PARADOXUL PROIECTULUI

 

 

Dată fiind producţia folclorică din „Vocea străzii”, care are elocvenţa ei, am putea zice şi noi „Spune-mi ce Proiect nutreşti / Ca să-ţi spun Cine eşti!”. Dar, A lu’Parizianu, din „Moromeţii” lui Marin Preda, ar putea să mă întrebe spontan „Pe ce te bazezi!?”.

Păi, mă bazez pe faptul că, plecând de la Entelehia lui Aristotel („Lia, Lia, ciocârlia / Pură ca entelehia”, zice şi Lucian Blaga), clasicul Karl Marx afirmă că Scopul este elementul specific prin care omul se distinge de restul vieţuitoarelor. Cel mai prost arhitect, când construieşte o casă, are un scop, pe care albina nu îl are atunci când îşi construieşte „casa” ei, adică fagurele. Sociologii pleacă de la conceptul de Aspiraţie (animalele respiră, dar nu aspiră), care are mai multe trepte. Dacă Aspiraţia este pe termen scurt, ea se numeşte Scop, dacă este pe termen mediu,  ea se numeşte Proiect, iar dacă este pe termen lung, angajând Sensul vieţii, ea se numeşte Ideal. Dacă un Proiect este colectiv sau social, el se numeşte Plan sau Program, iar aici intră şi faimoasele „Planuri cincinale” ale P.C.R, dar şi „Programul” elaborat de P.S.D., adică de către  Liviu Dragnea, în campania electorală. Acum urmează să vedem ce este şi cu paradoxul  înscris în titlul acestui text.

Existenţialistul J.P.Sartre pleacă de la Scopul lui Marx, dar se opreşte la Proiect, căruia îi analizează structura. Un Proiect vizează ceva care încă nu există şi care va exista cândva în viitor. Este posibil ca acest Proiect să nu se realizeze, dar omul să nu renunţe la el, iar în acest caz, în limbajul lui Constantin Noica, „Omul este blocat în Proiectul său”. În acelaşi sens, gânditorul român afirmă că „Poporul român este poporul lui Poate”, acest „Poate” implicându-l atât pe „Poate că da”, cât şi pe „Poate că ba”.

Dacă Proiectul se realizează efectiv, el conţine un paradox, pe care J.P.Sartre îl dezvăluie. Adică, Proiectul există dacă el vizează ceva ce încă nu există, altfel nu ar mai fi un Proiect. Dar, dacă acel ceva care este vizat de un Proiect se realizează şi există, Proiectul nu mai există ca Proiect, pentru că a fost realizat. Şi întrucât numai omul are Scopuri, deci şi Proiecte, J.P.Sartre ajunge la o definiţie paradoxală a Omului, formulată în enunţul „Omul este ceea ce nu este, şi nu este ceea ce este”. Plecând de aici , gânditorul ajunge la relaţia dintre Fiinţă şi Nefiinţă, relaţie care conservă paradoxul menţionat şi propriu oricărui Proiect.

Pare curios, dar până şi Curtea Constituţională a României (C.C.R), asemeni domnului Jourdain, face metafizică fără să ştie şi fără să vrea. Cele trei sesizări, venite de la trei instituţii – una fiind a Avocatului Poporului, Victor Ciorbea – supun înţeleptei analize a C.C.R. faimoasa „Ordonanţă nr.13”. Dar, C.C.R. respinge cele trei sesizări, cu argumentul că „Ordonanţa nr.13” nu există, respectiv nu mai există, întrucât ea a fost abrogată de „Ordonanţa nr.14”, care ar exista. Numai că, invocând şi noi acelaşi „argument”, putem afirma că „Ordonanţa nr.14” încă nu există, întrucât ea este doar un Proiect, care urmează să fie analizat în Parlament şi care stă sub semnul dublei alternative a lui Poate, adică poate că „Ordonanţa nr.14” va fi aprobată sau poate că va fi respinsă. Destinul „Ordonanţei nr.13” stă, aşadar, în cumpănă, dar nu în „Cumpăna Justiţiei”, ci în „Cumpăna necumpănită a Parlamentului” şi a celor  doi Şefi ai acestuia, Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu (sau invers).

În cazul lui Liviu Dragnea, enunţul lui Sartre „Omul este ceea ce nu este, şi nu este ceea ce este” capătă şi o nouă semnificaţie, atât cu referinţă la Programul electoral cât şi cu referinţă la propria persoană. Într-un text anterior, arătam că Programul electoral expus în campanie există ca Proiect, dar el este şi un bun pretext (pre-text), care maschează un mobil secret, care nu este cuprins în Program, acesta fiind chiar „Ordonanţa nr. 13”. Deşi este publicată şi scrisă negru pe alb, pentru C.C.R ea nu mai există, după cum am văzut. Pe plan personal, dacă Cineva este cine nu este, şi nu este cine este, a intrat în joc Masca. „Prins cu ocaua” (una mică, alta mare), Liviu Dragnea poartă diverse măşti, de la o situaţie la alta. Dânsul poartă diverse măşti, face „feţe-feţe” şi, mai nou, se cam şi bâlbâie. Dacă nu ar avea gradul  modest de cultură pe care îl are, i-aş recomanda să citească analizele pe care S.Freud le face „bâlbâielii” şi „bâlbâitului”. În esenţă, dacă Eul cuiva are o pornire instinctivă şi îi vine să zică ceva, dar Supra-Eul lui (care este Vocea Publicului, interiorizată) îi spune să zică altceva, atunci, aflat între cele două Voci, individul se bâlbâie. Deci, bâlbâiala, exceptând oamenii cu defecte fiziologice, nu ţine de cultura literară şi de gramatică, ci ţine de morală şi moralitate. Platon zicea că „Numai mincinosul cunoaşte adevărul”, dar dacă este prins cu minciuna (minciunica-bombonica), atunci el se bâlbâie. Că dacă n-ar fi , nu s-ar povesti!

 

 

Acest articol a fost publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>