TÂLCURILE TĂCUTE ALE  VOTULUI

 

 

În deţinerea şi menţinerea puterii, Monarhia se bazează pe succesiunea ereditară, exprimată prin acel „A murit regele; trăiască regele”. Ecuaţia ereditară este posibilă şi în Dictatură, aşa cum se întâmplă în Coreea de Nord, şi se putea întâmpla şi în România, dacă nu venea anul de graţie 1989. În schimb, sau în replică, Democraţia se bazează pe vot, respectiv pe voturi. Churchill aprecia că şi Democraţia are destule lacune, că este imperfectă, dar că dintre toate formulele politice ea reprezintă „răul cel mai puţin rău”. Democraţia nu este monistă, deci nu ne vorbeşte despre „Alesul Domnului”, ci este pluralistă, recurgând la vot, deci la „Aleşii Poporului”. Aici intră în joc statistica, deci şi conceptul de majoritate. Conceptul acesta nu este deloc simplu, întrucât există două forme ale majorităţii, adică majoritatea simplă, care înseamnă 50% +1, şi majoritatea calificată, care înseamnă minimum 75%. În Anglia (patria lui Churchill), cu ocazia votului privind Brexit-ul, diferenţa dintre Da şi Nu a fos una minimă, dacă avem în vedere întreaga populaţie a  Marii Britanii. Ceea ce s-a petrecut şi în SUA, cu ocazia alegerii Preşedintelui. Dacă nu le „iese pasenţa”, politicienii pot trece de la o formă a majorităţii la alta. Deşi nu sunt încântat, recurg aici la o experienţă proprie. În anul 1995 am fost ales de „Parlamentul României” ca Preşedinte-Director General (P-DG) al „Societăţii Române de Radiodifuziune” (SRR), cu o majoritate calificată de peste 75%. Faptul acesta nu s-a repetat în cazul  fraternei „Societăţi Române de Televiziune”(SRTV) întrucât nici unul dintre candidaţi nu a obţinut majoritatea calificată (75%) Atunci, chiar Parlamentul a modificat Legea 41/ 1994, înlocuind majoritatea calificată cu majoritatea simplă. Mai departe, lucrurile au decurs atât de simplu încât de atunci până azi au fost aleşi  mai mulţi Preşedinţi decât pot fi aleşi la o scară de bloc în două decenii.

În zilele noastre, problema majorităţii în alegeri se pune (se re-pune) cu o acuitate sporită. În alegerile parlamentare din Decembrie-2016, recurgându-se la votul pe liste (de domni sau de tovarăşi), a câştigat PSD cu 45,67 % în Senat (67 mandate) şi cu 45,47 % în Camera Deputaţilor (154 mandate). Nici într-un caz nici în celălalt nu s-a obţinut majoritatea simplă, motiv pentru care s-a recurs la alianţa PSD-ALDE. Dată fiind istoria celor două partide (Social-Democrat şi Liberal) această unire-împăcare ne poate evoca relaţia dintre capră şi varză, capra fiind în acest caz „ţapul” Liviu Dragnea, care s-ar putea să ajungă cândva şi „Ţapul ispăşitor”. Votând listele de candidaţi, cetăţenii prezenţi la urne nu i-au votat personal pe Liviu Dragnea sau pe Călin Popescu Tăriceanu, şi cu atât mai puţin pe premierul Sorin Grindeanu sau pe ministrul Justiţiei Florin Iordache. Primii doi au ajuns „în capul trebii” la cele două Camere, întrucât erau  Şefii celor două partide. Apoi, dânşii au propus  guvernul, care are deja o istorie cu diverse  peripeţii. După alegerile de la urne (în care s-a votat  Programul, nu persoanele) au urmat alegerile din interiorul aleşilor, care s-au făcut după criterii numai de către Şefi ştiute. Pentru a-şi valida propunerile făcute după alegeri (propuneri de persoane  şi funcţii, sau de hotărâri şi decizii)  Liviu Dragnea invocă  repetat şi încântat „victoria în alegeri”, deşi măsurile sunt luate de dânsul, nu de către alegători (deveniţi alergători). Invocarea repetată, aproape mecanică, a aceluiaşi vot din Decembrie 2016, poate fi numită simplu „transfer de răspundere” (juridică) şi „transfer de responsabilitate” (morală) asupra alegătorilor, ceea ce echivalează cu lipsa de răspundere şi de responsabilitate personală a „aleşilor”.

În acelaşi sens, o cifră este evidentă şi elocventă, deşi ea este ignorată cu obstinaţie, ca şi cum nici nu ar exista. Anume, raportat la întreaga populaţie a României, numărul celor care au votat cu PSD  reprezintă doar 18%, deci nici cel puţin un sfert (25%) – sau „un fărtai” cum zice ardeleanul – din populaţia ţării. Iar între cei propuşi pentru diverse funcţii, numărul ardelenilor, ca şi cel al moldovenilor este minim, comparativ cu numărul celor din „arealul geo-politic” al lui Liviu Dragnea. Aşadar, pentru  toate măsurile luate de către „aleşi” nu mai sunt responsabili alegătorii, întrucât votarea s-a încheiat în Decembrie 2016, ci sunt responsabili, şi eventual vinovaţi, aleşii care continuă să se aleagă şi să se realeagă pe ei şi între ei. Schimbarea celor patru miniştri după doar două luni de la alegeri este elocventă pentru acest fenomen de auto-alegere şi de auto-promovare, de jos în sus, sau invers, de sus în jos, adică de degradare.

Cu ocazia  temei majorităţilor (cea simplă şi cea calificată) intră în joc şi  faimoasa temă a „unanimităţii”, care este un fel de majoritate supra-calificată, adică de 100%. Această „unanimitate” este asociată cu Dictatura, care este legitimă doar în disciplina militară („Nu vorbeşte nimeni în front!”), dar nu şi în politicile democrate, indiferent ale cărui partid ar fi ele, aceste politici. Diferenţa dintre Monarhie şi Dictatură se estompează, încât formula „A murit regele, trăiască regele” este înlocuită cu formula „A murit dictatorul, trăiască dictatorul”, care poate deveni şi „A murit unanimitatea, trăiască unanimitatea”. Dar, este vorba despre una care nu este chiar „în cuget şi simţiri”, ci în ceea ce hotărăşte personal Liviu Dragnea. De la 18%, procentul de români care au votat cu „Programul PSD”, până la unanimitatea de 100%, care a înviat din morţi, „E o cale atât de lungă / Că zeci de decenii i-ar trebui / Lui Liviu Dragnea să o parcurgă” Dar, dânsul parcurge acesată „cale”, într-un mod foarte simplu şi cu de la sine putere..Un fapt recent petrecut este semnificativ  în acest sens.

Mihai Chirică, din „Dulce târgul Ieşului”, printr-o opinie proprie şi personală, a periclitat  unanimitatea consensului privind faimoasa „Ordonanţa nr. 13”. Urmare a „mişcării străzii”, faimoasa Ordonanţă este respinsă aproape în unanimitate, ca să zicem aşa, adică 99,99/%. Liviu Dragnea propune ca  Mihai Chirică să fie sancţionat, deşi acesta, vrând-nevrând, a anticipat  chiar repingerea  acelui document. Aici urmează  momentul  sublim al unanimităţii. Fără să recurgă la vreo numărare, deci prin intuiţie, Şeful PSD ne asigură că  90% dintre membrii PSD doreau ca Mihai Chirică să fie exclus din partid. Dar animat de idealuri umaniste, poate că şi de „iubirea faţă de aproapele”, Liviu Dragnea a propus doar eliberarea lui Mihai Chirică din funcţiile politice pe care le deţinea. Ne întrebăm simplu cum poate Liviu Dragnea să treacă peste dorinţa şi voinţa celor 90% dintre membrii PSD!? Adică „Pe ce se bazează dânsul!?”, cum ar  întreba „A lu Parizianu”, personaj din romanul „Moromeţii”, apărut în arealul geo-politic al lui Liviu Dragnea, dar în alte vremuri , pe care le credeam apuse.

PS.  Pe vremea comuniştilor, scriitorul maghiar Gyáfrás Miklós a scris o piesă de teatru în care personajul principal era un Filosof. Acesta lucra de câteva decenii la un text cu titlul „100 de teze despre fericire”. Filosoful este foarte bătrân, iar drama  lui este totală la gândul că a ajuns numai la teza 87 şi că nu va reuşi să ajungă la teza 100, unde şi fericirea noastră ar putea fi deplină. Undeva, avea şi el în vedere „Unanimitatea lui 100%”, care nu are legătură  directă cu rubrica „Garantat 100%”.

 

 

 

 

Acest articol a fost publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>