.

Aristotel se delimitează explicit faţă de Protagoras şi faţă de promisiunea sau pretenţia lui de „a face mai tare argumentul mai slab”. Aristotel interpretează acest enunţ ca pe o „promisiune” de a face ca falsul să fie adevărat, iar această posibilitate – conchide el – nu este „o verosimilitate adevărată”. Şi totuşi, dacă delimităm între adevăr şi opinie, în sfera circumscrisă a opiniei, negaţia, respectiv respingerea, devine universală şi ea se poate realiza pe două căi principale: „Or, este posibil de a respinge fie întocmind un raţionament contrar, fie aducând o obiecţie”[2]. Prima modalitate echivalează cu o respingere totală, a doua echivalează cu o respingere parţială.

1.2.1.      Respingerea totală (Raţionamentul contrar)

Posibilitatea primei modalităţi este dată de faptul că aceleaşi locuri comune care stau la baza unei entimeme, pot sta şi la baza unei entimeme contrare. Orice silogism oratoric poate avea un contra-silogism, tot oratoric. Aici Aristotel invocă, drept ultimă instanţă a întemeierii acestei duble posibilităţi, faptul că opiniile comune sunt ele însele contrare: „căci silogismele provin din lucruri conforme opiniei comune iar multe opinii sunt contrare unele altora”[3]. Baza teoriei negaţiei totale (din Refutatio) o dă, aşadar, existenţa la nivelul vieţii reale a unor opinii opuse, care se exclud reciproc. Rămâne, totuşi, relativ neclar cum pot fi construite silogisme (entimeme) opuse ca sens, plecând de la aceleaşi locuri comune. Asupra acestei probleme delicate – complexă şi complicată – vom reveni în altă parte.

1.2.2.      Respingerea parţială (Obiecţia)

A doua modalitate a respingerii este cea parţială, adică obiecţia. Aceasta nu anulează teza în totalitatea sau întregul ei, ci o relativizează sau o parţializează; încât aceasta, parţial este verosimilă, parţial, nu: „În schimb, obiecţiile sunt aduse, ca şi în Topica, într-o manieră împătrită, căci ea, obiecţia, este derivată fie din sine, anume din entimema oponentului, fie din asemănătorul său, fie din contrariul său, fie, în sfârşit, din lucrurile decise”[4]. Să analizăm cele patru posibilităţi sau ipostaze ale obiecţiei:

Primul tip de obiecţie este derivat din enunţul oponentului. Să presupunem că el afirmă entimema după care „Iubirea este virtuoasă”. La această afirmaţie se poate răspunde cu două contra-afirmaţii, una generală şi alta particulară. Observaţia generală rezidă în constatarea că iubirea are la bază o nevoie. Aristotel nu precizează despre care nevoie anume este vorba, dar putem presupune că este vorba despre nevoia de cel iubit, care este altul sau alta; ca să nu mai vorbim despre chiar nevoia iubirii ca iubire. Dar – constată Aristotel – „orice nevoie este un lucru rău”, pentru că prin definiţie ea implică o absenţă, un gol. Virtutea care, potrivit Eticii Nicomahice, este ceva plin–deplin, nu implică nici o absenţă, fisură, gol. Deci, nu se poate spune fără rezerve că universala „Iubirea este virtuoasă” este o propoziţie adevărată; ea este doar verosimilă şi cu rezerva menţionată. Apoi, Aristotel invocă obiecţia particulară prin aşa-numita „iubire cauniană”, care este iubirea incestuoasă (între frate şi soră) şi despre care nu s-ar vorbi – nu s-ar pomeni – dacă nu ar fi apreciată ca vicioasă, nu ca virtuoasă.

Cu prima obiecţie – derivată din entimema însăşi a oponentului – este dezvăluit mecanismul psihologic intern al iubirii, bazată pe nevoie şi deci fiind incompatibilă cu perfecţiunea virtuţii  – care este, cum notam, plină–deplină – şi, apoi, este adusă o excepţie de la regula posibilă sau un contra-exemplu, care este iubirea incestuoasă.

A doua obiecţie (tip) rezultă din contrariul unei entimeme. Dacă se afirmă că „Un om bun face bine la toţi prietenii săi”, oponentul va lua în considerare enunţul contrar, potrivit căruia „Un om rău face rău la toţi prietenii lui”. Dar, este evidentă absurditatea acestei propoziţii. Şi cum între contrarii există o simetrie logică, dacă al doilea enunţ este îndoielnic, tot astfel este şi primul. De altfel, în Topica, plecând de la două figuri – prietenul şi duşmanul, aceştia fiind P1 – P2 ,  şi de la două acte, – a face bine şi a face rău – Aristotel elaborează o matrice cu 6 (şase) alternative, dintre care doar 4 (patru) sunt contrare şi două, nu: „Primele două uniri mai sus numite nu constituie o contrarietate, aşadar «a face bine prietenilor» şi «a face rău duşmanilor» nu sunt contrarii, fiindcă amândouă sunt de dorit şi rezultă din aceeaşi atitudine morală. De asemenea, «a face rău prietenilor» şi «a face rău duşmanilor» nu sunt contrarii, fiindcă amândouă sunt deopotrivă de evitat şi rezultă din aceeaşi atitudine morală. Căci un lucru care este de evitat nu este contrar altui lucru care de asemenea trebuie evitat, afară numai dacă unul nu exprimă un exces, iar celălalt o lipsă. Căci şi excesul şi lipsa se întâlnesc la lucruri de evitat. Dimpotrivă, celelalte patru uniri constituie contrarii”[5].

Între aceste uniri cu caracter contrar apare şi enunţul mixt (3): „a face bine prietenilor” şi „a face rău prietenilor”[6]. Ceea ce înseamnă că în spaţiul real al vieţii, de cele mai multe ori le facem bine prietenilor, dar uneori le putem face şi rău (mai rar, sau prin excepţie şi chiar fără intenţie). Oricum, entimema „Un om bun face bine la toţi prietenii săi” nu este universală şi necesară, deci apodictică, ci este una doar problematică.

A treia obiecţie: Dacă al doilea tip de obiecţie pleacă de la considerarea opusului tezei – opoziţia fiind forma limită a deosebirii, a diferenţei -, al treilea tip de obiecţie pleacă de la ceea ce este asemănător enunţului din teză. Astfel, dacă entimema afirmă că „Cei care au îndurat un rău urăsc întotdeauna”, se invocă prin analogie enunţul „Cei care au experimentat un bine nu iubesc mereu” (întotdeauna). Asemănarea constă aici în încercarea sau experimentarea unei situaţii majore, de excepţie, care însă nu generează o regulă (regularitate) nici într-un sens, deci nici în celălalt. Al treilea tip de obiecţie este legat de timp sau durată, deci de o experienţă limitată.

Al patrulea tip de obiecţie are în vedere lucrurile decise, adică judecăţile deja existente şi datorate înţelepţilor. Astfel, o entimemă afirmă că „Este necesar de a acorda iertare celor care sunt beţi, căci ei păcătuiesc neştiind”. Obiecţia este (sau poate fi) aceea că înţeleptul Pitacos nu ar trebui atunci lăudat, întrucât în legislaţia lui nu a acordat circumstanţe atenuante beţivilor. Ceea ce înseamnă că este discutabil dacă beţivii trebuie să fie iertaţi.

Deci, şi în esenţă, respingerea poate fi totală şi atunci unei entimeme i se opune o contra-entimemă (unui silogism, un contra-silogism şi unui argument, un contra-argument). Dar respingerea poate fi şi parţială, iar atunci entimema sau teza este amendată în diverse sensuri. Din textul şi subtextul operei aristotelice, rezultă că respingerea poate fi (şi este) universală în sfera vastă a opiniilor, adică a verosimilului, cu o singură excepţie, aceea a dovezii materiale certe: „Dar dacă este limpede şi că există respectivul fapt, şi că este o dovadă sigură, acesta devine din acel moment imposibil de respins; căci demonstraţia devine de atunci încolo clară în orice privinţă”[7].

1.3.       Gradele atributelor Verosimil-Neverosimil

Geniul lui Aristotel rezidă aici nu numai în faptul că a introdus diferenţa dintre adevărat  şi verosimil, ci mai ales în faptul că a intuit (şi a descris prin exemple) gradele verosimilului. Încât  un enunţ despre aceleaşi fapte poate fi mai verosimil sau mai puţin verosimil. Gradul de verosimilitate al „lucrurilor în chestiune”, deci al situaţiilor descrise, (respectiv al descrierii situaţiilor) este dat de doi parametri: de numărul lor – care poate fi mai mic sau mai mare – şi de frecvenţa lor, care poate fi şi ea mai mare sau mai mică. Primul parametru are mai ales o semnificaţie spaţială (S), al doilea are mai ales o semnificaţie temporală (T): „În schimb, obiecţiile cele mai puternice – dacă sunt aduse pe potriva amândurora, anume şi a timpului şi a faptelor; într-adevăr, dacă lucrurile în chestiune se întâmplă astfel «în cea mai mare parte» şi în mai multe rânduri, atunci argumentul acesta este mai verosimil”[8].

Cu gradele lui intermediare – mai mult şi mai puţin – verosimilul se înscrie între două limite: neverosimilul, care ţine de imposibil  (sau pur imaginar, fantezist) şi faptul cert dovedit, deci irefutabil, care iese şi el din sfera verosimilului (deci , a lui „poate că”).

Aristotel observă subtil că majoritatea disputelor reale au la bază un viciu de fond: cel ce formulează teza o formulează ca pe un enunţ cert adevărat, iar cel care o respinge, o respinge tot printr-un enunţ, considerat şi acesta ca cert adevărat. Dar, controversa oratorică nu vizează disputa între adevărat şi fals (A – F), ci disputa gradelor de verosimilitate. De aceea, oponentul cu antiteza lui este favorizat, întrucât solicită din partea celui ce formulează teza, ca aceasta să fie adevărată cert, ceea ce principial este imposibil. Cu acest spaţiu gradual, în sfera opiniilor se poate întâmpla absolut orice: „Apoi, pentru entimemele ce pot servi ca exemplu, respingerea este aceeaşi ca şi pentru cele verosimile; căci, dacă avem vreun «singur» lucru care nu s-a petrecut astfel, atunci argumentul este respins, cum că nu este necesar, chiar dacă el s-a întâmplat în cea mai mare parte şi de cele mai multe ori astfel; în schimb, dacă s-a petrecut şi în majoritatea cazurilor şi mai mult decât o dată în acest fel, atunci trebuie combătut sau că lucrul prezent nu este asemănător, sau nu se întâmplă în acelaşi mod, sau prezintă o oarecare diferenţă”[9]. În acest interval gradual al verosimilului este posibil, aşadar, orice şi este posibilă şi sofistica. Aceasta pentru că este foarte dificil să stabileşti tocmai gradele de verosimilitate; să le estimezi, respectiv să le măsori. Este foarte dificil, dar nu este imposibil, motiv pentru care Aristotel şi ajunge teoretic la „dovada sigură” care există şi care este imposibil de respins.

Dacă luăm, de exemplu, asemănarea şi diferenţa, dintre două entităţi, fie ele lucruri, fiinţe, situaţii, un interlocutor poate merge pe asemănarea, celălalt pe diferenţa celor două entităţi, A şi B. Primul, dacă merge progresiv, ajunge la identitatea celor două entităţi (A = B), care desfiinţează problema celor doi termeni. Celălalt merge pe diferenţă şi ajunge progresiv la indiscernabil şi eterogenitate (A # B), care iarăşi desfiinţează problema celor doi termeni. Dacă luăm „mai multul” şi „mai puţinul” se poate spune despre „mult” că nu este „destul de mult” sau că este „prea mult” şi tot aşa, dar invers, se întâmplă cu „puţinul”, care poate ajunge până la „mult prea puţin”.

Aici apare şi riscul sofisticii, pe care Aristotel l-a prevenit în câteva modalităţi conjugate. În primul rând, în analizele făcute, a luat ca ultim reper, faptele ca atare, sau, cum se exprimă el în Topica, „faptul pur şi simplu”.

În al doilea rând, şi ca maestru al inducţiei, a avut în vedere, în calitate de criteriu al opiniei, mulţimea (spaţială) şi frecvenţa (temporală) a faptelor.

În al treilea rând, în analizele lui este introdus parametrul etic al Simţului comun, ca şi cel al Bunului simţ, care ne spune, oarecum de la sine, ce se cuvine şi ce nu se cuvine să facem sau să nu facem într-o situaţie dată. Simţul comun şi Bunul-simţ sunt direct conexate cu statistica, întrucât ceea ce se cuvine sau ceea ce nu se cuvine se petrece la majoritatea oamenilor, în cele mai variate circumstanţe şi în cea mai mare parte a timpului.

În cartea Aurul cenuşiu, Mircea Maliţa, recunoscând calităţile certe ale gânditorilor elini, consideră că, totuşi, o lacună a gândirii lor este absenţa Statisticii (ca metodă)[10]. S-ar putea chiar demonstra (mai mult decât argumenta), cu textele pe masă, că Aristotel a avut cel puţin intuiţia gândirii statistice, fără a-i da acest nume.

1.4.      Teza şi Antiteza

Oricare discurs este reductibil la un enunţ, care este teza. La rândul lui, oricare anti-discurs este şi el reductibil la un enunţ, care este antiteza. Căci şi anti-discursul este un discurs, după cum şi antiteza este o teză, iar contra-exemplul este şi el un exemplu. Aşadar, negativul, care opune discursului un anti-discurs şi tezei o antiteză, se reduce la nimic. Dar e vorba de un nimic orientat şi activ, care vizează nimicirea (şi nimicnicia) a ceva determinat. Pe o cale indirectă,  discursul devine pozitiv şi teza lui devine pozitivă şi ea. Teza şi antiteza au în discurs poziţia pe care o are Principiul într-o concepţie (fie ea teorie ştiinţifică sau viziune filosofică), sau pe care îl are locul comun în gândirea cotidiană.

1.4.1. Ceva şi altceva, Cumva şi altcumva

Dacă plecăm de la matricea originară aristotelică – pe care o putem numi Matrice zero – prin respingere (Refutatio) poate fi negat, mai întâi, chiar obiectul discursului, în sensul că acel ceva despre care se vorbeşte nu există. Sau, pe întreg axul temporal, acel ceva nu a existat, nu există, nu va exista. Adică, nu există – respectiv nu a existat, nu va exista – deloc, sau, în locul lui, există, a existat, va exista  altceva. Dacă nu se poate contesta, totuşi, existenţa acestui ceva – ca obiect al discursului – contra-argumentarea poate continua cu afirmaţia că acest ceva care există, nu este aşa, sau nu este cumva, ci este altfel, respectiv altcumva. Se atacă deci modalitatea de a fi a lui ceva, care poate deveni astfel un altceva. Dacă prima respingere vizează existenţa sau non-existenţa lui ceva, a doua vizează modul lui determinat calitativ de a fi. În formularea lui Quintilian, care pleacă şi aici de la Aristotel: „Am arătat că negarea este de două feluri: negăm fapta respectivă, sau susţinem că s-a întâmplat altfel”[11].

1.4.2. Este şi Poate fi

Am folosit aici functorii existenţiali este – nu este ( E – nonE) şi derivaţii lor. De fapt, în textul şi în subtextul discursului şi anti-discursului este pus în joc functorul retoric fundamental poate cu aspectul său gradual, dat de probabil că, încât discursul, la nivel implicit, dacă nu şi la cel explicit, merge pe probabil că a existat, există, sau va exista, iar anti-discursul  merge simetric pe probabil că nu a existat, nu există, nu va exista. Dacă luăm scala probabilităţii, care se înscrie între 0 (imposibilul) şi 1 (realul existent), discursul tinde să convertească faptul posibil în fapt cert real, iar anti-discursul tinde să convertească acelaşi  fapt posibil în fapt imposibil, deci în non-fapt.

Cum menţionam, cu pasul al doilea este contestată nu existenţa sau non-existenţa, ci modalitatea de a fi a faptului, care este văzut – revăzut, din altă perspectivă. Intră aici în joc a doua Matrice sau grilă, pe care o putem numi grila functorilor praxiologici. Îi putem numi functori, după cum îi putem numi şi  indicatori. Îi numim proxiologici în virtutea distincţiei pe care o facem între cele trei forme de bază ale acţiunii, care poate fi practică, spirituală (în esenţă, teoretică) şi discursivă, respectiv retorică. Aceşti functori, expliciţi sau taciţi, sunt: cine, cui, ce, cum, unde, când, de ce, pentru ce? Primii patru definesc esenţa acţiunii (faptei), ceilalţi functori definesc ceea ce Quintilian numeşte „circumstanţele” ei.

1.5.       Tipuri de obiecţii

Acum, dacă argumentele care vizează şi susţin Convingerea (C2) şi/sau Credinţa (C3) vin din trei direcţii, sau părţi – discursul, oratorul, auditoriul – şi respingerea vine tot din trei direcţii, sau părţi.

1.5.1.      Cu referinţă la Discurs

Cu referinţă la discurs (textul şi subtextul) pot fi aduse mai multe obiecţii.

Se poate obiecta că acesta pleacă de la şi se bazează pe o supoziţie. Supoziţia este însă o prejudecată. Spre exemplu, supoziţia că „Oamenii săraci sunt cinstiţi şi oamenii bogaţi sunt necinstiţi”. Comuniştii au făcut din această supoziţie o dogmă ideologică. Dar, este posibilă şi supoziţia opusă, după care „Oamenii săraci sunt necinstiţi, pentru că nu au ceea ce le trebuie, iar oamenii bogaţi sunt cinstiţi pentru că au tot ce le trebuie”. Această supoziţie opusă este şi ea o dogmă ideologică, una de esenţă liberală. Toate supoziţiile sunt pre-judecăţi exprimate ca judecăţi. După cum spuneam, oricare discurs poate fi redus la un enunţ de bază, care este teza. Oricare anti-discurs poate fi şi el redus la un enunţ de bază, care este antiteza. Or, supoziţia poate fi descifrată în subtextul tezei sau antitezei, ca şi în alte elemente semnificative ale discursului. Repetăm aici: teza şi antiteza au în discurs, poziţia pe care o au Principiile într-o concepţie teoretică (ştiinţifică sau filosofică), sau poziţia pe care o au locurile comune în gândirea cotidiană. Supoziţia, care este de regulă una implicită, orientează întreaga interpretare a situaţiei retorice, fiind explicitată ca teză, respectiv ca antiteză. Ea este un factor a priori şi araţional, care perturbă sau declină exigenţele obiectivităţii. Dacă supoziţia este văzută ca o premisă infralogică sau subtextuală, întregul demers oratoric, cu textul şi cu teza lui, apare ca o construcţie circulară, prin care se argumentează în concluzie (teza) ceea ce era presupus în premisă (supoziţia). La obiecţia de bază se pot adăuga şi alte obiecţii, punctuale:

a) Faptele menţionate – invocate şi evocate – pot fi văzute şi din alte perspective, inclusiv din perspectiva Simţului comun şi a Bunului simţ. Aici, autorul antitezei poate sugera că perspectiva de interpretare pe care merge el, este în consens cu Simţul comun şi cu Bunul simţ, pe când aceea a oponentului său este în conflict cu ceea ce gândeşte „toată lumea”.

b) Discursul este lacunar, întrucât nu se referă la toate faptele (aspectele) semnificative. Cu ştiinţă sau fără ştiinţă, anumite fapte (aspecte) au fost eludate sau tratate sumar, deşi ele sunt relevante. Oratorul, autorul tezei, este acuzat aşadar de „ignoratio elenchi” (în limbaj juridic).

c) Apoi, se poate obiecta că Discursul conţine contradicţii, unele fiind manifeste, altele tacite. Între propoziţia „X”, de la început, şi propoziţia „Z”, de pe parcursul discursului, există o contradicţie manifestă. Între implicaţia „a” şi implicaţia „b” ale aceluiaşi discurs, există o contradicţie tacită (implicită). Cu referinţă la aceste contra-enunţuri şi la contra-argumentele pe care ele le pot conţine, Quintilian observă: „Uneori este de datoria oratorului să procedeze în aşa fel încât o afirmaţie să pară contradictorie, străină de cauză, neverosimilă, inutilă, sau mai curând favorabilă cauzei noastre”[12]. Sau, în altă formulare: „Greşelile următoare sunt mai curând grave decât greu de relevat: prezentarea unui argument dubios drept incotestabil, a unuia controversat ca admis, a unuia comun mai multor cauze drept propriu acesteia. De asemenea, folosirea unui argument banal, de prisos sau neverosimil”[13]. Ca şi în alte contexte, oratorul roman merge până la limita etică a discursivităţii, speculând tema aparenţei, teoretizată de către Aristotel şi numită de Vasile Florescu „amoralitatea tehnică”[14]: „Un veritabil maestru, însă, va descoperi ce este sau ce pare contradictoriu  în discursul adversarului”[15].

d) Apoi, Discursul nu este transparent, întrucât el conţine goluri (absenţe factuale, lacune logice) în întreg demersul.

e) La nivelul lexical al expresiei, discursul celuilalt conţine termeni şi expresii care sunt marcate de : improprietate, ambiguitate, echivoc.

f) Prin extensie, dacă generalizăm teza de bază a discursului, atunci ajungem la concluzii absurde, incompatibile cu logica elementară, cu experienţa, cu Simţul comun şi Bunul simţ. Această ducere a unei teze la limita ei universală, este un argument (respectiv contra-argument) care va fi utilizat masiv de către Kant.

g) În sfârşit, dacă dăm curs practic tezei, prin aplicarea soluţiei propuse de orator, intrăm în contradicţie cu normele existente (juridice, etice, profesionale); în esenţă, cu Normele deontologice.

1.5.2.      Cu referinţă la Orator

Cu referinţă la orator se poate obiecta că:

a)  Acesta s-a lăsat influenţat de context – de relaţiile de interese ale acestuia – şi, sub pretextul apărării unui principiu, el apără de fapt un interes determinat, de grup, sau personal. Sub masca apărării lui G., el îl apără, de fapt, pe P., sau chiar pe I.

b) Dacă oratorul este calificat şi competent, se acuză capacitatea lui de inducere în eroare; dacă el nu este suficient de calificat, se acuză direct incompetenţa lui.

1.5.3.      Cu referinţă la Auditor

Cu referinţă la auditor se poate obiecta că:

a) Acesta nu întruneşte condiţiile minime pentru a judeca o alternativă sau alta: el nu este majoritar, sau are interese diferite, chiar opuse, sau nu este competent.

b) Şi auditoriul are o prejudecată, legată de interese proprii, iar oratorul cu supoziţia sa de bază, pleacă de la aceste interese, de la această prejudecată. Socrate spunea că este foarte uşor să-i elogiezi pe greci,  în faţa grecilor.

În esenţă şi în corolar, într-un anti-discurs (anti-text) se va obiecta că: textul discursului este discutabil, atât pe plan logic, cât şi pe plan axiologic, întrucât el are un subtext discutabil (supoziţia de bază) şi preia partea, tot discutabilă, a unui context (interesele şi influenţele lor). După cum uşor se poate observa, toate aceste obiecţii de principiu – la care pot fi adăugate multe altele, de detaliu – reprezintă reversul negativ al condiţiilor optime ale unui discurs.Toate aspectele negative reprezintă, în raport cu întreaga Teorie a discursului, ceea ce străvechea parte De opere reprezenta în raport cu întreg Sistemul Retoricii, în forma lui originară.

Să mai notăm în final că ceea ce Vasile Florescu numeşte „amoralitate tehnică” ia o înfăţişare problematică şi negativă (imorală) în zilele noastre, mai ales la nivelul gândirii cotidiene. Se consideră că oricare opinie este legitimă şi este îndreptăţită prin faptul că ea adevereşte libertatea de gândire şi de exprimare a cetăţenilor. În această supoziţie nu se face distincţia elementară dintre libertate, pe de o parte, libertinism şi libertinaj, pe de altă parte. Această problemă este atât de gravă şi de presantă încât am abordat-o într-o carte, apărută mai întâi în limba engleză, în Germania[16], apoi şi în limba română[17]. Principiul fundamental al Deontologiei este Corectitudinea, iar în cartea menţionată trasăm cercul condiţiilor care asigură Corectitudinea unei Opinii. Păstrăm convingerea că secolul nostru va fi unul al Deontologiei, ca să nu devină unul al Barbariei, sau al Neo-Barbariei (opiniilor)



[1] Notă: Textul  numit în latină REFUTATIO  (RESPINGEREA, în limba română) face parte din cartea RETORICĂ ŞI METAFIZICĂ (CRITICA RAŢIUNII RETORICE) aflată în curs de editare. Am ales acest capitol dată fiind importanţa pe care REFUTATIO (RESPINGEREA), parte a oricărui discurs, o are în zilele noastre, atât în sfera Culturii cât şi în alte sfere ale vieţii sociale, inclusiv în viaţa cotidiană.

 

[2]  Aristotel, Retorica, Ediţia bilingvă , Editura IRI, Bucureşti, p. 289

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Aristotel, Organon IV, (Topica), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963,  p. 58

[6] Ibidem, Nota 208

[7] Aristotel, Retorica, p. 293

[8] Idem, p. 291

[9] Idem, p. 293

[10] Mircea Maliţa,  Aurul cenuşiu, I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971

[11] Quintilian, Arta oratorică, II, Traducere de Mario Hetco, Editura Minerva, Bucureşti, 1974,  p. 94

 

[12] Quintilian, op. cit.,  p. 97

[13] Idem, p. 103

[14] Vasile Florescu, Retorica şi şi neoretorica, Editura. Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 76

[15] Quintilian, op. cit., p. 101

[16] Tudor Cătineanu, Deontology of Opinion between Ethics and Rhetoric,  Lambert Academic Publishing, Saarbrüke, 2014

[17] Tudor Cătineanu, Deontologia Opiniei între Etică şi Retorică, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015

 

 

 

 

 

 

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

“CUMINŢENIA PĂMÂNTULUI”, SAU NEBUNIA PĂMÂNTENILOR!? (III)

„CUMINŢENIA PĂMÂNTULUI”, SAU NEBUNIA PĂMÂNTENILOR !? (III)

La început sau la începuturi, omul se întâlneşte cu diversitatea, care este una străină şi haotică. Eminescu însuşi se întreabă ce a fost la început, „La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”. Probabil că de aceea, în mitologiile popoarelor, la început a fost Haosul, pe care Zeii, apoi oamenii, îl ordonează treptat, trecându-se astfel de la Haos la Cosmos. În acest proces, care a durat milenii, omul se trezeşte. El se trezeşte din somnul infinit al Naturii, faţă de care se distinge prin conştiinţă şi conştiinţa de sine. Aici, în acest proces istoric de trezire, apare problema relaţiei dintre ceea ce este complex şi ceea ce este doar complicat. Este interesant, dar şi instructiv, faptul că un sculptor cum este Constantin Brâncuşi, dar şi un savant cum este Einstein, fără a se cunoaşte unul pe altul, ajung la  aceeaşi idee, şi anume că, în ultimele ei fundamente, Natura este simplă. Deci, omul este acela care o complică, complicând lucrurile şi complicându-se astfel şi pe el însuşi. În cartea „Constructe” (2000) am dezvoltat  ideea acestei diferenţe radicale dintre complex şi complicat. Întotdeauna, complicatul se complică şi mai tare, pe când soluţia pentru ceea ce este doar complex o dă chiar simplitatea. Şi nu este vorba de o simplitate primă, dată în Natură, ci de o simplitate ultimă, la care ajunge talentul sau geniul, fie acesta al unui artist, care – în cazul lui Brâncuşi – lucrează cu imagini, fie ea a savantului, care lucrează cu noţiuni şi formule ştiinţifice. De altfel, atât Einstein cât şi Brâncuşi vorbesc explicit despre această simplitate care este una secundă, dar nu şi secundară.

În unul dintre aforismele sale, Brâncuşi este cum nu se poate mai clar: „Simplitatea nu este un ţel în artă – dar ajungi fără voie la ea, pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor”. De alfel, este cunoscută invitaţia  lui Brâncuşi de a nu căuta în lucrările sale lucruri „complicate”, întrucât „bucuria simplă” este aceea pe care s-a străduit să ne-o ofere. Avem şi cheia acestei bucurii: „Bucuria cea mai mare, este contactul dintre esenţa noastră şi esenţa eternă“. Iar esenţa „eternă” nu este un Dumnezeu configurat antropomorfic (fie el Iahve, Allah, sau Dumnezeul trinitar), ci este Spiritul încorporat în Natură, şi înţeles într-un mod surprinzător de asemănător cu Raţionalitatea Existenţei, despre care ne vorbeşte Einstein. Amândoi, artist şi savant, intuiesc prezenţa în Natură a miracolelor, numite şi minuni, asociate cu acelaşi sentiment al mirării, care stă la izvoarele oricărei gândiri autentice. Cu o grijă paternă, Brâncuşi constată că „Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii“.

În calea acestei bucurii stă şi subiectivismul arbitrar, respectiv egoismul (egotismul), încât un aforism poate fi asociat, în egală măsură, atât cu înţelepciunea lui Buddha, cât şi cu aceea a lui Heraclit: „Cine nu iese din Eu, nu atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa”. Văzut de la o anumită distanţă, Universul sculpturilor lui Brâncuşi, pare să fie mulat pe Universul originar, presocratic, al celor patru elemente. Luate de jos în sus, mai întâi este Pământul, deci „Cuminţenia Pământului” care, ca mamă originară, este izvorul sau izvodul a tot ce se iveşte pe suprafaţa zbârcită a Pământului. Urmează Apa în care „Peştele” nu se îneacă, ci pluteşte împreună cu tot ceea ce este plutitor în această lume. Vine apoi Aerul, în care este posibil zborul, iar „Pasărea Măiastră” dă curs acestei curgeri şi parcurgeri aeriene. Ultimul element este Focul, care, în consens cu gândirea lui Heraclit, ar putea fi numit şi „Foc nestins, neaprins / Prins în joc de necuprins”. Cel de al patrulea element nu poate fi modelat direct şi arde tot ceea ce se iveşte sub Soare. Totuşi, „Coloana Infinitului” poate fi înţeleasă şi ca o flacără continuă, dar împietrită, după cum ea poate fi văzută şi ca o variantă a „Spaţiului Mioritic”, care însă se articulează pe verticală, nu pe orizontală, ca la Lucian Blaga.

Dacă este vorba doar de „Cuminţenia Pământului”, la prima vedere, ea poate fi asociată cu un idol din sculpturile arhaice, din oricare loc ar fi ele. Aşa o vede şi Patriarhul Daniel, atunci când consideră că trebuie să dăm bani pentru construirea „Catedralei Neamului”, nu pentru un idol pre-creştin. Şi se întreabă mirat: „Chiar am ajuns să ne închinăm la pietre, la propriu?”, Dar, aici este vorba de o femeie din timpurile străvechi, uitate de istorie, şi care se cuvine să fie reamintite, reconstituite, inclusiv artistic. În vorbirea cotidiană circulă expresia „Mama Natură”. Or, statuia este o întruchipare configurată a acestei maternităţi universale, dar în ipostaza ei umană, adică feminină. Femeia stă aşezată, uşor aplecată, cu braţele încrucişate, copleşită parcă de mediul ostil din preajma sa, de vânturi şi ploi.  Ea este văzută într-o ipostază contemplativă, nu una activă, contemplaţia fiind semnul apariţiei, al ivirii conştiinţei şi a conştiinţei de sine. Este evidentă consonanţa statuii cu „Gânditorul de la Hamagia”. Dacă ar fi să folosim un cognomen al ei, am putea să o nuim „Ivirea”. De altfel, Constantin Noica îi consacră un comentariu care merge pe ideea genezei, a antropogenezei. Deci, nu a „Genezei” din „Vechiul Testament”, ci a uneia ulterioare, de după începuturile veacurilor, nu de dinaintea lor. În figura unitară a statuii, gânditorul român observă o disimetrie între jumătatea stângă şi jumătatea dreaptă ale aceleeaşi fiinţe. Analizând  detaliile corporale (ochii, urechile, gura, părul), gânditorul conchide că este vorba de o metamorfoză, de o tranziţie de la jumătatea stângă a feţei şi a fiinţei, la jumătatea ei dreaptă, prima fiind mai veche şi primitivă în raport cu a doua, care este pe deplin umanizată. În expresia lui Constantin Noica: „Elementele deosebitoare sînt clare, chiar dacă n-ar fi acceptate ca introduse cu intenţie de artist toate. Pe de altă parte, este la fel de clar că diferenţele sînt absolut toate de natură să înnobileze jumătatea dreaptă faţă de cea stîngă”.În pofida caracterului lor static-extatic, statuile lui Brâncuşi ne sugerează Devenirea. Artistul nu numai că foloseşte termenul „metafizică”, dar îi şi deschide orizontul: „„Dacă lucrul pe care îl faci nu se leagă de necesitatea absolută a evoluției, e inutil și dăunător.“ Enunţul, ca şi statuile lui Brâncuşi, sunt în consens cu ceea ce Constantin Noica numeşte „Devenirea întru Fiinţă”, deci nu „Devenirea întru Devenire”, echivalentă cu risipa, haosul, entropia.

PS  Relaţia dintre cele două feţe ale chipului statuii nu are nici o legătură cu trecerea de la Stânga politică la Dreapta ei, sau invers. Ea are legătură cu trezirea conştiinţei de sine pe drumul căutării simplităţii, dincolo de complex şi mai ales de complicat..

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

“CUMINŢENIA PĂMÂNTULUI”, SAU NEBUNIA PĂMÂNTENILOR!? (I)

„CUMINŢENIA PĂMÂNTULUI”, SAU NEBUNIA PĂMÂNTENILOR !? (II)

Putem pleca de la expresiile „punct de vedere” sau „perspectivă de abordare”, care sunt prezente în vorbirea cotidiană. Ele sunt esenţiale în Retorică, întrucât sunt echivalente cu „opinia” şi oricare om are o opinie despre ceva sau altceva. O perspectivă poate fi mai îngustă sau mai largă, iar cea mai cuprinzătoare se numeşte „viziune”. În Istoria Culturii, cuvântul „viziune” avea un statut cu totul special, fiind vorba de o „viziune metafizică” sau o „viziune religioasă” asupra Existenţei, considerată în întregul ei. În zilele noastre cuvântul „viziune” a coborât din Ceruri pe Pământ, încât el este central în Teoria Managementului. Un Proiect sau un Program pornesc de la o anumită viziune şi sfârşesc cu realizarea ei efectivă, practică. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că înţelesurile clasice şi tradiţionale ale viziunii au dispărut. Iar universul sculptural al lui Constantin Brâncuşi este un argument, să-i zicem palpabil, în acest sens. De altfel, Brâncuşi însuşi avea şi o relaţie tactilă cu statuile sale, atingere pe care o recomanda şi celorlalţi privitori. Viziunea din acest univers sculptural este una artistică, respectiv estetică, dar ea se intersectează cu cea metafizică şi cu cea religioasă. Referinţele sale reflexive, şi mai ales aforismele sale, sunt concludente în acest sens. Viziunea metafizică este prezentă în enunţuri de genul: „Nu mai avem niciun acces la spiritul Lumii, poate fiindcă nici nu îl căutăm; însă trupul omenesc nu este nici el diferit de structura universului“. Şi sculptorul nostru era „În căutarea Absolutului”, cum ar zice Balzac, de unde şi  enunţul care vizează „Coloana Infinitului”: „Viaţa se aseamănă cu o spirală. Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă”. Viziunea metafizică este consonantă cu cea religioasă şi ne conduce spre un panteism, în care Dumnezeu este identic cu Natura, de unde şi gândul: „Dumnezeirea este pre­tutindeni; şi când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, şi când te simţi umil, şi când te dăruieşti. Divinitatea rămâne în opera ta; ea este magică”. Aşadar, viziunea din opera lui Brâncuşi, unică şi unitară fiind, are trei componente: estetică, metafizică, religioasă. În continuare, să o abordăm mai ales pe cea estetică, în care nu îşi mai găsesc locul nici banii lui Lucian Mândruţă, nici scrijeliturile de pe suportul material al sculpturilor, fie el  de bronz, marmură, sau  lemn.

Arta modernă, în formele ei radicale, marchează o ruptură violentă cu Figurativul. De la gânditorii elini, s-a păstrat conceptul artei văzută ca „mimesis”, deci ca o imitaţie sau reproducere a unei figuri sau configuraţii, aşa cum le vede/percepe Simţul comun. Dacă privim „Gânditorul” lui Rodin, recunoaştem în el o figură de bărbat „Aplecat peste întrebările lumii”, cum ar zice Lucian Blaga, dar având o masă musculară care ne-ar îndritui calificarea de „atlet al gândirii”. Referindu-se la tradiţia figurativă, dar menţionând statuile lui Michelangelo, Brâncuşi sintetizează, dar se şi delimitează printr-un singur cuvânt: „Muşchi!”. Dacă privim „Pasărea Măiastră”, nu vedem nici o urmă de pene, după cum în „Peştele” nu apare nici o urmă de solzi. Aceasta înseamnă că, la nivelul privirii, adică al ochiului, trebuie să facem o distincţie clară între ochiul fiziologic, cu retina lui, şi Ochiul interior, care intuieşte ceea ce retina nu percepe. Este vorba de esenţa invizibilă a ceea ce se vede, respectiv se pictează sau se sculptează. Se deschide aici diferenţa dintre  „a percepe” şi „a pricepe”, a doua funcţie fiind proprie Ochiului interior, care este marcat de un aparent paradox. Ochiul interior nu percepe cu retina, şi nu gândeşte prin noţiuni abstracte, ci el intuieşte esenţa ascunsă, mascată tocmai de fenomenul perceput. Această problemă, foarte complexă, poate fi definită şi în alt limbaj, unul metafizic. Gânditorul Quine reduce întreaga bogăţie a Lumii la două elemente, şi anume, la entităţi şi la relaţiile dintre aceste entităţi. Dacă două entităţi distincte intră într-o relaţie, în această relaţie ele îşi dezvăluie funcţiile specifice pe care le au. Ceea ce înseamnă că orice din această Lume este o entitate care are şi o funcţie anume. Or, Brâncuşi nu merge pe sculptarea unei entităţi anume, ci pe sculptarea funcţiei acesteia, chiar dacă aceasta ar fi starea pe loc, inerţia acelei entităţi. În cartea „Constructe” (2000) am analizat această trecere radicală de la entitatea văzută la funcţia acesteia, care este invizibilă pentru retină, dar care poate fi intuită de Ochiul interior. Ca exemplificare, Brâncuşi nu sculptează pasărea care zboară, ci zborul păsării (al oricărei păsări),  nici nu sculptează peştele care înoată, ci  plutirea oricărei entităţi solide (inclusiv a peştilor) în mediul lor, care este lichid.

Comentariile lui Brâncuşi sunt cum nu se poate mai concludente în sensul menţionat. Iată un enunţ care sună ca o axiomă: “Toată viaţa mea am căutat esenţa zborului.” Enunţul este explicitat şi devine o cheie pe care o putem folosi când intrăm în universul operei lui Brâncuşi: „Am eliminat din sculptura mea tot ce nu este esenţial. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, zborul, elanul ei. Cocoşul meu nu e cocoş. Pasărea mea nu este pasăre. Sunt simboluri. Vreau să înalţ totul dincolo de pământ”. Dată fiind această viziune asupra artei şi a sculpturii, nici nu ne mai mirăm că vameşul din New York a confundat „Pasărea Măiastră” cu un instrument util, fără a-i putea preciza şi funcţia. Într-un fel, ne-pământeană este şi „Cuminţenia Pământului”, după cum vom vedea.

 

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

“CUMINŢENIA PĂMÂNTULUI”, SAU NEBUNIA PĂMÂNTENILOR!? (I)

„CUMINŢENIA PĂMÂNTULUI”, SAU NEBUNIA PĂMÂNTENILOR !? (I)

 

Ajunsă în New York, în vederea unei virtuale expoziţii, statuia „Pasărea Măiastră” a fost confundată de către vameşi cu un instrument util, având o destinaţie necunoscută. În propria sa ţară, în perioada luptei dintre cele două teze („arta pentru artă” şi „arta cu tendinţă”) – ca expresie estetică a faimoasei „lupte de clasă” -, sculpturile lui Constantin Brâncuşi erau considerate decadente şi chiar dăunătoare. În zilele noastre, „Cuminţenia Pământului” devine un pretext al disputelor politice în campania electorală. Aşadar, opera de artă este văzută din trei perspective categoric non-estetice: utilitară ( obiect-instrument), ideologică ( semn al decadenţei), şi politică ( prilej şi pretext al disputelor electorale).

Se pare că destinul istoriei însoţeşte şi destinul operelor de artă. Cumpărată în 1910 de către un român  (Gheorghe Romaşcu), statuia „Cuminţenia Pământului” este naţionalizată de către comunişti, iar după 1989 ea este restituită proprietarilor. Fie spus în trecere că, deşi ne lăudăm cu Simţul măsurii, acel „Restitutio in integrum” moştenit de la romani, capătă la noi, urmaşii lor români, o extensie aproape fără margini („sans rivages”, i-ar spune francezii). Dăltuită şi ea pentru a străbate eternitatea, statuia „Cuminţenia Pământului” nu scapă de contextele istorice, încât ea participă la unul sau altul dintre cele trei destine menţionate. Pentru că azi, problema banilor (bugetul naţional) este una presantă, nu se mai pune problema valorii estetice a statuii, ci problema preţului ei financiar. Altfel spus, Măsura etică şi estetică este înlocuită cu măsurarea statuii în bani, fie aceştia euro, lei sau dolari. Hamlet ar zice „O cumpărăm sau nu o cumpărăm, iată întrebarea!?”.

Aici intră în joc argumentele pro şi contra. Între alţii, Lucian Mândruţă este contra , deşi îl cheamă Lucian, nu Gică.. Dânsul consideră că  banii care urmează să fie daţi pentru statuie ar putea fi mai bine folosiţi pentru alte „statui”, cele care sunt „vii”, adică pentru vindecarea copiilor bolnavi. Dar, aceşti bani n-ar putea fi oare  recuperaţi mai bine din averile fabuloase şi furate ale „băieţilor deştepţi”, dintre care nu puţini s-au dovedit  pasionaţi „colecţionari” de artă !?.

Sunt invocaţi, apoi, diverşi „observatori”, repectiv comentatori, a căror vocaţie este descoperirea „nodului din papură şi a petelor din soare” În acest sens, scrijelirea voită, accidentarea, sau înscrierea unor nume la baza statuilor „Poarta Sărutului”, „Masa Tăcerii”, „Coloana Infinitului” (ca nevoie de nemurire a sărmanilor pământeni muritori) nu este un argument ca să nu recuperăm altele, chiar prin cumpărarea lor. În sfârşit, vine şi argumentul numărului mic de turişti care frecventează complexul statuar de la Târgu Jiu. Este adevărat, complexul statuar de acolo nu poate fi trimis în străinătate, la expoziţii, dar statuia „Cuminţenia Pământului” poate fi trimisă, chiar foarte uşor, la acele expoziţii internaţionale, virtuale. Trimise din partea României, ca şi a poporului căruia Brâncuşi îi aparţine, împreună cu statuile sale, fie ele cumpărate sau nu. Cât priveşte politicienii, ei se orientează după bătaia vânturilor politice (a vremurilor, ca şi a vremii) mişcându-se între pro şi contra la fel de lejer cum se mişcă între Stânga şi Dreapta, cu pretenţia iluzorie că sunt pe Centru. Între excepţii, se află  şi Premierul Dacian Cioloş, care consideră că dacă nu cumpărăm acum statuia „Cuminţenia Pământului”, riscăm să ajungem „mai săraci”.

În acest context, ne amintim că Mihai Ralea a dat o definiţie excelentă a prostului şi a prostiei: „Prost este acela care încurcă punctele de vedere”. Deci, ca să sintetizăm: confundarea unei opere de artă cu un obiect util, reducerea valorii ei estetice doar la valoarea ei financiară (preţul), ca şi folosirea ei ca instrument politic, sunt semne ale prostiei, ale lipsei de cultură. Această aparentă ignoranţă, proprie „băieţilor deştepţi”, are ca ultime rădăcini doar setea de putere şi  goana după bani, nefiind aici vorba de foştii, de istoricii „Bani ai Craiovei”.

PS. Tocmai pentru că este nepreţuită, sau de nepreţuit, statuia „Cuminţenia Pământului” trebuie să fie cumpărată cu oric preţ. „Cu orice preţ” înseamnă şi în chip absolut necesar.

 

 

 

 

 

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

O SCHIŢĂ BIOGRAFICĂ A BIROCRAŢIEI (I)

O SCHIŢĂ BIOGRAFICĂ A BIROCRAŢIEI (I)

 Nu putea bănui zeul Kratos, zeul Puterii la elini, ce destin aparte îl aşteaptă, după decesul Olimpului. Asociate strâns cu Puterea, toate regimurile politice îi consevă numele, că este vorba de aristocraţie, plutocraţie, sau democraţie. Iar la bătrâna birocraţie, care încă nu a ieşit la pensie, se mai adaugă şi recenta, tânăra meritocraţie. Dar, fiind vorba aici doar de Birocraţie, să începem cu începutul.

Povestea începe cu scaunul, o mobilă imobilă, pe care omul stă aşezat la masă, fie ca să mănânce, fie la poveşti, sau la taclale..Numai  la „Masa Tăcerii” cei 12 meditează într-o tăcere deplină. Apoi, când spunem despre cineva că are „scaun la cap”, înţelegem că are mintea aşezată, nu una zburdalnică sau rătăcită. Scaunul poate deveni şi „scaun domnesc”, acesta fiind tronul, pe care este aşezat regele sau împăratul. Între ele, ca element de tranziţie, se află fotoliul, pe care stă boierul, aristocratul, dar poate sta şi un membru al „aristocraţiei muncitoreşti” În cazul funcţionarului, scaunul devine fotoliu iar masa devine birou. Pe birou stau tot felul de documente, între care distingem trei categorii esenţiale: Regulamente (Legi), Cereri şi Rezoluţii. Ele sunt pâinea cea de toate zilele a birocratului. Birocraţia este strâns asociată cu Puterea care decide, faimoasele „Birouri politice” de pe vremuri fiind concludente în acest sens.

Pe vremea lui Victor Ponta s-a încins o dispută aprigă privind relaţia dintre condiţia de demnitar şi aceea de funcţionar. S-a mers pe delimitarea tranşantă între „demnitar” şi „funcţionar”, ca şi cum ar fi sub demnitatea unui demnitar să fie el şi un funcţionar. În subtextul dezbaterii era prezentă ideea obsesivă a „privilegiilor demnitarului”, care nu este doar un simplu funcţionar. Numai că, foarte adesea, el nu este nici un „simplu cetăţean”, în numele căruia vorbeşte, totuşi. Demnitarul stă undeva sus, iar funcţionarul stă undeva jos. Ceea ce nu-i împiedecă, nici pe primul, nici pe al doilea, să fie birocraţi  De fapt, birocraţia porneşte de sus în jos, dar este susţinută şi invers, adică de jos în sus.

Nivelul cel mai înalt al organizării unei societăţi este Legislaţia. De la străbunii noştri latini ştim că o Lege trebuie să fie „Simplă, clară, şi dreaptă” În acest caz, Legea este şi stabilă, adică nu se schimbă de la o zi la alta. De aceea, „Constituţia SUA” este dată ca un model, unul mereu invocat, şi tot mereu ocolit, sau neurmat. Dar, ca model de stabilitate poate fi dat şi „Decalogul” iudeo-creştin, majoritatea cetăţenilor României find creştini, respectiv creştini-ortodocşi. Există raţiuni temeinice pentru schimbarea Legislaţiei, mai ales după 1989. Numai că, la aceste raţiuni temeinice, se adaugă cel puţin trei motive, care au alte „temeiuri”, mai puţin raţionale.

Mai întâi, oricât de raţională ar fi o Lege, infractorii, care sunt „băieţi deştepţi”, găsesc modalităţi prin care să  o tragă pe sfoară. Aici intră în joc „cinstitul matrapazlâc”, care formal este legal, dar prin conţinutul faptelor, el este infracţional. Legiuitorul se simte obligat, juridic şi moral, să  perfecţioneze acea Lege. După câtăva vreme, noua formă va avea aceeaşi soartă,  dar volumul Legislaţiei sporeşte extensiv. Romancierul Dürenmatt crede că războiul dintre Judecător şi Infractor este unul fără de sfârşit. În acelaşi sens, în „Existenţa Tragică”, metafizicianul D.D. Roşca afirmă că opoziţia dintre Raţional (R) şi Iraţional (IR), inclusiv în sfera umanului,  este una eternă.

În al doilea rând, Legile sunt elaborate şi/sau modificate în Parlament. Numai că, „aleşii neamului”, fiind organizaţi legal în partide, se mai organizează şi după alte criterii, mai puţin vizibile. Astfel se ajunge la „grupurile de interese” care sunt transpartinice. Prin tot felulde alianţe strategice, adică de „combinaţii”, Legile sunt elaborate şi/sau modificate în consens cu acele interese, nu cu interesele ţării, cu „interesele naţionale” cum le numea fălos (dar fără de folos) Gabriel Oprea. Acestea sunt ceea ce un comentator (Paul Hărăguş) numea „Legi cu dedicaţie”

În al treilea rând, nu se face întotdeauna distincţia clară dintre „Legi” şi „Regulamentul de aplicare” al acestor Legi. De aceea, există Legi aprobate, dar care nu sunt însoţite de „Regulamentul de aplicare”, care urmează să fie elaborat cânva, cine ştie când! Invers, cel puţin  „Legea 254/2013” -pe care am încercat să o parcurg de la început până la sfârşit-  prin mulţimea ei de articole, de puncte şi de subpuncte (litere), lasă impresia că în corpul ei a fost cuprins şi „Regulamentul de funcţionare”.

Pe cele trei căi colaterale, Legislaţia devine arborescentă, încât universul nostru legislativ riscă să îl concureze pe cel al lui Kafka. „Contribuţia” birocratică venită de sus este dublată de „contribuţia” plecată de jos, unde Birocraţia şi Birocratul se simt ca la ei acasă, după cum vom vedea.

PS Odată cu hârtia, ca suport al scrisului, începe „Galaxia Gutemberg” Ea urmează să fie înlocuită de „Galaxia Marconi”, în care suportul informaţiei este semnul. Ceea ce putem numi „Foarfecele lui Dacian Cioloş”, participă la tranziţia dintre cele două Galaxii, deci şi la limitarea Birocraţiei.

 

 

 

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu