REFUTATIO (RESPINGEREA)

REFUTATIO (RESPINGEREA)[1]

 

1. Refutatio

Refutatio (Respingerea) este o secvenţă care apare în toate formele comunicării umane, indiferent de ipostaza particulară a acesteia, adică – în limbajul Reoricii – de la monolog la dialog, mergând  până la discurs şi chiar dincolo de acesta. Şi aceast fapt este posibil pentru că Negaţia este o determinaţie universală atât a Existenţei naturale şi sociale, cât şi a Existenţei spirituale. În acest sens, putem relua enunţul exemplar al lui Spinoza: „Omnis determinatio est negatio”.

1.1. Negaţia şi Negativul

Fundamentul respingerii este negaţia şi negativul, adică – pe plan metafizic – Nefiinţa. La nivel discursiv, respingerea se prezintă ca enunţ (anti-teza), respectiv ca ansamblu coerent de enunţuri particulare, care au ca element centralizator particula negaţiei: „nu”, sau „ba”, acest „ba” implicând o nuanţă specifică, analizată de Constantin Noica. Deci, numai orientarea logică a respingerii este negativă, întrucât încărcătura ei epistemică rămâne tot pozitivă şi, în acest sens, antiteza este şi ea tot o teză, dar orientată negativ. La nivel lexical, apar conectorii de bază negativi ai limbii, care sunt derivaţi ai lui „nu”  („nici”, „nicicum”, „niciodată”, „niciunde”, „nicăieri”, „nicidecum” etc.), iar la nivel stilistic apar figurile specifice, între care antiteza este cea mai elocventă. Negaţia poate fi dublă şi atunci îl avem pe „nici”-„nici”, opus optativului „sau”-„sau”. Avem atunci „Nici în car, nici în căruţă”, respectiv, „Ori e laie, ori bălaie”. Celor două dublete li se opune integrativul „şi-şi”, care este functorul Dialecticii, în care opoziţia Teză-Antiteză se stinge, se rezolvă ca Sinteză. Până atunci avem, însă, Negaţia, care poate fi universală şi în acest sens în Faust-ul său, Goethe afirmă prin vocea sentenţioasă a lui Mefisto: „Sunt spiritul ce totul neagă / Şi nu fără îndreptăţire / Dat fiind că tot ce naşte şi devine / Merită să piară”. Acest caracter universal este, de altfel, implicat în Paradigma lui Protagoras, întrucât dacă despre orice sunt posibile cel puţin două opinii, şi dacă sarcina fiecărui oponent este aceea de „a face mai tare argumentul mai slab”, aceasta înseamnă că cele două opinii se pot nega reciproc în eternitate, sau cum ar spune  Hamlet, – de fapt autorul lui – „O veşnicie şi câteva  zile în plus”.

1.2. Două forme ale Respingerii

Aristotel este acela care limitează această universalitate vidă, făcând distincţia, deja clasică, între enunţul cognitiv şi opinie, respectiv între analitic şi dialectic, silogism logic şi entimemă oratorică, demonstraţie şi argumentaţie, certitudine (C1), pe de o parte,  convingere (C2) şi credinţă (C3), pe de altă parte.

Aristotel se delimitează explicit faţă de Protagoras şi faţă de promisiunea sau pretenţia lui de „a face mai tare argumentul mai slab”. Aristotel interpretează acest enunţ ca pe o „promisiune” de a face ca falsul să fie adevărat, iar această posibilitate – conchide el – nu este „o verosimilitate adevărată”. Şi totuşi, dacă delimităm între adevăr şi opinie, în sfera circumscrisă a opiniei, negaţia, respectiv respingerea, devine universală şi ea se poate realiza pe două căi principale: „Or, este posibil de a respinge fie întocmind un raţionament contrar, fie aducând o obiecţie”[2]. Prima modalitate echivalează cu o respingere totală, a doua echivalează cu o respingere parţială.

1.2.1.      Respingerea totală (Raţionamentul contrar)

Posibilitatea primei modalităţi este dată de faptul că aceleaşi locuri comune care stau la baza unei entimeme, pot sta şi la baza unei entimeme contrare. Orice silogism oratoric poate avea un contra-silogism, tot oratoric. Aici Aristotel invocă, drept ultimă instanţă a întemeierii acestei duble posibilităţi, faptul că opiniile comune sunt ele însele contrare: „căci silogismele provin din lucruri conforme opiniei comune iar multe opinii sunt contrare unele altora”[3]. Baza teoriei negaţiei totale (din Refutatio) o dă, aşadar, existenţa la nivelul vieţii reale a unor opinii opuse, care se exclud reciproc. Rămâne, totuşi, relativ neclar cum pot fi construite silogisme (entimeme) opuse ca sens, plecând de la aceleaşi locuri comune. Asupra acestei probleme delicate – complexă şi complicată – vom reveni în altă parte.

1.2.2.      Respingerea parţială (Obiecţia)

A doua modalitate a respingerii este cea parţială, adică obiecţia. Aceasta nu anulează teza în totalitatea sau întregul ei, ci o relativizează sau o parţializează; încât aceasta, parţial este verosimilă, parţial, nu: „În schimb, obiecţiile sunt aduse, ca şi în Topica, într-o manieră împătrită, căci ea, obiecţia, este derivată fie din sine, anume din entimema oponentului, fie din asemănătorul său, fie din contrariul său, fie, în sfârşit, din lucrurile decise”[4]. Să analizăm cele patru posibilităţi sau ipostaze ale obiecţiei:

Primul tip de obiecţie este derivat din enunţul oponentului. Să presupunem că el afirmă entimema după care „Iubirea este virtuoasă”. La această afirmaţie se poate răspunde cu două contra-afirmaţii, una generală şi alta particulară. Observaţia generală rezidă în constatarea că iubirea are la bază o nevoie. Aristotel nu precizează despre care nevoie anume este vorba, dar putem presupune că este vorba despre nevoia de cel iubit, care este altul sau alta; ca să nu mai vorbim despre chiar nevoia iubirii ca iubire. Dar – constată Aristotel – „orice nevoie este un lucru rău”, pentru că prin definiţie ea implică o absenţă, un gol. Virtutea care, potrivit Eticii Nicomahice, este ceva plin–deplin, nu implică nici o absenţă, fisură, gol. Deci, nu se poate spune fără rezerve că universala „Iubirea este virtuoasă” este o propoziţie adevărată; ea este doar verosimilă şi cu rezerva menţionată. Apoi, Aristotel invocă obiecţia particulară prin aşa-numita „iubire cauniană”, care este iubirea incestuoasă (între frate şi soră) şi despre care nu s-ar vorbi – nu s-ar pomeni – dacă nu ar fi apreciată ca vicioasă, nu ca virtuoasă.

Cu prima obiecţie – derivată din entimema însăşi a oponentului – este dezvăluit mecanismul psihologic intern al iubirii, bazată pe nevoie şi deci fiind incompatibilă cu perfecţiunea virtuţii  – care este, cum notam, plină–deplină – şi, apoi, este adusă o excepţie de la regula posibilă sau un contra-exemplu, care este iubirea incestuoasă.

A doua obiecţie (tip) rezultă din contrariul unei entimeme. Dacă se afirmă că „Un om bun face bine la toţi prietenii săi”, oponentul va lua în considerare enunţul contrar, potrivit căruia „Un om rău face rău la toţi prietenii lui”. Dar, este evidentă absurditatea acestei propoziţii. Şi cum între contrarii există o simetrie logică, dacă al doilea enunţ este îndoielnic, tot astfel este şi primul. De altfel, în Topica, plecând de la două figuri – prietenul şi duşmanul, aceştia fiind P1 – P2 ,  şi de la două acte, – a face bine şi a face rău – Aristotel elaborează o matrice cu 6 (şase) alternative, dintre care doar 4 (patru) sunt contrare şi două, nu: „Primele două uniri mai sus numite nu constituie o contrarietate, aşadar «a face bine prietenilor» şi «a face rău duşmanilor» nu sunt contrarii, fiindcă amândouă sunt de dorit şi rezultă din aceeaşi atitudine morală. De asemenea, «a face rău prietenilor» şi «a face rău duşmanilor» nu sunt contrarii, fiindcă amândouă sunt deopotrivă de evitat şi rezultă din aceeaşi atitudine morală. Căci un lucru care este de evitat nu este contrar altui lucru care de asemenea trebuie evitat, afară numai dacă unul nu exprimă un exces, iar celălalt o lipsă. Căci şi excesul şi lipsa se întâlnesc la lucruri de evitat. Dimpotrivă, celelalte patru uniri constituie contrarii”[5].

Între aceste uniri cu caracter contrar apare şi enunţul mixt (3): „a face bine prietenilor” şi „a face rău prietenilor”[6]. Ceea ce înseamnă că în spaţiul real al vieţii, de cele mai multe ori le facem bine prietenilor, dar uneori le putem face şi rău (mai rar, sau prin excepţie şi chiar fără intenţie). Oricum, entimema „Un om bun face bine la toţi prietenii săi” nu este universală şi necesară, deci apodictică, ci este una doar problematică.

A treia obiecţie: Dacă al doilea tip de obiecţie pleacă de la considerarea opusului tezei – opoziţia fiind forma limită a deosebirii, a diferenţei -, al treilea tip de obiecţie pleacă de la ceea ce este asemănător enunţului din teză. Astfel, dacă entimema afirmă că „Cei care au îndurat un rău urăsc întotdeauna”, se invocă prin analogie enunţul „Cei care au experimentat un bine nu iubesc mereu” (întotdeauna). Asemănarea constă aici în încercarea sau experimentarea unei situaţii majore, de excepţie, care însă nu generează o regulă (regularitate) nici într-un sens, deci nici în celălalt. Al treilea tip de obiecţie este legat de timp sau durată, deci de o experienţă limitată.

Al patrulea tip de obiecţie are în vedere lucrurile decise, adică judecăţile deja existente şi datorate înţelepţilor. Astfel, o entimemă afirmă că „Este necesar de a acorda iertare celor care sunt beţi, căci ei păcătuiesc neştiind”. Obiecţia este (sau poate fi) aceea că înţeleptul Pitacos nu ar trebui atunci lăudat, întrucât în legislaţia lui nu a acordat circumstanţe atenuante beţivilor. Ceea ce înseamnă că este discutabil dacă beţivii trebuie să fie iertaţi.

Deci, şi în esenţă, respingerea poate fi totală şi atunci unei entimeme i se opune o contra-entimemă (unui silogism, un contra-silogism şi unui argument, un contra-argument). Dar respingerea poate fi şi parţială, iar atunci entimema sau teza este amendată în diverse sensuri. Din textul şi subtextul operei aristotelice, rezultă că respingerea poate fi (şi este) universală în sfera vastă a opiniilor, adică a verosimilului, cu o singură excepţie, aceea a dovezii materiale certe: „Dar dacă este limpede şi că există respectivul fapt, şi că este o dovadă sigură, acesta devine din acel moment imposibil de respins; căci demonstraţia devine de atunci încolo clară în orice privinţă”[7].

1.3.       Gradele atributelor Verosimil-Neverosimil

Geniul lui Aristotel rezidă aici nu numai în faptul că a introdus diferenţa dintre adevărat  şi verosimil, ci mai ales în faptul că a intuit (şi a descris prin exemple) gradele verosimilului. Încât  un enunţ despre aceleaşi fapte poate fi mai verosimil sau mai puţin verosimil. Gradul de verosimilitate al „lucrurilor în chestiune”, deci al situaţiilor descrise, (respectiv al descrierii situaţiilor) este dat de doi parametri: de numărul lor – care poate fi mai mic sau mai mare – şi de frecvenţa lor, care poate fi şi ea mai mare sau mai mică. Primul parametru are mai ales o semnificaţie spaţială (S), al doilea are mai ales o semnificaţie temporală (T): „În schimb, obiecţiile cele mai puternice – dacă sunt aduse pe potriva amândurora, anume şi a timpului şi a faptelor; într-adevăr, dacă lucrurile în chestiune se întâmplă astfel «în cea mai mare parte» şi în mai multe rânduri, atunci argumentul acesta este mai verosimil”[8].

Cu gradele lui intermediare – mai mult şi mai puţin – verosimilul se înscrie între două limite: neverosimilul, care ţine de imposibil  (sau pur imaginar, fantezist) şi faptul cert dovedit, deci irefutabil, care iese şi el din sfera verosimilului (deci , a lui „poate că”).

Aristotel observă subtil că majoritatea disputelor reale au la bază un viciu de fond: cel ce formulează teza o formulează ca pe un enunţ cert adevărat, iar cel care o respinge, o respinge tot printr-un enunţ, considerat şi acesta ca cert adevărat. Dar, controversa oratorică nu vizează disputa între adevărat şi fals (A – F), ci disputa gradelor de verosimilitate. De aceea, oponentul cu antiteza lui este favorizat, întrucât solicită din partea celui ce formulează teza, ca aceasta să fie adevărată cert, ceea ce principial este imposibil. Cu acest spaţiu gradual, în sfera opiniilor se poate întâmpla absolut orice: „Apoi, pentru entimemele ce pot servi ca exemplu, respingerea este aceeaşi ca şi pentru cele verosimile; căci, dacă avem vreun «singur» lucru care nu s-a petrecut astfel, atunci argumentul este respins, cum că nu este necesar, chiar dacă el s-a întâmplat în cea mai mare parte şi de cele mai multe ori astfel; în schimb, dacă s-a petrecut şi în majoritatea cazurilor şi mai mult decât o dată în acest fel, atunci trebuie combătut sau că lucrul prezent nu este asemănător, sau nu se întâmplă în acelaşi mod, sau prezintă o oarecare diferenţă”[9]. În acest interval gradual al verosimilului este posibil, aşadar, orice şi este posibilă şi sofistica. Aceasta pentru că este foarte dificil să stabileşti tocmai gradele de verosimilitate; să le estimezi, respectiv să le măsori. Este foarte dificil, dar nu este imposibil, motiv pentru care Aristotel şi ajunge teoretic la „dovada sigură” care există şi care este imposibil de respins.

Dacă luăm, de exemplu, asemănarea şi diferenţa, dintre două entităţi, fie ele lucruri, fiinţe, situaţii, un interlocutor poate merge pe asemănarea, celălalt pe diferenţa celor două entităţi, A şi B. Primul, dacă merge progresiv, ajunge la identitatea celor două entităţi (A = B), care desfiinţează problema celor doi termeni. Celălalt merge pe diferenţă şi ajunge progresiv la indiscernabil şi eterogenitate (A # B), care iarăşi desfiinţează problema celor doi termeni. Dacă luăm „mai multul” şi „mai puţinul” se poate spune despre „mult” că nu este „destul de mult” sau că este „prea mult” şi tot aşa, dar invers, se întâmplă cu „puţinul”, care poate ajunge până la „mult prea puţin”.

Aici apare şi riscul sofisticii, pe care Aristotel l-a prevenit în câteva modalităţi conjugate. În primul rând, în analizele făcute, a luat ca ultim reper, faptele ca atare, sau, cum se exprimă el în Topica, „faptul pur şi simplu”.

În al doilea rând, şi ca maestru al inducţiei, a avut în vedere, în calitate de criteriu al opiniei, mulţimea (spaţială) şi frecvenţa (temporală) a faptelor.

În al treilea rând, în analizele lui este introdus parametrul etic al Simţului comun, ca şi cel al Bunului simţ, care ne spune, oarecum de la sine, ce se cuvine şi ce nu se cuvine să facem sau să nu facem într-o situaţie dată. Simţul comun şi Bunul-simţ sunt direct conexate cu statistica, întrucât ceea ce se cuvine sau ceea ce nu se cuvine se petrece la majoritatea oamenilor, în cele mai variate circumstanţe şi în cea mai mare parte a timpului.

În cartea Aurul cenuşiu, Mircea Maliţa, recunoscând calităţile certe ale gânditorilor elini, consideră că, totuşi, o lacună a gândirii lor este absenţa Statisticii (ca metodă)[10]. S-ar putea chiar demonstra (mai mult decât argumenta), cu textele pe masă, că Aristotel a avut cel puţin intuiţia gândirii statistice, fără a-i da acest nume.

1.4.      Teza şi Antiteza

Oricare discurs este reductibil la un enunţ, care este teza. La rândul lui, oricare anti-discurs este şi el reductibil la un enunţ, care este antiteza. Căci şi anti-discursul este un discurs, după cum şi antiteza este o teză, iar contra-exemplul este şi el un exemplu. Aşadar, negativul, care opune discursului un anti-discurs şi tezei o antiteză, se reduce la nimic. Dar e vorba de un nimic orientat şi activ, care vizează nimicirea (şi nimicnicia) a ceva determinat. Pe o cale indirectă,  discursul devine pozitiv şi teza lui devine pozitivă şi ea. Teza şi antiteza au în discurs poziţia pe care o are Principiul într-o concepţie (fie ea teorie ştiinţifică sau viziune filosofică), sau pe care îl are locul comun în gândirea cotidiană.

1.4.1. Ceva şi altceva, Cumva şi altcumva

Dacă plecăm de la matricea originară aristotelică – pe care o putem numi Matrice zero – prin respingere (Refutatio) poate fi negat, mai întâi, chiar obiectul discursului, în sensul că acel ceva despre care se vorbeşte nu există. Sau, pe întreg axul temporal, acel ceva nu a existat, nu există, nu va exista. Adică, nu există – respectiv nu a existat, nu va exista – deloc, sau, în locul lui, există, a existat, va exista  altceva. Dacă nu se poate contesta, totuşi, existenţa acestui ceva – ca obiect al discursului – contra-argumentarea poate continua cu afirmaţia că acest ceva care există, nu este aşa, sau nu este cumva, ci este altfel, respectiv altcumva. Se atacă deci modalitatea de a fi a lui ceva, care poate deveni astfel un altceva. Dacă prima respingere vizează existenţa sau non-existenţa lui ceva, a doua vizează modul lui determinat calitativ de a fi. În formularea lui Quintilian, care pleacă şi aici de la Aristotel: „Am arătat că negarea este de două feluri: negăm fapta respectivă, sau susţinem că s-a întâmplat altfel”[11].

1.4.2. Este şi Poate fi

Am folosit aici functorii existenţiali este – nu este ( E – nonE) şi derivaţii lor. De fapt, în textul şi în subtextul discursului şi anti-discursului este pus în joc functorul retoric fundamental poate cu aspectul său gradual, dat de probabil că, încât discursul, la nivel implicit, dacă nu şi la cel explicit, merge pe probabil că a existat, există, sau va exista, iar anti-discursul  merge simetric pe probabil că nu a existat, nu există, nu va exista. Dacă luăm scala probabilităţii, care se înscrie între 0 (imposibilul) şi 1 (realul existent), discursul tinde să convertească faptul posibil în fapt cert real, iar anti-discursul tinde să convertească acelaşi  fapt posibil în fapt imposibil, deci în non-fapt.

Cum menţionam, cu pasul al doilea este contestată nu existenţa sau non-existenţa, ci modalitatea de a fi a faptului, care este văzut – revăzut, din altă perspectivă. Intră aici în joc a doua Matrice sau grilă, pe care o putem numi grila functorilor praxiologici. Îi putem numi functori, după cum îi putem numi şi  indicatori. Îi numim proxiologici în virtutea distincţiei pe care o facem între cele trei forme de bază ale acţiunii, care poate fi practică, spirituală (în esenţă, teoretică) şi discursivă, respectiv retorică. Aceşti functori, expliciţi sau taciţi, sunt: cine, cui, ce, cum, unde, când, de ce, pentru ce? Primii patru definesc esenţa acţiunii (faptei), ceilalţi functori definesc ceea ce Quintilian numeşte „circumstanţele” ei.

1.5.       Tipuri de obiecţii

Acum, dacă argumentele care vizează şi susţin Convingerea (C2) şi/sau Credinţa (C3) vin din trei direcţii, sau părţi – discursul, oratorul, auditoriul – şi respingerea vine tot din trei direcţii, sau părţi.

1.5.1.      Cu referinţă la Discurs

Cu referinţă la discurs (textul şi subtextul) pot fi aduse mai multe obiecţii.

Se poate obiecta că acesta pleacă de la şi se bazează pe o supoziţie. Supoziţia este însă o prejudecată. Spre exemplu, supoziţia că „Oamenii săraci sunt cinstiţi şi oamenii bogaţi sunt necinstiţi”. Comuniştii au făcut din această supoziţie o dogmă ideologică. Dar, este posibilă şi supoziţia opusă, după care „Oamenii săraci sunt necinstiţi, pentru că nu au ceea ce le trebuie, iar oamenii bogaţi sunt cinstiţi pentru că au tot ce le trebuie”. Această supoziţie opusă este şi ea o dogmă ideologică, una de esenţă liberală. Toate supoziţiile sunt pre-judecăţi exprimate ca judecăţi. După cum spuneam, oricare discurs poate fi redus la un enunţ de bază, care este teza. Oricare anti-discurs poate fi şi el redus la un enunţ de bază, care este antiteza. Or, supoziţia poate fi descifrată în subtextul tezei sau antitezei, ca şi în alte elemente semnificative ale discursului. Repetăm aici: teza şi antiteza au în discurs, poziţia pe care o au Principiile într-o concepţie teoretică (ştiinţifică sau filosofică), sau poziţia pe care o au locurile comune în gândirea cotidiană. Supoziţia, care este de regulă una implicită, orientează întreaga interpretare a situaţiei retorice, fiind explicitată ca teză, respectiv ca antiteză. Ea este un factor a priori şi araţional, care perturbă sau declină exigenţele obiectivităţii. Dacă supoziţia este văzută ca o premisă infralogică sau subtextuală, întregul demers oratoric, cu textul şi cu teza lui, apare ca o construcţie circulară, prin care se argumentează în concluzie (teza) ceea ce era presupus în premisă (supoziţia). La obiecţia de bază se pot adăuga şi alte obiecţii, punctuale:

a) Faptele menţionate – invocate şi evocate – pot fi văzute şi din alte perspective, inclusiv din perspectiva Simţului comun şi a Bunului simţ. Aici, autorul antitezei poate sugera că perspectiva de interpretare pe care merge el, este în consens cu Simţul comun şi cu Bunul simţ, pe când aceea a oponentului său este în conflict cu ceea ce gândeşte „toată lumea”.

b) Discursul este lacunar, întrucât nu se referă la toate faptele (aspectele) semnificative. Cu ştiinţă sau fără ştiinţă, anumite fapte (aspecte) au fost eludate sau tratate sumar, deşi ele sunt relevante. Oratorul, autorul tezei, este acuzat aşadar de „ignoratio elenchi” (în limbaj juridic).

c) Apoi, se poate obiecta că Discursul conţine contradicţii, unele fiind manifeste, altele tacite. Între propoziţia „X”, de la început, şi propoziţia „Z”, de pe parcursul discursului, există o contradicţie manifestă. Între implicaţia „a” şi implicaţia „b” ale aceluiaşi discurs, există o contradicţie tacită (implicită). Cu referinţă la aceste contra-enunţuri şi la contra-argumentele pe care ele le pot conţine, Quintilian observă: „Uneori este de datoria oratorului să procedeze în aşa fel încât o afirmaţie să pară contradictorie, străină de cauză, neverosimilă, inutilă, sau mai curând favorabilă cauzei noastre”[12]. Sau, în altă formulare: „Greşelile următoare sunt mai curând grave decât greu de relevat: prezentarea unui argument dubios drept incotestabil, a unuia controversat ca admis, a unuia comun mai multor cauze drept propriu acesteia. De asemenea, folosirea unui argument banal, de prisos sau neverosimil”[13]. Ca şi în alte contexte, oratorul roman merge până la limita etică a discursivităţii, speculând tema aparenţei, teoretizată de către Aristotel şi numită de Vasile Florescu „amoralitatea tehnică”[14]: „Un veritabil maestru, însă, va descoperi ce este sau ce pare contradictoriu  în discursul adversarului”[15].

d) Apoi, Discursul nu este transparent, întrucât el conţine goluri (absenţe factuale, lacune logice) în întreg demersul.

e) La nivelul lexical al expresiei, discursul celuilalt conţine termeni şi expresii care sunt marcate de : improprietate, ambiguitate, echivoc.

f) Prin extensie, dacă generalizăm teza de bază a discursului, atunci ajungem la concluzii absurde, incompatibile cu logica elementară, cu experienţa, cu Simţul comun şi Bunul simţ. Această ducere a unei teze la limita ei universală, este un argument (respectiv contra-argument) care va fi utilizat masiv de către Kant.

g) În sfârşit, dacă dăm curs practic tezei, prin aplicarea soluţiei propuse de orator, intrăm în contradicţie cu normele existente (juridice, etice, profesionale); în esenţă, cu Normele deontologice.

1.5.2.      Cu referinţă la Orator

Cu referinţă la orator se poate obiecta că:

a)  Acesta s-a lăsat influenţat de context – de relaţiile de interese ale acestuia – şi, sub pretextul apărării unui principiu, el apără de fapt un interes determinat, de grup, sau personal. Sub masca apărării lui G., el îl apără, de fapt, pe P., sau chiar pe I.

b) Dacă oratorul este calificat şi competent, se acuză capacitatea lui de inducere în eroare; dacă el nu este suficient de calificat, se acuză direct incompetenţa lui.

1.5.3.      Cu referinţă la Auditor

Cu referinţă la auditor se poate obiecta că:

a) Acesta nu întruneşte condiţiile minime pentru a judeca o alternativă sau alta: el nu este majoritar, sau are interese diferite, chiar opuse, sau nu este competent.

b) Şi auditoriul are o prejudecată, legată de interese proprii, iar oratorul cu supoziţia sa de bază, pleacă de la aceste interese, de la această prejudecată. Socrate spunea că este foarte uşor să-i elogiezi pe greci,  în faţa grecilor.

În esenţă şi în corolar, într-un anti-discurs (anti-text) se va obiecta că: textul discursului este discutabil, atât pe plan logic, cât şi pe plan axiologic, întrucât el are un subtext discutabil (supoziţia de bază) şi preia partea, tot discutabilă, a unui context (interesele şi influenţele lor). După cum uşor se poate observa, toate aceste obiecţii de principiu – la care pot fi adăugate multe altele, de detaliu – reprezintă reversul negativ al condiţiilor optime ale unui discurs.Toate aspectele negative reprezintă, în raport cu întreaga Teorie a discursului, ceea ce străvechea parte De opere reprezenta în raport cu întreg Sistemul Retoricii, în forma lui originară.

Să mai notăm în final că ceea ce Vasile Florescu numeşte „amoralitate tehnică” ia o înfăţişare problematică şi negativă (imorală) în zilele noastre, mai ales la nivelul gândirii cotidiene. Se consideră că oricare opinie este legitimă şi este îndreptăţită prin faptul că ea adevereşte libertatea de gândire şi de exprimare a cetăţenilor. În această supoziţie nu se face distincţia elementară dintre libertate, pe de o parte, libertinism şi libertinaj, pe de altă parte. Această problemă este atât de gravă şi de presantă încât am abordat-o într-o carte, apărută mai întâi în limba engleză, în Germania[16], apoi şi în limba română[17]. Principiul fundamental al Deontologiei este Corectitudinea, iar în cartea menţionată trasăm cercul condiţiilor care asigură Corectitudinea unei Opinii. Păstrăm convingerea că secolul nostru va fi unul al Deontologiei, ca să nu devină unul al Barbariei, sau al Neo-Barbariei (opiniilor)



[1] Notă: Textul  numit în latină REFUTATIO  (RESPINGEREA, în limba română) face parte din cartea RETORICĂ ŞI METAFIZICĂ (CRITICA RAŢIUNII RETORICE) aflată în curs de editare. Am ales acest capitol dată fiind importanţa pe care REFUTATIO (RESPINGEREA), parte a oricărui discurs, o are în zilele noastre, atât în sfera Culturii cât şi în alte sfere ale vieţii sociale, inclusiv în viaţa cotidiană.

 

[2]  Aristotel, Retorica, Ediţia bilingvă , Editura IRI, Bucureşti, p. 289

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Aristotel, Organon IV, (Topica), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963,  p. 58

[6] Ibidem, Nota 208

[7] Aristotel, Retorica, p. 293

[8] Idem, p. 291

[9] Idem, p. 293

[10] Mircea Maliţa,  Aurul cenuşiu, I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971

[11] Quintilian, Arta oratorică, II, Traducere de Mario Hetco, Editura Minerva, Bucureşti, 1974,  p. 94

 

[12] Quintilian, op. cit.,  p. 97

[13] Idem, p. 103

[14] Vasile Florescu, Retorica şi şi neoretorica, Editura. Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 76

[15] Quintilian, op. cit., p. 101

[16] Tudor Cătineanu, Deontology of Opinion between Ethics and Rhetoric,  Lambert Academic Publishing, Saarbrüke, 2014

[17] Tudor Cătineanu, Deontologia Opiniei între Etică şi Retorică, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015

 

 

 

 

 

 

 

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>