ÎNTRE A FI PE DRUM ŞI A FI PE DRUMURI

                               ÎNTRE A FI PE DRUM ŞI A FI PE DRUMURI

 Întreaga Cultură şi Civilizaţie umană, văzută dintr-o perspectivă fenomenologică, poate fi redusă la două entităţi, Casa şi Drumul. Ele sunt prefigurate la nivelul tuturor vieţuitoarelor Pământului, indiferent de mediul în care acestea trăiesc, adică teluric, aerian sau acvatic. Numai în mediul focului, Casa şi Drumul nu sunt posibile, ci sunt uneori chiar periclitate. Lupul are vizuina şi cărările lui, pasărea are cuibul şi zborul ei, chiar şi peştii au un areal stabil în care se înmulţesc. Cum omul este o „Fiinţă istorică” (Lucian Blaga) şi cele două entităţi au o istorie. Casa începe cu coliba şi ajunge la „zgârie nori” (varianta modernă a Turnului Babel), iar Drumul începe cu cărarea şi ajunge la autostrada magistrală. Drumul face legătura între două case, sau între o aglomerare de case (cătunul, satul, oraşul) şi spaţiile necunoscute. Pe un drum pleci dintr-o casă şi, apoi, te întorci acasă. Numai că aici apar două posibilităţi distincte,  pe care limba română le exprimă făcând diferenţa dintre „a fi pe drum” şi „a fi pe drumuri”. Prima expresie defineşte orientarea corectă într-un spaţiu anume, fie el cunoscut sau necunoscut, pe când cea de a doua desemnează rătăcirea, sau „pierderea busolei”, cum i se mai spune. În cartea „Configuraţii fizice şi exerciţii metafizice”, definind diverse modalităţi de întâlmire dintre Casă şi Drum am definit Labirintul ca „perfecta identitate dintre casă şi drum, în care nici casa nu este Casă, nici drumul nu este Drum”

Orientată şi pragmatic, gândirea modernă a mai introdus o entitate specific umană, care este Instrumentul, şi care poate merge de la instrumentele de lucru, prin cele de luptă, până la instrumentele muzicale, fie ele tulnic, vioară sau pian. Menţionăm doar în trecere că pentru Hegel, instrumentul de bază al Civilizaţiei este plugul, iar pentru Heidegger, este ciocanul, ceea ce ne sugerează trecerea de la agricultură la industrie. Toate cele trei entităţi –casa, drumul, instrumentul- au un înţeles propriu, dar şi un înţeles figurat, sau metaforic Cu acest cadru teoretic, să  privim retrospectiv doar câteva aspecte, mai semnificative, ale istoriei noastre recente, pre şi post-decembriste.

1. CASA

După 1944, dată fiind masiva deplasare a populaţiei de la sat la oraş, coincidentă cu industrializarea ţării, au apărut blocurile, consonante cu politicul „Bloc socialist”. Chiar prin structura lor, blocurile ne conduc spre „poporul unic muncitoresc”, spre egalitatea devenită egalitarism. Numai că, în acest mediu omogen, ies în relief vilele moştenite de la fosta aristocraţie, care au o dublă destinaţie. Partea cea mai mare a lor („partea leului”) este ocupată de noii demnitari comunişti, iar partea rămasă, adică restul, este transformat în muzee, ca semn al unor vremuri iremediabil apuse. După 1989, oamenii au putut cumpăra apartamentele din blocurile în care deja locuiau, dar o parte dintre urmaşii lor riscă să ajungă în stradă, respectiv în „mişcarea străzii”. Ca efect al „polarizării sociale” între bogaţi şi săraci, peisajul este vizibil marcat acum de contrastul strident dintre vile sau palate, aflate într-o parte, una privilegiată, şi cocioabe sau bordeie, aflate în partea opusă, una marginală, dar. şi marginalizată. Clasa de mijloc, cu casele gospodăreşti, este în mare parte plecată în apus, unii fiind pe drum, alţii fiind pe drumuri.

Cu eforturi uriaşe, s-a construit şi „Casa Poporului”. Monumentala „Casă a Poporului” a fost şi a rămas „Casa aleşilor”, fie ei tovarăşii de pe vremuri, sau domnii de azi. Graniţa dintre cele două categorii de cetăţeni nu este una închisă, dată fiind zicătoarea „La vremuri noi, tot noi!”. Numai că actualii „aleşi”, recurgând la strategii subtile, se aleg între ei, fenomen pe care l-am numit „incest politic” şi care, la toate vieţuitoarele, conduce la degradarea speciei. Nici nu este de mirare viteza cu care s-au înmulţit „casele negative”, adică acelea care au „beciuri domneşti”, destinate „băieţilor deştepţi”.

Mergând pe înţelesul figurat, sau metaforic, al cuvântului „casă”, până în 1989, România era, pentru majoritatea populaţiei, ca o „casă închisă”, adică o închisoare cu porţi bine zăvorâte. Doar „aleşii” de atunci puteau trece peste graniţele ţării, cu misiuni bine precizate. Pe plan internaţional, am rămas în „blocul socialist” până la „cutremurul străzii”, noi fiind ultimii care am ieşit din el. Acum, suntem ca şi intraţi într-o casă nouă, „Casa Europei”, care este în curs de construcţie, şi a cărei configuraţie arhitectonică încă nu este definitiv cristalizată. Categoric, opţiunea noastră  pozitivă a fost însoţită şi de „votul negativ”, adică împotriva „blocului socialist”

2. DRUMUL

„Pe vremea comuniştilor”, cum îi spunea un meşter zidar, era faimos (sau „viral”, cum se spune azi) documentul programatic numit „România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, titlu care aproape că îţi taie respiraţia. Deci, România era pe drum, nu pe drumuri, respectiv, era pe „calea cea justă”, cum i-ar spune Mao. În acele vremuri, deşi jegmănită de „Big Brother”, economia României s-a dezvoltat, iar industrializarea s-a însoţit şi cu dezvoltarea drumurilor, adică a căilor, fie ele terestre, acvatice sau aeriene. Unele drumuri sunt reparate, altele sunt transformate, altele înfiinţate, cum este autostrada Bucureşti-Piteşti, . Este de menţionat şi Canalul Dunărea-Marea Neagră  dar şi întregul sistem de irigaţii. Acesta din urmă avea menirea să ne scape de acel „spaţiu mioritic” blestemat, care se baza pe alternanţa repetată dintre secetă şi inundaţie. Dar, după 1989, întreg sistemul de irigaţii a fost desfiinţat şi vândut ca fier vechi. La acest capitol, cele mai mullte şi mai ambiţioase proiecte au rămas sau doar pe hârtie, sau vorbe în vânt. Te apucă râsu-plânsu când auzi că unul ca Dan Şova ajunge ministrul „Marilor Proiecte”. Drumul este făcut ca să treacă şi peste prăpăstii, ca şi peste alte goluri, dar noi ne trezim cu tot felul de gropi chiar în miezul drumurilor. Ele sunt atât de bine făcute, încât să solicite reparaţii urgente, ca nu cumva constructorii lor să ajungă în şomaj.

Cât priveşte Drumul Patriei, fiecare partid şi guvern a propus câte un drum, sau o cale, cu argumentul că este vorba de soarta poporului şi a întregii ţării. Sub pretextul că Proiectele de viitor au un caracter naţional, pe termen lung, se ascundea doar interesul de partid şi de partidă, pe termen scurt şi rapid realizat. Mai nou, în locul drumurilor Patriei, apar tot mai multe drumuri către „beciul domnesc”. În faţa cifrelor de bani furaţi, comunicate de DNA, pur şi simplu „se sparie gândul” cum zice bătrânul cronicar.

3. INSTRUMENTUL   

Fiind vorba de instrumente, ne putem aminti şi de versurile lui Tudor Arghezi: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară / Sapa-n condei şi brazda-n călimară / Bătrânii au adunat printre plăvani / Sudoarea muncii sutelor de ani”. Poetul nostru trece direct de la agricultură la scris şi scriitură, eludând ciocanul cel industrial. Intuiţia lui este corectă, dată fiind caracterizarea României ca „O ţară eminamente agrară”. Poetul nu putea bănui că instrumentul numit „condei” (fie el creion, stilou sau pix) va fi înlocuit de computer. Cu acest nou instrument, din lumea reală, fie ea agrară sau industrială, intrăm într-o altă lume, o altă epocă, una informaţională, numită şi „virtuală”. Doar începută izolat, de către unii dintre „tovarăşi”, această nouă lume este în plină expansiune la noi, şi ea face posibile şi alte întâlniri decât „întâlnirile tovărăşeşti”. Numai că expansiunea benefică a acestei lumi, s-a însoţit la noi cu o veritabilă dezindustrializare, de vânzare şi de înlocuire a centrelor industriale autohtone cu cele străine.

P.S. În esenţă, până acum am mers pe mai multe drumuri, încât nu mai ştim dacă suntem pe Drum sau „pe drumuri”. Sperăm şi aşteptăm o posibilă dezlegare a acestui echivoc, din mai multe părţi conjugate: de la guvernul tehnocrat Dacian Cioloş, de la Preşedintele Klaus Iohannis, de la DNA, de la „mişcarea străzii”, care poate fi reluată, şi, nu în ultimul rând, ci mai ales de la alegerile viitoare.

 

.

 

Acest articol a fost publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Salvează legătura permanentă.

2 răspunsuri la ÎNTRE A FI PE DRUM ŞI A FI PE DRUMURI

  1. Lg spune:

    Mulți, foarte mulți, analiști, politologi, lideri de opinie, jurnaliști și alți băgători de seamă și-au dat cu părerea, atât înainte de decembrie 1989 cât și după, asupra drumului pe care se află țara, astfel :
     Romania pe drumul trecerii de la capitalism la socialism
     Romania pe drumul colectivizării
     Romania pe drumul construirii SSMD (”societatea socialistă multilateral dezvoltată”, pentru cine nu-și mai aduce aminte !)
     Romania pe drumul construirii omului de tip nou
     Romania pe drumul trecerii de la economia planificată la economia de piață
     Romania pe drumul integrării europene
    Romania pe drumul eliminării vizelor de intrare în SUA pentru cetățenii săi
     Romania pe drumul ….., Romania pe drumul ….., etc
    Este curios faptul că din toată “armata” de politruci de care dispunem astăzi nici unul nu are curajul să prezinte un studiu de „sinteză”, intitulat ROMANIA PE DRUMURI !

    • tcatineanu spune:

      Răspuns pentru Mihai Popescu Le-am numărat pe toate, iar dacă l-aţi fi explorat puţin pe „etc”, cu siguranţă că aţi fi ajuns la numărul 13. Acel faimos SSMD, a fost conceput pentru a ne câştiga independenţa (mai ales, cea economică) faţă de URSS, dar şi faţă de alte ţări şi state. În perioada interbelică, între mai multe modele ale dezvoltării- şi dincolo de opziţia dintre „Prin noi înşine” (PNL) şi „Porţile deschise” (PNŢ) –mai era şi Modelul elveţian. Ion Gheorghe Maurer credea (doar în taină) în acest Model elveţian, şi nu este exclus să-i fi vorbit Dictatorului despre el.Dar, lămurirea acestei probleme cade în sarcina istoricilor. Termenul „multilateral”este un termen „renascentist” şi, în formula SSMD, merge pe „renaşterea socialismului”, la care visa Dictatorul. Numai că departe de a ajunge la o societate „multilateral dezvoltată”, după 1989 am reuşit „performanţa” de a ajunge la o Românie „multilateral furată şi periclitată”, ca să nu folosesc alţi termeni. PS Într-o posibilă carte, pe care o sugeraţi, eu aş păstra, totuşi, titlul din articol, ceea ce înseamnă că mai am o speranţă, ţara aflându-se mai tot timpul „la răscruce de drumuri”, nu numai la „răscruce de vânturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>