CELE TREI PUTERI ALE STATULUI ŞI ÎNCĂ UNA, ÎN PLUS (III)

CELE TREI PUTERI ALE STATULUI ŞI ÎNCĂ UNA, ÎN PLUS (III)

 Termenul „presă” are două înţelesuri. În sens restrâns, este vorba de „presa scrisă”, iar în sens lărgit este vorba de „mass-media”, cu toate canalele ei. Nu se ştie cine, unde şi când, a vobit prima dată despre Presă ca o „a patra Putere în stat”, autorul fiind anonim. Acestei denumiri i-a fost asociată şi metafora faimoasă a „câinelui de pază”. Îl putem numi câinele Dingo, şi, de la bun început, ne putem pune întrebarea ce sau pe cine păzeşte acest câine aproape legendar!? Răspunsul clişeu este acela că el păzeşte Democraţia. Dacă tot suntem în registrul metaforelor, să începem cu Casa, apoi să trecem şi la Drum, împreună cu câinele Dingo.

În primul caz, vorbim despre democraţie ca despre o ogradă, Ograda Democraţiei, pe care câinele Dingo trebuie să o păzească cu grijă. Numai că oricare democraţie se bazează pe principiul libertăţii, iar acesta poate aluneca foarte uşor în libertinism şi libertinaj. De unde şi varietatea ipostazelor posibile ale câinelui Dingo. El poate fi legat de cuşca lui prin lanţul Necesităţii, dar poate fi şi dezlegat. El poate fi sănătos la minte (un câine cuminte), dar poate fi şi turbat. În sfârşit, el poate avea cele mai variate reacţii, în funcţie de îndemnul sau comanda Stăpânului, adică să tacă, să mârâie, să schiaune, să latre, să muşte etc. Dacă trecem de la Casă la Drum, atunci Democraţia ar fi ca o Doamnă admirabil îmbrăcată, care se plimbă pe stradă, însoţită de câinele Dingo. Acesta o protejează de agresiunea celorlalţi cetăţeni (mai ales de „cetăţeanul turmentat”) sau de alţi câini, care sunt doar javre. Oricum, în acest caz, câinele Dingo este ţinut în lesă de către Doamna cu pricina, iar dacă scapă cumva, riscă să o ia razna pe străzi şi ajunge „pe drumuri”, unde se poate întâlni cu hingherii. Nu se ştie ce se întâmplă mai departe cu Doamna Democraţie. Trecând de la metafore la referentul lor real, câteva aspecte ale presei de azi ies uşor în evidenţă, atunci când  nu ne sar chiar în ochi.

1. Legea şi fărădelegea

În mod ciudat, nu există la noi o Lege a presei.scrise. Legea 3/1977, sub care şi-a manifestat libertatea cuvântului şi Ion Cristoiu, trebuie uitată definitiv. Legea 41/1994,  republicată ca Lege 544/2001, vizează doar posturile publice de radio şi TV. Avem şi Legea audiovizualului nr.504/2002, modificată de Legea nr.181/2015., ca şi de alte modificări, care ne pot aminti de Kafka,. şi de nuvela  sa actuală  În faţa legii.  Cu actualii reprezentanţi, instituţia CNA nu va ajunge din urmă DNA, cum nu ajunge Achile „cel iute de picior”, broscuţa ţestoasă. În rest, Dumnezeu cu mila!

În anul 1995 am participat la o întâlnire, una nu foarte tovărăşească, între Adrian Năstase şi reprezentanţii presei din capitală. S-a propus  reglementarea prin Lege a insultei şi a calomniei, ca păcate capitale ale presei. Propunerea s-a lovit de un refuz categoric din partea oamenilor din presă, argumentul de bază invocat fiind riscul abuzului în interpretarea celor două fenomene.Este adevărat, locul unei Legi juridice îl poate lua un „Cod deontologic”, iar Cristian Tudor Popescu a trecut, probabil, printr-un veritabil calvar până la apariţia unui „Cod deontologic unitar”. Dar, dacă o Lege juridică poate fi interpretată în fel şi chip, cu atât mai mult se va putea manifesta această „libertate” de interpretare în cazul unei Norme deontologice. Argumentul suprem invocat în aceste situaţii este „Aşa văd eu lucrurile”, argument pe care, în numele Libertăţii fără de margini („sans rivages”), îl poate invoca şi orbul, nu numai chiorul. Despre Internet, cu al său  „Social Media”, ca şi despre alte aspecte legislative, vom vorbi în ultima secvenţă a acestui mini-serial, care se va referi la Popor.

2. Cele trei funcţii ale presei

Ele sunt definite în Legea 41/1994 şi sunt: funcţia de informare, de formare şi de divertisment. Diverse organe de presă îşi pot contura profilul deplasând accentul pe una sau pe alta dintre cele trei funcţii, deci pericolul nu stă în această deplasare de accent. Fiecare funcţie, luată separat, conţine un pericol latent, virtual. În acest sens, informarea poate deveni dezinformare (tot cu ajutorul unei informaţii, aparent adevărată), formarea poate deveni manipulare (deformarea unei convingeri), iar divertismentul poate deveni cancan mondeno-erotico-erotoman, dacă nu şi mai rău. Dintre cele trei pericole, mai grav ni se pare cel de al doilea, adică pericolul manipulării. Am insistat în articolele precedente asupra fenomenului vicleniei, prin care un pretext dezirabil este folosit pentru a masca un mobil ascuns şi indezirabil. Autorul – fie el om de afaceri sau om al presei – recurge deliberat la această mascare, de care angajatul patronului sau cititorul de rând nu este pe deplin conştient.

3. Ştirea  şi Editorialul

Oricâte genuri ar avea presa (mass-media), două dintre ele sunt capitale, adică Ştirea şi Editorialul. Acest dublet este varianta tehnică a ceea ce tradiţional se numesc Vestea şi Povestea. Editorialul exprimă o Opinie, care este liberă, deşi există şi o Deontologie a Opiniei, după cum am arătat într-o carte recent editată. La rândul ei, Ştirea se mai numeşte şi „informaţie de presă”. În pofida aparenţelor, Ştirea este un gen foarte complex, ea având mai multe proprietăţi. Dintre acestea, cea mai importantă este exactitatea (acurateţea) ei, care trebuie să fie una matematică sau fizică. Cu toate acestea, jurnaliştii au elaborat tehnici prin care până şi informaţia din Ştire poate fi manipulată. Cinci procedee sunt aici mai frecvente: a) Ştirea nu este transmisă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic nou sub Soare; b) Într-un grupaj de Ştiri este pusă pe primul loc aceea care îl interesează pe autorul grupajului, nu pe receptor (privitor şi/sau ascultător) c) Ştirea care nu este de „interes public”, ci de interes de partid sau de partidă, este reluată continuu, după modelul „picăturii chinezeşti”; d) Este întreţinut gustul pentru senzaţionalul negativ, pentru a capta publicul, cu argumentul că aceasta este o replică necesară, dată „presei comuniste”; e) Se recurge la izvorul-mascaradă numit „din surse, sau pe surse”, prin care o informaţie greşită sau chiar falsă, poate căpăta o circulaţie naţională, dacă nu şi una internaţională. Prin cele cinci tehnici, singuri şi nesiliţi de nimeni ne spălăm rufele murdare în faţa publicului de dincolo de hotare. Apoi, tot noi ne mirăm de unde ştiu dânşii atâtea despre noi, prioritatea vând „cele rele”!

4. Stăpânul şi Sluga

„Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă şi-un câine!”  Numai că nenorocirea din baladă nu se petrece şi în viaţa urmaşilor ciobanului mioritic. Câinele Dingo este prezent lângă stăpân, iar dacă nu are unul, şi-l caută cu lumânarea, probabil sub enunţul-emblemă formulat de Nietzsche „Aceasta este nebunia lor, să fie cât mai aproape de tron”. Că tronul rămâne la vedere, în palatul din Cotroceni, ca în cazul lui Traian Băsescu, sau că el este invizibil, aşezat în „beciul domnesc”, ca în cazul lui Dan Voiculescu, acestea sunt diferenţe de grad sau de nuanţe, care nu afectează relaţia dintre cei doi „câini de pază”, B1-TV şi Antena-3 cu stăpânii lor post-mioritici. Şi cum socializarea este un trend al secolului nostru, de la câinele solitar Dingo se trece la „haita de câini”, adică la trusturile de presă. Aici intră în joc tema milenară privind mărirea şi decăderea imperiilor, de la cel al Romei imperiale, prin cel al „împărăţiei aliosmăneşti”, despre care ne vorbeşte Dimitrie Cantemir, până la „imperiul sovietic”, moştenitor al celui ţarist. Numai că cele despre care vorbim sunt doar mini-imperii de cuvinte, şi nu de „cuvinte potrivite” (Tudor Arghezi), pentru a ne încânta poetic, ci cuvinte şi imagini meşteşugite pentru a aduce bani şi poziţii înalte. Poziţii din care se poate decădea şi cădea, aşa cum s-a şi putut urca, adică „pas cu pas”, până la ultimul impas, coincident cu primul popas, numit „beciul domnesc”. Acolo şi-a găsit locul natural Adrian Sârbu, întemeietor al trustului Media-Pro, din care face parte şi Pro-TV. În acelaşi loc a ajuns şi zgomotosul jurnalist Sorin Roşca Stănescu, „specialist” în „imunitatea parlamentară”, care, ca o damă seducătoare şi ingrată, l-a părăsit. Nu este exclus ca un „eveniment” similar să se petreacă şi în soarta lui Dan Andronic, ca tânăr tiz al lui Dan Voiculescu, departe amândoi faţă de străbunul „Dan, căpitan de plai”.

PS.  Ca fondator al Retoricii, bătrânul Protagoras vorbea cândva despre fecunditatea relaţiei Pro-Contra, fiecare orientare luând-o razna, dacă este izolată de complementara ei. Dacă le izolăm, Pro merge către dictatură, iar Contra merge invers, către anarhie, de unde şi autohtonul nostru „Gică-Contra”.

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>