MIRCEA MALIȚA – Cum l-am cunoscut

MIRCEA MALIȚA – CUM L-AM CUNOSCUT

În anul 1971, prin efortul lui Al. Căprariu – poet, jurnalist, dar și excelent jucător de șah -, la Cluj-Napoca a fost înființată „Editura Dacia”. Nu se putea un nume de editură mai potrivit, într-o parte a României în care, în alte vremuri, se înființase și „Școala Ardeleană. Nu mai trebuia decât ca la vechea numire a orașului Cluj, să se mai adauge și determinativul Napoca, astfel încât să vedem cu toții mai bine – noi, ca și alții – „pe ce lume trăim”. Trăiam însă atunci într-un regim de dictatură, în care oricare decizie era luată de sus în jos, nu de jos în sus, sau cumva pe diagonală, dar, nicidecum pe orizontală. Înființând „Editura Dacia”, Al. Căprariu a fost extrem de atent și de exigent în selecția colaboratorilor, în primul rând a redactorilor de carte. Am avut norocul să fiu selectat de Al. Căprariu, după o discuție cam de 15 minute. Absolvisem deja „Facultatea de Filologie” (1964) și eram student în anul V la „Facultatea de istorie și filosofie”. Am fost angajat ca Redactor la secția de carte Filosofie. Politica managerială a lui Al. Căprariu, pe mine m-a uimit și ne-a uimit pe toți. Lăsa în seama și în răspunderea exclusivă a redactorilor, toate operațiile, de la selacția manuscriselor (aprobat-respins) până la clasicul „bun de tipar” (BT). Rar își îngăduia câte o sugestie, doar orientativă, nu executorie. Într-o zi, Al. Căprariu intră în camera în care lucram, îmi întinde un dosar cu un manuscris, și îmi spune doar atât: „Vezi că autorul este un tip tare, de valoare”. După plecarea Șefului, deschid dosarul și citesc: Mircea Malița-„Aurul cenușiu”.
Numele Mircea Malița îmi era cunoscut, dar de la distanță, în spațiu și timp. În intervalul 1964-1968 am fost Profesor de „Limba și literatura română” în Sihișoara, mai întâi la „Școala generală nr.5”, apoi la „Liceul nr.1”. Învățământul se desfășura normal, elevii primind note de la 1 la 10, distribuindu-se în cele 3 categorii: absolvenți, corigenți și repetenți. La un moment dat, vine o dispoziție de „foarte sus”, către „foarte în jos”, după care nu trebuie să mai avem în școală corigenți și repetenți. Treptat, din vorbă în vorbă, s-a aflat misterul acestei decizii ciudate. Am aflat că între Ministrul Învățământului de atunci, adică Mircea Malița, și Nicolae Ceaușescu a existat o dispută, într-o ședință de analiză a Învățământului din România. Numărul de corigenți și de repetenți era destul de mare. Referindu-se la aceștia, Mircea Malița a folosit epitetul „rebuturi”, care l-a scandalizat profund pe Dictator. El considera că nu elevii corigenți sau repetenți sunt vinovați, ci profesorii, care nu depun efortul necesar pentru a-i instrui pe toți elevii. Directiva era ca să nu se mai dea note sub 5, iar profesorii să recurgă la ore suplimentare, pentru a-i promova pe toți elevii. Ajungeam astfel o țară model, fără corigenți și repetenți. După câtva timp, Mircea Malița a fost schimbat, primind, totuși, alte însărcinări, dată fiind valoarea lui certă, pe care nimeni nu o putea contesta, nici chiar Dictatorul.
Așadar, am deschis dosarul cu manuscrisul „Aurul cenușiu” de Mircea Malița. Îmi amintesc că l-am citit continuu, exceptând timpul de masă și cel de somn, de la prima până la ultima pagină. Pentru mine, absolvent de Filologie, era ceva cu totul nou. Mai întâi, titlul „Aurul cenușiu”. N-am știut la ce se referă, înainte de a parcurge primele pagini. Pentru mine, ca ardelean, cuvântul „aur” mă trimitea la ceva ce cunoșteam încă din copilărie, adică: „Munții noștri aur poartă / Noi cerșim din poartă-n poartă”. După 1989, situația istorică nu s-a schimbat, motiv pentru care eu am mai adăugat încă un vers: „Munții noștri aur poartă / Noi avem aceeași soartă/ Și cerșim din poartă-n poartă”. Diferența ar fi că de data aceasta, nu alții ne fură țara, ci noi ne vindem țara pe mai nimic. Sensul pe care merge Mircea Malița cu „aurul” este cu totul altul. Este vorba de „aurul cenușiu”, adică de ceea ce fiziologii numesc „materie cenușie”, adică de creier, de gândire, de cunoaștere. Încât, reluând expresia unui alt recent comemorat, adică Marx, am putea zice că „Aurul cenușiu este cel mai de preț capital”. Cât privește textul, ca „scriitură”, surpriza și uimirea mea au fost depline. Este folosit fondul principal de cuvine, fără arhaisme desuete sau barbarisme fals-inovative, și unele și altele fiind ostentative, de „ochii lumii”. Relația dintre expresie și sens este una optimă, adică maximum de sens (inclusiv informație) în minimum de cuvinte. Aici intră în joc și matematicianul, omul de știință, care nu risipește inutil și ostentativ cuvintele, adică expresia verbală. Un matematician are simțul exact al proprietății termenilor, mai ales a diferențelor fine dintre sinonime. Apoi, la nivel tematic, toate temele și problemele însoțitoare aparțin timpurilor noastre, ele țin mai ales de civilizația contemporană. Chiar atunci când autorul recurge la referințe istorice, el le aduce la zi și le urcă pe „creasta valului” contemporan, alcătuit din tripleta: temă-problemă-soluție. În esență, este vorba de cea mai mare profunzime a gândirii, distilată în expresia cea mai simplă și cea mai transparentă, cu putință. La oricare „Facultate de Jurnalism”, când se ajunge la teoria eseului, acest gen teoretico-literar poate fi ilustrat benefic prin eseurile din „Aurul cenușiu”, al lui Mircea Malița.
Al. Căprariu a recurs la o strategie benefică pentru „Editura Dacia”. Ne trimitea pe noi, redactorii, în diverse zone și orașe ale țării, să stăm de vorbă cu achizitorii de carte (librarii) pentru a spori cererea, din partea lor. Cu această ocazie, ne puteam întâlni și cu autorii, ale căror cărți erau în lucru la noi. Pe această cale, am ajuns la București și m-am întâlnit cu Mircea Malița. Întâlnirea a fost una de neuitat, cel puțin pentru mine. I-am spus că manuscrisul „Aurul cenușiu” nu ridică nici o problemă ideologică, exceptând regimul virgulelor. I-am spus că de la Profesorul meu de Lingvistică, Dumitru Drașoveanu, am aflat ceva nou despre virgule. Profesorul afirmă că Gramatica limbii române ne spune doar unde nu se pune virgula (între subiect și predicat, adjectiv și substantiv, etc), dar că, exceptând aceste situații restrictive, virgula se poate pune oriunde, în funcție de ritmul gândirii și al frazării din text. Îmi amintesc și acum că a surâs încântat de idee și mi-a dat dezlegarea ca să pun virgulele acolo unde simt eu că sunt necesare. Astfel a apărut volumul 1 din „Aurul cenușiu”, volumele 2 și 3 apărând după plecarea mea de la „Editura Dacia”.
În anul 1994 am fost numit Președinte-Director General (P-DG) al „Societății Române de Radiodifuziune” (SRR). Într-un context cultural oarecare m-am întâlnit întâmplător cu Mircea Malița. Am rămas uimit, dar și încântat, că m-a recunoscut de la prima privire. M-a recunoscut și și-a adus aminte de „povestea” cu virgulele, râzând amândoi la amintirea acelei teme-problemă. I-am propus să susțină o Rubrică specială la Radiodifuziunea română, pe care o conduceam. Mi-a mulțumit, cerându-și scuze că nu poate onora acea Rubrică, date fiind vârsta și alte preocupări pe care le are. Din păcate, nu ne-am mai întâlnit de atunci, și acum aflu că a plecat definitiv dintre noi. Amintirea dânsului îmi va rămâne în memorie și în ființă până la capătul vieții mele.
Va trebui să apară un Biograf, care să ne oferă o imagine completă a Omului și a Operei lui Mircea Malița. Multitudinea de planuri pe care a activat, temeinicia pregătirii profesionale, caracterul moral vertical, aderența totală la valorile țării sale, ca și la cele universale, sunt liniile de contur ale unei Personalități de excepție. Dacă nu l-am cunoscut destul de bine, cât timp a fost printre noi și cu noi, poate îl vom cunoaște cu adevărat acum, după ce a plecat dintre noi. Publicarea întregii Opere este un act etic și necesar, mai ales în vremurile tulburi prin care trecem acum.
P.S. S-ar putea să fie un deficit de informație din partea mea. Dar, după întâlnirea noastră ultimă, am avut impresia că Mircea Malița a intrat într-o solitudine deplină. Nu-mi amintesc ca dânsul să fi fost solicitat, în calitate de Consilier, în vreuna dintre „structurile de conducere și decizie” ale României de azi. Și dacă cineva merita acest statut, atunci Mircea Malița îl merita cu adevărat. Dânsul, ca și alții de același rang, fiind ignorați, am ajuns să trăim într-o lume de conducători neisprăviți și netrebnici, foste „rebuturi” (adică mediocrii, corigenți și repetenți), cum sunt cei mai mulți (majoritatea) dintre cei care formează azi „binomul” PSD-ALDE.

This entry was posted in Fără categorie. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>