PENALII ŞI NECESITATEA “ACADEMIEI BECIUL DOMNESC”

PENALII  ŞI  NECESITATEA „ACADEMIEI  BECIUL DOMNESC”

 Pentru cine are ochi să vadă, urechi  să audă, şi minte să priceapă, este deja o evidenţă că Gigi Becali este un fervent adept al iubirii creştine, încât, uneori, înclină să se identifice  cu Iisus însuşi. Adesea, făcându-şi o cruce mai mare decât trecătorul său trup, dânsul citează cu voce gravă din „Sfânta Sciptură”. Unul dintre enunţurile biblice cel mai frecvent citate este „Gura păcătosului adevăr grăieşte”. Ceea ce şi face „păcătosul” Gigi Becali, în calitatea dânsului de locatar trecător al „Beciului domnesc”. Adică,  ne-o spune pe şleau cam cum stau lucrurile cu „lucrările ştiinţifice” ale foştilor dânsului confraţi de detenţie. Scandalul născut în jurul acestor „lucrări ştiinţifice” ne trimite la o „Lege”, care prevede posibilitatea scurtării pedepsei, în cazul în care unii dintre deţinuţi elaborează astfel de lucrări. Numai că respectiva „Lege” nu a fost însoţită şi de o metodologie de aplicare a ei, care să reglementeze aspectele concrete şi specifice de aplicare a ei. În această situaţie, dat fiind „golul legislativ” existent, metodologia a fost  elaborată chiar de către deţinuţi, prin chiar practicile lor scriitoriceşti.

Astfel că, prin Gigi Becali – Mărturisitorul -,  aflăm de existenţa unor „Coordonatori”, care îi îndrumă pe autorii aflaţi în detenţie. Însuşi Adrian Năstase, Coordonator de doctorate în libertate (inclusiv al lui Victor Ponta, „Dottore”, cum îi zice Traian Băsescu) a avut nevoie de doi Coordonatori, pentru cele două cărţi, printre puţinele despre care putem spune că au „caracter ştiinţific”.

Aflăm, apoi, ceva esenţial despre deontologia colaborării dintre cele două părţi, în sensul că domnul Coordonator elaborează lucrarea în forma ei „esoterică”, iar domnul deţinut – o copie cu propria lui mână („manu propria”, zic latinii) în forma ei „exoterică”. Pe această cale, pare a fi reluată o tradiţie practicată încă în „Liceul” lui Aristotel. Aici, se distingea între două forme de expresie ale aceleeaşi lucrări, una mai încifrată, destinată celor aleşi, alta mai  transparentă, destinată celorlalţi, adică învăţăceilor şi cititorilor. Dacă „Mărturisitorul” nostru a recurs la această „bună practică”, putem presupune că au făcut-o şi alţii, încă nu se ştie precis care şi câţi sunt ei. Situaţia este şi un bun prilej de a observa transformarea radicală a relaţiilor dintre oameni, prin trecerea, numită şi „tranziţie”, de la relaţiile dintre „tovarăşi” la relaţiile dintre „domni”, atât în interiorul, cât şi în exteriorul „Beciului domneasc”.

Din aceeaşi  mărturisire, mai aflăm şi instanţa superioară care certifică, fără rezerve sau dubii, caracterul „ştiinţific” al acestor lucrări, şi anume Ştampila pusă de către o editură pe acea  carte, adică pe manuscrisul editat, tipărit. Care sunt costurile financiare ale acestor „mişcări ştiinţifice” urmează să se afle, respectiv  să aflăm şi  noi.

Că oamenii condamnaţi trebuie să facă ceva şi în închisoare este o evidenţă. Că unii dintre ei sunt şi scriitori este o altă evidenţă, deşi ne poate surprinde numărul lor. După o informaţie venită de la Nicolae Manolescu, până în prezent, şi ca bilanţ provizoriu, 100 de autori au scris 400 de cărţi, ceea ce ar putea fi un argument al creativităţii poporului român. Numai că Vasile Alecsandri spunea că „Românul s-a născut poet”, şi nu om de ştiinţă, savant sau academician.

Este deja o evidenţă că dintre toate domeniile de activitate ale României post-comuniste, două au înregistrat o regresiune greu de înţeles: Sistemul de învăţământ şi Sistemul sanitar. În sistemul de învăţământ universitar, s-au înmulţit Universităţile private într-un ritm năucitor. Făcând parte din „Comisia de acreditare” a acestora, am cunoscut pe viu dezastrul care s-a petrecut acolo şi care încă nu este complet eliminat. Doctorii au apărut „ca ciupercile după ploaie”, iar plagiatul, ca şi vânzarea-cumpărarea tezelor de doctorat, „piaţa liberă” fiind generalizată, a devenit treptat un fel de „firesc al nefirescului”. Încât, fenomenul, pe care Titu Maiorescu l-a numit „forme fără fond”, s-a întins peste tot, ca râia, de la picioare până la cap, şi invers, de la cap până la picioare.

Pentru acest proces, este simptomatic şi destinul cuvântului „academie”. După cum se ştie, „Academia Română” este forul ştiinţific cel mai înalt al societăţii noastre, iar academicienii sunt numiţi „Nemuritorii”. Numai că, la cel mai înalt nivel, se mai reînfiinţează şi „Academia Oamenilor de Ştiinţă”, ai cărei membrii nu pot purta titlul de „academician”, ceea ce ar putea însemna că dânşii nu sunt Nemuritori. Probabil că nu acesta este motivul pentru care Traian Băsescu a refuzat să fie membru onorific al acestei Academii. Acum, faptul că, după 1989, apare şi ziarul „Academia  Caţavencu” este de înţeles, dat fiind Umorul poporului român, ca armă de apărare împotriva vitregiilor istoriei. Dar, pentru ca „Liceul” lui Aristotel să nu rămână solitar, izolat, lui i se adaugă şi „Academia” lui Platon, supusă aceluiaşi proces de diseminare şi de degradare treptată. Astfel încât au răsărit pe rând „Academia de Artă-Bucureşti”, ca şi „Academia de Muzică-Bucureşti”. Ochiul şi urechea, simţuri de bază ale fiinţei umane, fiind acoperite, academic, se poate merge mai departe, adică mai în jos, sau mai în sus, încât avem „Academia Naţională de Informaţii”, „ Academia de Studii Economice”, „Academia de Înalte Studii Militare”, „Academia de Poliţie”, „Academia de Tehnică Militară” etc. Aceste Academii, ca şi altele, sunt diseminate relativ echitabil pe suprafaţa patriei noastre, ultima fiind localizată în Petroşani. Fenomenul de academizare nu se opreşte aici. El cunoaşte şi o extensie, încât întreaga societate civilă capătă o dimensiune academică, prin „Societatea Academică Română” (SAR), a Alinei Mungiu-Pippidi, şi, totodată, fenomenul coboară în profunzime, până la „Academia de Fotbal Gheorghe Hagi”, care veghează la „Viitorul” ţării, pe latura ei de „picior” şi de „goluri”.

Nu mai ştim bine dacă aceste Academii sunt replici sau sunt doar urmaşele mascate ale faimoasei „Academii Ştefan Gheorghiu”. Oricum, tendinţa sau „trendul” apariţiei lor, având un caracter legic, ne putem aştepta şi la apariţia unei noi academii, care ar putea fi numită „Academia Beciul Domnesc”, unde, ca, preşedinte, ar putea fi ales sau numit chiar „domnul” Gigi Becali. Dânsul, oricum,  va rămâne un „nemuritor”, date fiind atât „miluirea săracilor”, cât şi acea  „credinţă tare” care îl pătrunde, una incompatibilă cu întrebările şi îndoielile din „Psalmii” lui Tudor Arghezi.

P.S. Dacă, pe linia ironiei şi a umorului, „Academia Caţavencu” este legitimată, cel puţin la fel de legitimă ar putea fi şi conversiunea universului numit „Lumea lui Banciu”, într-o nouă instituţie, deja acreditată popular, „Academia Radu Banciu”; deşi acesta vizează unicitatea. irepetabilă, nu manifestările colective, fie ele academice, supra-academice, non-academice, sau,. mai ales, pseudo-academice.

 

 

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>