Diaspora și disperarea (2)

DIASPORA ȘI DISPERAREA (2)

Ca profesor, Aristotel făcea diferența dintre latura esoterică și latura exoterică a procesului de învățare. Latura esoterică se referă la elaborarea unor cunoștințe noi, ceea ce profesorul face acasă, în taină și liniște, neștiut de nimeni. Latura exoterică se referă la organizarea cunoștințelor noi sub forma unor cursuri, ținute de profesor în fața viitorilor discipoli, elevi sau studenți. Prin extensie, un proces real, dar ascuns, mascat, este numit esoteric, explicarea lui fiind exoterică. Nu știu dacă Liviu Dragnea a auzit de Aristotel, dar a intrat, de câteva ori, în ipostaza de „profesor”; cu tabla în față și creta în mână. Iar diferența dintre esoteric și exoteric o aplică într-un chip cu totul original, „ca tot românul”, ca să zic așa.
Procesul esoteric numit „Mișcarea străzii”, început în 10 August, s-a încheiat. Procesul exoteric, adică de lămurire a desfășurării lui, este abia la început și nu se întrevede cam când se va încheia și mai ales cum. Am vorbit despre cele cinci niveluri de organizare a piramidei Puterii actuale, invocând triunghiul (sau „treimea sacro-profană”) a lui Sebastian Cucoș. Miercuri, s-a înfățișat vederii noastre ilustra reprezentantă a unui nivel superior, adică Prefecta Speranța Clișeru. Spre deosebire de celelalte trei cucoane (Viorica, Olguța, Carmen), care au coafura blondă tot mai bucălată și mai concentrată, Speranța intră sub semnul primului vers dintr-o poezie a lui George Coșbuc, adică „Pe umeri, pletele-i curg râu”. Dar nu intră și sub semnul celui de al doilea vers: „Mlădie-i ca un spic de grâu”. Speranța este masivă și coboară printre jurnaliști ca un „val-vârtej”, capabilă să dărâme un virtual zid al Troiei. Mai întâi, aflăm, cu stupoare, că dânsa nu a fost prezentă în piață (nu în cea de zarzavat), așa cum ne asigura Carmen. Mai aflăm, tot cu stupoare, că doamna Speranța doar a „contrasemnat” ordinul de evacuare a revoltaților din Piața Victoria. Dar, dacă un document a fost „contrasemnat”, înseamnă că anterior, chiar într-un interval de secunde, cineva (adică altcineva) l-a semnat. La toate întrebările puse de către jurnaliști, vine același răspuns-clișeu: „Nu știu”, „Nu comentez”. Prin opoziție, știe tot (și ceva îîn plus) și comentează tot ( dar, cu ceva în minus) Șeful cel Mare, adică Liviu Dragnea „cel vestit”.
Liviu Dragnea, inventiv și imprevizibil (ca tot „românul deștept”), după ce tace în „Săptămâna patimilor”, cum tace „porcul în cucuruzi” ( în spusa ardeleanului), vine la sfârșit cu două bombe (inspirat probabil și de Bomboneluța cea fragedă). Prima bombă este socială, a doua este personală. În primul caz, cică a fost vorba de o lovitură de stat, adică a statului de drept, reprezentat de „Binomul capro-varzist PSD-ALDE”, cum i-am mai spus. Dar, cine sunt cei care au dat lovitura semi-mortală, apoi eșuată!? Aici intră tot felul de factori, de la cei fanteziști („statul paralel”, „forțe obscure”, „dușmanii străini ai patriei noastre dragi” etc.) până la ultrașii sau la derbedeii care n-au altceva mai bun de făcut decât să urle că le merge rău. Dar, participant eminent la această lovitură de stat (adică de stat chiar în vârful puterii politice) este inclusiv Președintele Klaus Johannis. Prima bombă a lui Liviu Dragnea rimează perfect cu cea de a doua. Dacă pe plan social și istoric a fost vorba de o lovitură de stat, pe plan personal (cu valențe istorice și el) a fost vorba de o tentativă de asasinat. Ion Creangă, în basmele sale, pe lângă Păsăr-Lăț-Lungilă, ar fi trebuit să vorbească și despre un Căscățilă, ca semn al unei uimiri totale. Asupra acestei tentative de asasinat eșuate, norocosul Liviu Dragnea revine cu detalii, care concurează basmele lui Ion Creangă. Epica întregii fantezii se reduce la două puncte nodale. Patru indivizi (pe care îi putem asocia cu cele patru puncte cardinale) sunt cazați la „Athenée Palace”. Nu se știe (adică nu știm noi, pentru că victima virtuală și virtuoasă știe) cine i-a trimis. Stând la restaurant, împreună cu o prietenă (probabil Bombonica cea mică, Bombonicuța ) împricinatul Liviu Dragnea a descoperit o privire fixată pe el și însoțită de un gest anume, care sugera tăierea gâtului. E clară sau nu este clară tentativa de asasinat!? Asta, mai ales dacă avem în vedere ultimele modificări din „Codul de procedură penală”, care limitează drastic regimul probelor. Păi, dacă așa a zis însuși Liviu Dragnea, cu gura lui personală, atunci cum să fie altcumva? Întrucât lovitura de stat a eșuat, și încă trăim în democrație, care îngăduie diversitatea de opinii, îmi îngădui și eu o opinie, adică două. Este posibil ca acea privire intensă să fi fost îndreptată nu spre Liviu Dragnea, ci spre ființa feminină de lângă dânsul, laterală spațial, dar nu și colaterală afectiv. Logica asasinilor este simplă: ori o lași să fie a noastră, ori îți tăiem gâtul. Această opinie (ipoteză) este concurată de a doua. Nu este exclus ca acea privire intensă să fie îndreptată chiar spre Liviu Dragnea, spre chipul lui. Doar este un băiat foarte frumos („fain”, ar zice ardelenii, chiar dacă aceștia nu sunt și „fanii” lui). Cât despre surâsul lui, aproape că nu mai este nimic de zis. Pe plan cultural și pictural o avem pe Gioconda, respectiv Surâsul Giocondei. Or surâsul lui Liviu Dragnea (Daddy) este similar, încât l-am putea numi „Surâsul lui Giocondaddy”. Mai scurt spus, poate că cei patru (categoric, nu Apostoli) sunt un grup de homosexuali, care vor să-l includă pe Daddy în gașca lor. Apare aici și o rațiune politică. Adică, în acel viitor Referendum privind familia românească, s-ar putea introduce și acceptarea familiilor de homosexuali și lesbiene. Cel de al doilea punct de acuză este tehnic și curat strategic. Într-o mașină, pe o străduță secundară, Liviu Dragnea a fost încadrat de două alte mașini. Presupunem că în fiecare mașină erau câte doi din cei patru ucigași. Cum a reușit Liviu Dragnea să scape de asasinat este un mister pe care doar dânsul îl știe, dar pe care, cu multe eforturi, istoria viitoare a trecutului o va lămuri cândva, cumva. Liviu Dragnea ne asigură repetat că nu îi este frică de nimic, nici chiar de moarte. Poate că, totuși, aghiesmuit de Patriarhul României, i-ar putea fi frică de Dumnezeu. Dincoace de cele sfinte, toată reacția îndreptată contra „Mișcării străzii” a fost concepută în taină, adică esoteric, de către Liviu Dragnea. Ajuns într-o situație disperată, dânsul recurge tardiv, pe plan exoteric, la niște explicații bizare, concurente cu basmele poporului român.

Premiera (premierița, premiereasa, al doilea cuvânt rimând cu „mireasa”), recurge poetic la metafora „spiralei”. Dacă mi-ar fi fost studentă, ar fi aflat că această metaforă are o istorie. Ea pleacă de la metafora cercului. Este vorba de cercul în varianta lui Hegel. Ca semn al Absolutului, acest Cerc are o circumferință alcătuită din puncte, care, la rândul lor, sunt alte cercuri, etc. Or, Vladimir Ilici Lenin (Ulianov) a propus înlocuirea acestui model cu modelul Spiralei, care este circulară, deci crește, dar și revine pe un plan superior, acest proces fiind fără de sfârșit, fără capăt. Ulianov a fost părintele spiritual al lui Stalin, încât dacă, pe plan cultural, Premiera nu știe ce-i cu spirala, pe plan practic îi dă un curs paradoxal. Paradoxul se definește simplu ca un progres al regresului. Alfel spus, mersul înainte este o întoarcere înapoi. Este vorba tot de un cerc, dar de un cerc vicios. Metafora întregii mișcări este Racul care poetic rimeaza cu Dracul.
P.S. Disperarea este o stare paradoxală, aflată între optimismul în care nu mai credem, și pesimismul pe care îl refuzăm. Ea aparține ambelor tabere aflate azi în conflict, după cum vom mai vedea.

This entry was posted in Fără categorie. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>