STĂPÂNE, STĂPÂNE, NU mAI CHEMA NICI UN CÂINE!

                    STĂPÂNE, STĂPÂNE, NU MAI CHEMA NICI UN CÂINE!

 Câinele are câteva ipostaze. Prima ipostază este aceea a câinelui real, că este el unul de pază, sau unul de companie. A doua ipostază este cea metaforică şi se referă la Presă, „câinele de pază” al democraţiei, câine care poate fi şi unul de companie, dar  şi unul de campanie electorală. A treia ipostază este cea poetică, pe care o găsim în balada „Mioriţa”. Chiar într-un recent articol despre cele trei Puteri ale Statului, fără să ştiu ceva despre „mişcarea oierilor”, am citat versurile din baladă: „Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă şi un câine!”.  Recentele evenimente răstoarnă sensul acestei chemări, într-un „Ordin de la stăpâni / Să ai numai trei câini”.

De altfel, sensul de bază al baladei „Mioriţa” a fost răsturnat de multă vreme, în faimoasa interpretare fatalistă. Am reacţionat împotriva aceste interpretări într-un text publicat în cartea „Constructe” (2000) Mioriţa nu este doar o oaie pe care o mulgi, o tunzi şi în cele din urmă o beleşti, intrând sub incidenţa versului ultim din „Moartea căprioarei”, a lui Nicolae Labiş, „Mănânc şi plâng, mănânc”. Mioriţa este un simbol al unui neam de păstori, iar păstoritul, care vine după perioada istorică a vânătoritului, este practicat şi astăzi de multe alte popoare, de pe „suprafaţa cea zbârcită” a Pământului. Cât priveşte fatalismul, chiar la mijlocul baladei, avertizat asupra pericolului care îl paşte, ciobanul îi spune mioarei lui: „De va fi să mor / În câmp de mohor”. Din acest moment, balada se dezvoltă într-un spaţiu imaginar şi ipotetic, asociat cu condiţionalul „DACĂ”. Nu ştim ce s-a petrecut mai departe în planul realităţii din baladă. Poate că, fiind avertizat şi având câini „mai bărbaţi”, nu numai „Oi mai multe / Mândre şi cornute”, stăpânul le-a „făcut feliul” confraţilor săi. Mihai Sadoveanu, în „Baltagul” merge pe alternativa morţii ciobanului, asociată cu pedepsirea confraţilor (moldovean şi ungurean), dar aceasta este o alternativă doar probabilă, deci una care stă sub semnul lui „Poate”. Nu a trebuit să vină Preşedintele Klaus Johannis, pentru a pune în joc sloganul-emblemă „Se poate”. Cu multe decenii în urmă, Constantin Noica spunea despre poporul român că este un popor al lui „Poate”. Dar, această particulă este funciar bivalentă, ea implicând în egală măsură atât alternativa „Poate că Da!” cât şi alternativa opusă „Poate că Ba!”.

Una dintre cărţile de bază ale culturii noastre este „Spaţiul mioritic” a lui Lucian Blaga. Or, expresia „spaţiul mioritic”, nu numai prin străduinţa adversarilor, ci şi prin zelul unor jurnalişti „patrioţi”, a ajuns o expresie de ocară, împreună cu epitetele „mârlan”, dar chiar şi „cioban”, care nu este departe de „prostovan”. Ne uimeşte să vedem această degradare a expresiei „spaţiu mioritic” inclusiv la confratele Ion Cristoiu, născut, ce-i drept, într-un „spaţiu ungurean”. Cel puţin profesorul universitar Henri Wald, care era evreu, avea umor atunci când vorbea despre „Spaţiul mioriţic” – deci al lui Iţic -, ceea ce nici nu pare să fie prea departe de adevăr, dacă studiem colonizarea Daciei de către o parte a cohortelor romane, parte rămasă pe teritoriul ocupat de Împăratul Traian.

Recenta „mişcare a oierilor” vine după nu chiar îndepărtata „mişcare a străzii”, iar cele două mişcări nu sunt argumente ale fatalismului, chiar dacă românii reacţionează doar atunci când „le ajunge cuţitul la os”. Suntem un popor care are o mare capacitate de îndurare, iar aceasta este o virtute, dar numai până la un punct, după care poate veni şi „Punct, şi de la capăt”. Configuraţia familiei „fraţilor” s-a restructurat şi ea, încât  fratele cel mare (Big-brother) în număr mic fiind, este foarte bogat, deţine puterea şi dictează Legile cum „îl taie capul”, adică interesele. El inversează chiar perioadele istoriei, încât, revenite pe un plan superior, adică dialectic, vânătoritul devine mai important decât păstoritul. Fratele cel mic, în număr foarte mare, este chiar la limita subnutriţiei, încât el trăieşte de pe azi pe mâine, ducând chiar o „viaţă de câine”. În acest context, „câinele de pază”, adică Mass-media, a intrat în frenezie, punând sub lupă – microscop sau telescop, după împrejurări şi interese -evenimentele care se petrec nu atât pe dealurile mioritice, ci  tot pe străzile capitalei. Cele două mişcări semnalizează o coincidenţă de interese şi drepturi, care nu vin de sus în jos, ci pornesc de jos în sus. De sus în jos ne vine vestea „preafericită” a creşterii pensiilor şi chiar a salariilor „sărmanilor” demnitari, mai întâi parlamentarii apoi şi primarii. Dânşii sunt „aleşii neamului” şi ţin morţiş (deci cu preţul morţii, una nu prea mioritică) să fie re-aleşi, spre fericirea întregului popor. Popor care este, totuşi, împărţit în două, întrucât vine şi mişcarea inversă, de jos în sus, mişcare care periclitează fericirea aleşilor. Cât priveşte medierea intereselor, simptomatică este „preafericita Cristiana”, care din ipostaza de „grevistă a foamei” a trecut în ipostaza de senatoare, dar şi în aceea de „artistă a Parlamentului”, deci şi de „artistă a  poporului”, dat fiind consensul – poate chiar şi coincidenţa – dintre interesele poporului şi cele  ale Parlamentului. În cazul „preafericitei Cristiana”, ca un exemplu de mutaţie dialectică exemplară, foamea a rămas, dar a devenit Foame de Putere.

Copil fiind, în comuna Teaca (Bistriţa-Năsăud), comună aflată între munte şi vale, am asistat la o periodică revenire a ciobanilor cu oile, dar şi la revenirea aleatoare a ţiganilor (rromi) cu şetrele lor. Din mişcarea şetrelor mi-au rămas amintiri neplăcute, inclusiv un caz de ucidere a confraţilor ţigani (rromi). Din mişcarea oierilor, numită transhumanţă, nu mi-a rămas nicio singură amintire neplăcută, nici mie, nici părinţilor mei, care erau agricultori. „Că dacă n-ar fi , nu s-ar povesti”.

PS Dată fiind atitudinea Mas-media faţă de recenta „mişcare a oierilor”, în care se speculează şi se multiplică, preponderent, dacă nu chiar exclusiv, doar senzaţionalul negativ, putem încheia cu distihul-parafrază  „Stăpâne, stăpâne / Nu mai chema nici un câine!”

 

 

Acest articol a fost publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *