MARX, MARXISMUL ȘI COMUNISMUL (2)

MARX, MARXISMUL ȘI COMUNISMUL (2)

Una dintre cele mai grave erori în orice interpretare este extrapolarea. Dintr-un text sau o operă reflexivă, care formează un întreg, se ia doar o parte, chiar o părticică, aceasta fiind extinsă asupra întregului, de la care s-a plecat. În articolul menționat, Andrei Pleșu enumeră mai multe enunțuri din Marx-Engels, care legitimează violența, sau care sunt incompatibile cu etica universală. Aceste enunțuri nu fac parte nici din „Manuscrise”, nici din „Capitalul”, ci din opera numită „ideologică” („Manifestul Partidului Comunist”, „Ideologia germană”, etc.). Extrapolarea este o eroare umană universală, pe care o întâlnim oriunde și oricând. Ideologul nazist Goebbels a găsit „argumente” pentru expansiunea hitleristă, nu doar în textele lui Nietzsche (în care Voința de putere este conceptul central), ci și în opera lui Imm. Kant, adică în Estetica sa („Critica puterii de judecare”). Acolo, tratând despre conceptul de Sublim, Kant îl ilustrează prin mai multe exemple, unul dintre ele fiind Războiul, dacă acesta este purtat – precizează Kant – prin respectarea Regulilor artei militare. Evident, Goebbels preia doar conceptul Războiului, dar uită și teoretic, dar mai ales practic, de precizarea privind Regulile „artei războiului”. Dar, de ce să mergem așa de departe!? În zilele noastre, cei ce se referă la perioada comunistă din România (mulți fiind foști comuniști fermi, fervenți) nu recurg, oare, la aceeași extrapolare a unor părți-părticele asupra întregii epoci ceaușiste, petrecută și deja apusă?
Dar, aici se petrece și un fenomen invers, de disociere și răsturnare a relației dintre formă și fond, dintre explicit și implicit, dintre pretext și mobil, la care ne-am mai referit. Binomul PSD-ALDE a câștigat alegerile cu un „Program” care își propunea obiective fantasmagorice, deci imposibil de atins. Pe un loc central se afla creșterea salariilor și a pensiilor, însoțită de reducerea taxelor. Scopul subtil era aici nu „satisfacerea nevoilor mereu crescânde ale maselor”, cum se spunea pe vremea comuniștilor, ci era pur și simplu câștigarea alegerilor, prin prezența la vot a celor mulți și săraci, nu a celor puțini și bogați. S-a ajuns la o criză datorită decalajului progresiv dintre venituri și cheltuieli, decalaj subliniat și de Președintele Klaus Johannis. Dar, oare cum poate fi rezolvat decalajul dintre venituri și cheltuieli!? De mai multă vreme, cei mai calificați economiști subliniază că decalajul nu poate fi soluționat decât prin creșterea investițiilor în sfera producției / producerii de valori noi, inexistente anterior sub Soare. Altfel, tot împărțim și reîmpărțim doar ceea ce avem, până nu mai avem nimic. Dar, această ipoteză rațională de lucru, nu reia oare, fără să știe și să vrea, raportul stabilit de Marx între forțele de producție și relațiile de producție, al cărui efect benefic va ajunge până la „uriașa suprastructură spirituală”!? Într-un târziu, forțați de împrejurările de ei înșiși creeate, până și actualii oameni ai puterii înclină spre această ipoteză de lucru. Aceasta poate însemna că atât economiștii calificați cât și oamenii puterii -cum este vicepremierul Viorel Ștefan- ajung să fie „marxiști”, dar fără să știe și fără să vrea (adică „volens-nolens”).
Orice am face, orice am spune, tema și problema fundamentală a vieții economice este producerea valorii. Tadițional, valorile se produc repetitiv, adică se obține aceeași calitate, în aceeași cantitate. Odată cu apariția progresului, valoarea sporește – calitativ și cantitativ – și astfel apare plusvaloarea. Putem să-i spunem oricum altcumva – supliment, adaus, spor,valoare adăugată/added value -, dar Marx în „Capitalul” i-a spus „plusvaloare”. Or, problema fundamentală care apare aici este dublă, adică nu este doar aceea a producerii plusvalorii (problemă tehnică), ci și aceea, sau mai ales aceea a împărțirii ei între proprietari și producători (deci, problemă de echitate a repartiției). Astăzi, în scumpa noastră patrie co-există două tipuri de propietăți (privată și de stat) și nu am putea spune că este vorba de o „co-existență pașnică” a lor. Parlamentul are dificultăți în elaborarea Legilor tocmai pentru că se mișcă între exigențele celor două tipuri de propietăți. În limbajul lui Bulă, Parlamentul încearcă să împace „capra personală” cu „varza socială”. De aici, dificultățile pe care Olguța Vasilescu le întâmpină în elaborarea ”Legii salarizării unitare”, care pare mai degrabă unică decât unitară. La baza ei ar trebui să stea echitatea, concept fundamental definit încă de Aristotel și preluat de la acesta de către Marx. Cum se împacă echitatea cu toate sporurile „speciale”, de care se bucură doar anumite grupuri-grupulețe profesionale și mai ales „aleșii poporului”, majoritatea acestora fiind mult în afara oricărei profesiuni calificate!? Intră aici și „harababura” colocvială iscată în jurul pensiilor, cu cei 1-2-3 piloni de susținere (actualizând cântecul cu „Podul de piatră s-a dărâmat /A venit Dragnea și l-a luat”). Scurt și cuprinzător: după anul 1989 a urmat un proces lent, dar progresiv, de „polarizare socială”, încât azi societatea noastră – care pare un Întreg unitar – se împarte între cei mulți, dar săraci, și cei puțini, dar bogați. Din moment ce „lupta cea de clasă” a fost desființată și este interzisă prin Lege, oare care este calea prin care am putea soluționa această revoltătoare „polarizare socială”? Într-un film, rulat după 1989, un personaj formulează un enunț simplu și clar: „La originea oricărei mari averi, se află o excrocherie perfect mascată”. Or, după 1989 am asistat la serii succesive și încrucișate de „excrocherii mascate”, încât sarcina demascării, asumată de DNA și de Laura Codruța Kovesi, a crescut și ea, și nu dă semne că s-ar apropia prea curând de încheiere.
Tema violenței intră în același registru problematic. De la textele ideologice ale lui Marx-Engels până azi, oare nu a mai existat violență în istorie, iar dacă a existat, ea se datorează acelor texte!? Participanții la evenimentele din 1989 nu au recurs la violență (că de o parte, că de parte opusă) ca urmare a lecturii textelor lui Marx. Nici evenimentele de pe arena internațională (de la revolte, la războaie) nu izvorăsc din lectura acelor texte. Dar, violența există și azi, în timp de pace, în țara noastră, sub ochii noștri, sau în urechile noastre. Putem identifica aici o mișcare contradictorie, paradoxală. În anul numit al „revoluției”(1989), fiind prezentă doar în unele orașe ale țării, violența a fost una maximă, fiind însoțită de morți și răniți. După mișcarea minerilor, violența a început să scadă în intensitate, dar s-a generalizat la scara întregii societăți, cu grade variabile de intensitate. Selectăm aici doar trei zone în care violența își face simțită prezența și azi. 1) Sătui deja de tot felul de promisiuni deșarte, afișate de partide și de guvernanți în programele lor, oamenii au început să iasă în stradă, în ceea ce se numește „mișcarea străzii”. Deși se manifestă pașnic, oamenii își exprimă nemulțumirile și revolta față de tot felul măsuri și legi, unele dintre acestea având ca scop tacit tocmai protejarea infractorilor, a celor îmbogățiți „peste noapte” (adică „noaptea ignoranței noastre”, ei fiind „băieți deștepți” și „fetițe istețe”); 2) În mass-media, violența este la ea acasă, atât violența verbală – cu epitete care ar putea rămâne tăcute în Dicționar -, cât și violența non-verbală, sau gestuală, de la tonul vocii până la privire. Pentru J.P. Sartre, ochiul (privirea) poate ajunge un instrument de subordonare, până la desființare, a celuilalt (altul-tău). Exemple de violență verbală găsim și în textele teoretice. Chiar și aici, în „Adevărul”, cu prilejul aniversării a 200 de ani de la nașterea lui Marx, au apărut mai multe texte, între care cel al lui Andrei Pleșu este unul eminent. Au mai apărut însă și alte texte, între care cel al lui Traian Ungureanu- Juncker, călugăr marxist- poate fi dat ca model de negativism, de violență dusă până la ură (nu chiar „ura cea de clasă”). Îmi îngădui să nu citez nimic din acest text, scris de un jurnalist și politician cam înclinat spre traseism. Oricum, toate partidele numite „de stânga” (social-democrate, socialiste, comuniste) pleacă de la Marx-Engels. A nu recunoaște acest fapt evident, este o dovadă sau de incultură sau de rea-credință. Pe de altă parte, actualul PSD, condus de Liviu Dragnea, nu este ceea ce se numește el (adică Social-Democrat), așa cum nu sunt eu popă, deși port barbă. 3) Violența s-a generalizat treptat, la scara întregii societăți, la nivelul a ceea ce numim viață cotidiană. Că acasă în familie, pe stradă sau în autobuz, la coadă la „prețuri reduse”, sau la „vizele de plecare afară”, violența verbală și cea non-verbală marchează atmosfera generală în care ne ducem viața noastră cea de toate zilele, viață care este doar una.
P.S. Pentru destinul istoric -în țara mea, România -a temei și problemelor analizate în acest text, mi se pare semnificativ primul catren din volumul de versuri „Între lume și cuvânt”, scris de poetul moldovean Archip Cibotaru. El sună și răsună așa : „ Între lume și cuvânt / Între răsărit și apus / Parcă, am aflat că sânt / Parcă, mi s-a spus că nu-s”

This entry was posted in Fără categorie. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>