Binomul capro-varzist (1)

BINOMUL CAPRO-VARZIST (1)

Termenii „stânga” și „dreapta” se referă la cele două mâini ale omului, după cum „stângul” și „dreptul” se referă la cele două picioare. Cei doi termeni au ajuns să fie metafore, care definesc ideologia diverselor partide. La nivel popular, „stânga” este discreditată, de unde expresiile „a porni cu stângul”, sau „stângăcie”, în practicarea unei meserii. Prin opoziție, „dreapta” sau „dreptul” întrunesc aprecierile noastre. Ajuns în politică, dubletul „stânga-dreapta” face și carieră poetică. Astfel, într-o poezie care se referă la Rege și la regalitate, Al. Vlahuță zice: „Nu de dreapta mă cutremur / Ci de nedreptatea ei”. Prin analogie și antiteză, am putea zice și noi, simetric: „Nu de stânga mă cutremur / Ci de stângăcia ei”. Și anatomic, dar și politic, între cele două extreme trebuie să existe o linie de mijloc, un centru, de unde și denumirea „partid de centru”. Toate partidele se pot îndepărta de centru (devenind extremiste, radicale), sau se pot apropia de el, în speranța unui echilibru optim. Dar, să se combine un partid de stânga cu un partid de dreapta, aceasta este o curată minune terestră, cu o aparență de protecție celestă. Ea poate fi trecută în sfera contribuțiilor creatoare care abundă în țara noastră după dictonul: ”Ca la noi, la nimeni”. Această performanță o realizează azi PSD și ALDE, adică Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu. A combina mâna stângă cu mâna dreaptă este posibil, spre exemplu, atunci când ne rugăm la Bunul Dumnezeu, să ne ierte păcatele. Dar, a combina stânga politică și dreapta, de aceeași natură, ne duce la împăcarea dintre capră și varză. Mai exact, înseamnă a împăca varza socială (PSD) cu capra personală (ALDE). Rezultatul final este binomul capro-varzist PSD-ALDE.
O consecință a acestei combinații este străvezie în înțelesurile cuvântului de bază, cuvântul „politică”. Ea este considerată, în percepția comună și nu numai, când ca una dintre cele mai nobile îndeletniciri, ca fiind chiar o „artă” (animalele nu fac politică, nici vegetalele), când ca o prostituată, respectiv o curvă. Din păcate, Politologia, ca teorie, încă nu și-a definit, simplu și clar, conceptele de bază, respectiv valorile. În Etică avem Binele și Răul, în Epistemologie avem Adevărul și Falsul, în Teologie avem Sacrul și Profanul (Mircea Eliade) etc. Dar, prin simetrie, oare ce avem în Politologie, respectiv în Politică!? Trecând peste orice poliloghie, răspunsul cel mai frecvent ne trimite la Putere, opusul ei fiind chiar Opoziția. În limba română avem două cuvinte, adică „putere” și „forță”, care în germană se numesc „Macht”, respectiv „Kraft”. Or, pacifistul Imm. Kant ne atrage atenția că Macht (Puterea) este o valoare numai dacă este legitimă, adică se bazează pe alegeri, pe voturi. Altfel, ea se degradează în Kraft (Forță). Codrin Ștefănescu este întrebat de către reporteri de ce numesc dânșii „penali” în guvern și schimbă Legile pentru a-i proteja pe aceștia !? Atunci când răspunde „Pentru că putem”, dânsul nu are de unde să știe că a trecut (respectiv, au trecut) de la Putere la Forță, de la Macht la Kraft. În limba română, aceasă Forță este numită și „putere arbitrară”, exprimată prin enunțurile, tăcute, dar efectiv practicate: „ Așa vrem noi, așa vreau eu” ( chiar substituindu-mă, puțin-puțin, lui Dumnezeu). Puterea arbitrară deschide drumul direct către Dictatură, către o bizară și paradoxală „democrație dictatorială”, în care este posibil și „statul paralel”
Dacă marele Partid Național Țărănesc (PNȚ) și-a mai adăugat și cununa de Creștin și Democrat, apoi s-a stins încet, ca un Apus de Soare (vezi B. St. Delavrancea), Partidul Liberal a viețuit, iar acum supraviețuiește. O parte a lui devine însă mai puternică decât întregul. O părticică – putem să-i spunem și o „bucățică” – este asumată de Călin Popescu-Tăriceanu. Că știe, că nu știe, dânsul merge pe o strategie definită de George Coșbuc într-o poezie: „Picurii cu strop de strop / Fac al mărilor potop / Zilnic câte un spic adună / Și-n curând tu ai un snop”. Se pare că această strategie graduală este valabilă și în erotică, dar și în politică, dacă aceasta din urmă este și ea tot o fecioară pierdută. Cât privește „Întregul” care a mai rămas din PNL, el este la îndemâna lui Ludovic Orban, care nu mai știe ce să facă cu el. Cât îl privește pe Președintele Klaus Johannis, dânsul nici nu se lipește, nici nu se dezlipește explicit de acest „Întreg” lacunar și suferind. Cât privește PSD, izvorul lui originar (și original) este PCR. Linia lui de evoluție (care este și o involuție, pe alt plan) merge de la enunțul „Vom face totul” (Ion Iliescu) la enunțul „Vom face orice” (Liviu Dragnea). Cu Liviu Dragnea ceea ce numeam „putere arbitrară” își dă pe deplin măsura, separând Politica de orice logică – fie ea axiologică sau praxiologică – și mai ales de orice morală, adică de Bunul Simț, care este doar Unul, dar este împărtășit de toți cei care îl au, și au rămas Oameni.

După ce PSD a câștigat alegerile (2016), el nu putea avea singur, adică solitar, majoritate parlamentară, de aceea s-a hotărât să fie solidar ; solidar cu „fragmentul” liberal condus de polivalentul (politic și erotic) Călin Popescu Tăriceanu. Deci, foștii comuniști se întâlnesc fratern – pe aceeași „Baricadă de idei”, ar zice un alt poet – cu liberalii care nu mai fac parte din partdul liberal (PNL), dar nici n-au ajuns să fie Neoliberali (după Doctrina lui Ștefan Zeletin). Au ajuns să fie doar o componentă a unei combinații strâmbe, pe care am nuit-o „capro-varzistă”. Și care îl evocă direct pe I.L. Caragiale, cu al său ”Pupat piața ‘dependenței”, adică a unei dependențe reciproce, incompatibilă cu faimoasa Libertate liberală, care se poate converti, repede și ușor, în libertinism și chiar în libertinaj, dat fiind un anumit înțeles al cuvântului „politică”. Binomul capro-varzist alcătuiește Puterea, în antiteză stând Opoziția. Din păcate, pe cât este Puterea de omogenă – în pofida capro-varzismului ei -, pe atât este Opoziția de eterogenă, de fisurată. Nu se întâlnește oponent cu oponent în același recipient politic. La adresa Puterii, criticile Opoziției curg din toate părțile, dar nu se întâlnesc, nu se unesc într-un „front comun”, care să bată de la distanță fostul și apusul Front al Salvării Naționale (FSN), care, ca alternativă politică, rămâne și azi actuală. „Singura soluție” este o expresie devenită clasică; iar în mass-media, ca și în „mișcările străzii”, leit-motivul cel mai frecvent este „Singura soluție / Încă o revoluție”. Personal, înclin să cred că singura soluție este apariția unui Nou Partid, față de care toate celelalte partide – fie ele la Putere sau în Opoziție, fie ele capro-varziste, sau eterogene și izolate – să intre toate în Opoziție. Capro-varzismul este eclectic și rușinos, izolarea este sterilă, fără un orizont deschis și benefic.

This entry was posted in Fără categorie. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>