Avocatul poporului p.s.d.-ist (2)

AVOCATUL POPORULUI PSD-IST (2)

Spuneam, în prima parte a acestui articol, că am rezerve totale față de prestația deontologică a postului „Antena 3”. Este vorba, evident, de postul de televiziune (t.v.), nu de posturile creștine dintre sărbători. Am reușit performanța de a sta o oră întreagă în fața televizorului, asistând la interviul-dialog dintre Ministrul Justiției, Toader Tudorel (mânca-l-ar mama sau tata pre el) și Mihai Gâdea, al cărui simplu nume ne poate da niște fiori. Rolurile celor doi, ca și regula axiomatică a dialogului lor, erau deja cristalizate, evidente. Cum am arătat în prima parte, Tudorel Toader este un procuror diabolic, unul care acuză drastic DNA – reușind să o elimine (să o pună între paranteze) pe Laura Codruța Kövesi, și care, de jos în sus, îl vizează și pe Procurorul general, Augustin Lazăr, iar de sus în jos, îi vizează pe toți procurorii DNA, din întreaga țară. Dar, același Tudorel Toader este și avocat, adică avocatul „poporului p.s.d.-ist”, în fruntea căruia stă surâzând victorios Liviu Dragnea. Al treilea rol, din schema tripartită a justiției, adică acela de judecător, îi revine gazdei, adică lui Mihai Gâdea. Dânsul zice „da”, la oricare propoziție a lui Tudorel Toader, indiferent dacă aceasta merge pe „da” sau pe „nu” (adică pe „ba”) Mihai Gâdea, pus la punct cândva de un intelectual autentic, este un servant-servitor jalnic, capabil și el de orice, dacă acest „orice” pornește de la Dan Voiculescu (Nu „Dan, căpitan de plai”) și continuă până la moartea unuia sau a celuilalt dintre cei doi, din schema tripartită. Norocul nostru este că în fața televizorului stau oameni normali, „cu scaun la cap”, care au memorie, logică și bun-simț, încât ei sunt judecătorii ultimi ai spectacolelor de la „Antena 3”. Tudorel Toader acuză așa-numita tele-justiție. Culmea paradoxului este că această acuzație se face chiar la televizor, adică este ea însăși o tele-justiție. Tudorel Toader are gustul mărimilor și al măririi, care bate către măreție. Nu știu dacă a citit romanul lui Balzac, „În căutarea absolutului”, dar dânsul este obsedat de ideea absolutului, a perfecțiunii. În acest caz este vorba de dreptatea absolută, dânsul fiind convins că este singurul care poate atinge perfecțiunea. Cei patru candidați, care au concurat pe postul din care Kövesi a fost „eliberată”, au fost respinși, cu argumente similare celor cu care a fost respinsă și fosta Șefă DNA. Exigențele Ministrului Justiției sunt atât de mari, încât doar dânsul le-ar putea satisface, cu un mare efort și cu puțin noroc. În romanul lui Balzac, un pictor vrea să elaboreze o imagine plastică perfectă. O termină cu convingerea subiectivă că a atins Absolutul. Văzută de oamenii cu ochiul normal și „cu scaun la cap”, imaginea picturală era doar o mâzgălitură confuză, perfect neinteligibilă, o aiureală bizară.
Ideea centrală, pe care merge Tudorel Toader, nu este una cu adevărat nouă, deși este propusă ca o „Ordonanță de urgență nouă”. În esență, ea reia și dezvoltă faimoasa „Ordonanță nr.13”, care, trecând prin toate aventurile și avatarurile, inclusiv prin acela al morții (retragerea ei), supraviețuiește, renaște din propria ei cenușă, ca în basme sau în legende. Doar se știe, de la Vasile Alecsandri, că „Românul s-a născut poet”. Dar, de ce nu și politician sau politruc, mai mult sau mai puțin politicos? În fundamentarea virtualei (nu și virtuoasei) „Ordonanțe”, justițiarul nostru, însetat de Absolut, aduce două „argumente tari”, cum le-ar zice Protagoras. Primul se referă la faimoasele Protocoale, al doilea (asociat cu primul) vizează „interceptările”. Cu referință la faimoasele Protocoale, mărturisesc că am citit doar două, chiar la începutul deconspirării lor. Nu înțeleg nici acum, după atâta dezbatere publică, unde este problema, necazul sau „baiul”, cum zice ardeleanul. Ele stabilesc, pe puncte și subpuncte, Regulile de colaborare între SRI și alte instituții, care aparțin Justiției. Traian Băsescu a constatat că fenomenul corupției a atins cote atât de înalte (grave), încât corupția a devenit un pericol național. Dar, nu este chiar sarcina SRI să apere țara de orice pericol național, fie el extern sau intern? SRI, ca și alte instituții similare, din toate țările, are o zonă de activitate secretă. Este normal ca un Protocol de colaborare între SRI și alte instituții să aibă și el un caracter secret. În același sens, dar în contrapunct, SRI împreună cu Procuratura (mai ales DNA) vizează activitățile secrete ale infractorilor, ale corupților. Aici putem reaminti o mărturisire a Laurei Codruța Kövesi, căruia i-a trebuit câtăva vreme până a înțeles mecanismele subtile la care recurg toți infractorii, pentru a-și masca nelegiuirea faptelor lor. De unde și expresia clasică deja de „băieți deștepți”. Se poate îndoi cineva de deșteptăciunea lui Liviu Dragnea, ajuns și profesor (cu tabla în față și creta în mână) la „Antena 3”? Orice ar face, cel puțin deocamdată, DNA nu dispune de mijloacele tehnice și de personalul calificat în instrumentarea lor, de care dispune SRI. Aici intervinne fenomenul de fetișizare negativă, la care recurge și Tudorel Toader. Se pleacă de la imaginea odioasă a Securității de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Această imagine negativă este transferată asupra SRI, ca și cum această instituție nu s-ar fi restructurat deloc, după 1989. Această imagine, prelucrată artificial și fals, este asociată direct cu Diavolul. Acest transfer și această prelucrare imagistică (și imaginară) îi aparține și lui Tudorel Toader, care, dincolo sau dincoace de condiția sa de Profesor, se adeverește a fi, încet dar sigur, un Procuror diabolic și un Avocat al Diavolului. A doua temă, cea cu interceptarea, nici nu merită să mai fie abordată, ea fiind derizorie. Aici, membrii „binomului capro-varzist” PSD-ALDE ne dau niște cifre uluitoare, confundând numărul interceptărilor cu numărul celor interceptați. Dragnea este doar unul și este un unicat, dar înterceptările lui sunt mai multe, situație care se repetă și sporește când trecem de la Dragnea la „ai lui” (care sunt cu toții „dați dracului”).
Consecințele posibilei Ordonanțe viitoare sunt catastrofale. Toți condamnații – inclusiv cei care au o condamnare definitivă – dacă au „sentimentul” că au fost condamnați pe nedrept, pe baxa celor două criterii („Articulușuri de price”, cum le zicea Gherontie Cotorea) pot cere revizuirea procesului lor. Tudorel Toader vorbește despre „sentiment”, dar putem folosi aici și alte sinonime: cel condamnat are „senzația”, sau „impresia”, sau „bănuiala” etc. Dar, oare, care dintre toți condamnații de pe „suprafața zbârcită a Pământului”, și-ar rcunoaște vinovăția, exceptând cazurile în care această recunoaștere ar fi profitabilă, ducând la scăderea sancțiunii? Iar faptul că devin problematice și condamnările definitive, ne duce cu gândul direct la Liviu Dragnea „și ai lui”. Universul Justiției se convertește direct în Haos, iar Purgatoriul a cărui menire este chiar purificarea, nu conduce la Raiul purității, ci coboară în Infernul nelegiuirii și al nelegiuiților.

This entry was posted in Fără categorie. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>