RÂSUL ŞI SURÂSUL-1

 

 

Râsul este un fenomen specific uman, pe care nu îl identificăm în natură. Animalele sunt foarte grave, ele nu râd, ele rânjesc. Similară este şi situaţia şi cu reacţia subiectivă opusă, care este plânsul. Râsul şi plânsul se declanşează în faţa unor situaţii reale, obiective, care şi sunt numire „situaţii comice” sau „situaţii tragice”. Reacţia subiectivă împreună cu situaţia obiectivă dau  Comicul, în primul caz, şi Tragicul în cel de al doilea, iar comedia şi tragedia sunt genuri literare care ilustrează cele două fenomene. Metafizica extinde cele două fenomene umane la scara Existenţei, iar gânditorul D.D.Roşca a scris cartea „Existenţa tragică” (1934), dar şi manuscrisul „Umor” (1944), distrus de nişte ruşi beţi în timpul războiului. Umorul este un echivalent al corelaţiei dintre râs şi  situaţia comică ..

Cele două fenomene polare (râsul şi plânsul)  sunt asociate şi cu masca, iar cele două măşti (comică şi tragică) sunt îngemănate. Omul este fiinţa care poate simula şi se poate disimula, deci poate purta o mască sau alta. În natură avem doar premise ale măştii, cum ar fi homocromia la vegetale sau viclenia la animale. Omul duce viclenia  la cote foarte înalte. Ceea ce numim azi „băieţi deştepţi”, respectiv „băieţi isteţi”, duc viclenia aproape către perfecţiune.

Considerând acum doar umorul, el poate avea un caracter colectiv  şi un caracter individual. Despre poporul român se spune că are umor, dar eu cred că toate popoarele au umor, exceptând, probabil, ceea ce de la elini încoace numim „popoare barbare” Popular fiind, el are şi un specific, iar în acest sens vorbim despre „umorul englezesc”, care este concis, lucid şi pragmatic. Mai pregnantă este forma individuală a umorului, încât diferenţa dintre umorul lui Creangă şi umorul lui Caragiale este evidentă pentru oricine.

Umorul lui Creangă este extras creator din umorul popular  al românilor, iar acesta se cristalizează în zicători şi proverbe, în bancuri şi glume. Întreaga producţie folclorică are un caracter anonim, de aceea mai ales bancurile sunt  atribuite lau Bulă, personaj anonim care ilustrează umorul poporului român.  Câtva timp după anul 1989 nu au mai apărut bancuri, dată fiind situaţia dramatică de tranziţie, prin care treceam cu toţii. În cartea „Constructe” am publicat  atunci  textul „Nemuritorul Bulă” Afirmam acolo că toate alternativele care  ar putea explica tăcerea lui Bulă sunt posibile, exceptând alternativa morţii lui, pentru că, prin definiţie, Bulă este nemuritor. Ipoteza noastră s-a adeverit şi după câtăva vreme Bulă a reapărut, probabil că după ce a stat şi el la închisoare, nu se ştie precis din ce motive.

Revenind doar la râs, teoria face diferenţa între diverse forme sau ipostaze şi grade sau nuanţe ale râsului. Diapazonul lor este foarte larg., dar el se înscrie între surâs şi  aşa numitul „râs homeric”  Diapazonul poate fi ilustrat şi prin recursul la limbajul paraverbal, de la distanţă fiind evidentă diferenţa dintre „he-he-he”, „ho-ho-ho”, „ha-ha-ha”, „hi-hi-hi”, „hu-hu-hu” şi homericul „hău-hău-hău” Aici se adevereşte şi zicătoarea „Cine râde la urmă râde mai bine” Menţionăm aici şi râsul nemotivat, care nu are temei sau justificare, iar în acest sens Bulă constată că „Râde ciob de oală spartă”

Prima ipostază a râsului, adică surâsul, are şi  ea două forme. Prima formă este una adezivă, cel ce surâde fiind în consens tacit cu situaţia care îi provoacă surâsul. Acest surâs poate fi asociat şi cu o taină, cu un mister, iar aici intră şi „Surâsul Giocondei” În ipostaza lui opusă, surâsul este însoţit de ironie, aceasta sugerând distanţarea faţă de  situaţia dată, sau faţă de  persoana implicată. Cele două ipostaze ale surâsului sunt  elocvent ilustrate de persoanele sau personajele noastre politice, aflate la vârf, sau „în capul trebii”, cum spunea şi Paul Grigoriu, după cronicar.

Preşedintele Klaus Johannis este un om foarte serios, chiar grav , în majoritatea situaţiilorprin care trece, cu care se confruntă. Cel puţin în apariţiile la  TV foarte rar l-am văzut râzând. Este însă prezent cu surâsul, mai ales atunci când răspunde la întrebările jurnaliştilor. Este vorba de prima ipostază a surâsului, ipostaza adezivă, consensuală. Uneori, în situaţiile care au un coeficient de gravitate, surâsul devine uşor elevat, sugerându-ne poziţia pe care dânsul o are în ierarhia puterii. A surâs pregnant şi aproape că a râs (cam amar) şi în recenta prezenţă la Parlamentul României.

Varianta opusă a surâsului este însoţită de ironie, fiind ilustrată aproape constant de către faimosul „surâs pe sub mustaţă” a lui Liviu Dragnea. Virtualul şi prea-puţin virtuosul dictator are o încredere enormă în el însuşi şi aproape că nu ia în serios pe nimeni, exceptând propriile sale probleme şi interese. De aceea, tot timpul şi aproape cu oricine expreia feţei dânsului este marcată (aproape ca o mască) de un surâs ironic. Iar acum, când propriile iniţiative se întorc împotriva dânsului, asistăm la o oscilaţie rapidă între surâsul ironic şi gravitate, reacţii care devin concurenţiale, amestecându-se confuz.

Urmează să vedem cum se prezintă râsul şi surâsul în cazul celor două colectivităţi, de la Cotroceni şi de la Palatul Victoria, pe care cei doi lideri le reprezintă şi le apără. Apoi, vom încheia cu „Râsu-plânsu” al lui Nichita Stănescu.

 

Acest articol a fost publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>