TRONUL şi STRADA (II)

TRONUL ŞI STRADA ( II )

 Înţeles la propriu, tronul este şi el un scaun cu patru elemente de susţinere pe verticală, numite „picioare”. Dar, tronul este static şi chiar extatic, încât el desemnează, la figurat, puterea absolută, care nu poate fi mişcată din loc, nu poate fi schimbată, ci numai moştenită. Înţeleasă la propriu, tot statică este şi strada, ca şi autostrada, exceptând situaţiile în care ea se surpă, cum ar fi, azi, o porţiune a ei, dintre Sibiu şi Orăştie. Încât, „mişcarea străzii”, luată la figurat, nu este una geologică, ci una sociologică, ea desemnând ieşirea cetăţenilor în stradă şi concentrarea lor într-o piaţă, care pe vremuri apuse se numea Agora, la elini, sau Forum, la romani. Mişcarea străzii poate fi estimată după cel puţin trei criterii, distincte dar şi corelate. Mai întâi, numărul celor ce ies în stradă poate fi mai mic sau mai mare. El poate creşte exponenţial de la o zi la alta, după modelul deja menţionat: „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”. Apoi, mişcarea străzii poate fi una organizată şi chiar aprobată legal, de către instituţiile statului, dar ea poate fi şi una spontană şi imprevizibilă, încât aici apare şi riscul anarhiei. În sfârşit, ca orientare, mişcarea străzii poate fi una pro sau una contra, adică de susţinere sau de respingere a unor stări de fapt sau tendinţe ale Puterii, de orice natură ar fi aceasta. La rândul ei, Puterea are două alternative, să aprobe şi să accepte mişcarea străzii, satisfăcându-i revendicările, fie şi parţial, sau să înnăbuşe mişcarea străzii prin măsuri violente, de la furtunul cu apă până la gratiile închisorilor, dacă nu şi mai rău. După gratii a stat şi Mandela, ca şi alţii ca el.

Am arătat deja că ipostaza, laică sau profană, pe care o ia cel care stă pe tron, fie el rege sau împărat, este Dictatorul, încât, în România, după cel de al doilea răboi mondial, locul Regelui Mihai I a fost luat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi de Nicolae Ceauşescu. Ceea ce se numeşte „scaun prezidenţial” este o formă mascată sau poleită, a tronului regal. În acest sens, istoria României, începând cu anul 1989, poate fi văzută şi ca o bătălie între tron şi mişcarea străzii, bătălie care are trei momente cruciale.

Primul moment , crucial sau de răscruce, a dus la căderea dictatorului Nicolae Ceauşescu şi a consoartei sale, cei doi având o aceeaşi soartă. Deşi este bine cunoscut, acel moment de răscruce mai are încă şi necunoscute, pe care sperăm să le elucideze „Dosarul Revoluţiei”, care, închis acum, va trebui cândva să se redeschidă Al doilea moment este cel al alegerilor prezidenţiale din 16 Noiembrie 2014. Aici este vorba de alegeri legale, consfinţite de Constituţie. O parte dintre cetăţeni au recurs la „votul negativ”, adică l-au votat pe Klaus Iohannis, pentru ca să nu ajungă preşedinte Victor Ponta, virtualul dictator, succesor al lui Adrian Năstase. Numai că, pe fundalul acestor alegeri, se manifestă şi o invizibilă „mişcare a străzii”, a cărei organizare se face prin intermediul Facebook-lui. După cum am arătat într-un articol, postat atunci pe „Adevărul ro.”, la originea alegerii lui Klaus Iohanis stau cel puţin 7 factori, între care „mişcarea străzii” este doar unul, dar unul decisiv, ceea ce şi explică diferenţele numerice de opţiune între primul şi cel de al doilea tur de scrutin. A treia mişcare a străzii s-a petrecut recent. Ea a fost declanşată de tragedia de la „Colectiv”. Oricât de gravă ar fi această tragedie reală, ea rămâne doar un pretext, dar unul care nu maschează, ci pune în joc şi dezvăluie mobilul care stă la baza ei. Acest mobil este revolta faţă de actuala clasă politică, prin comportamentul căreia s-a ajuns, printre altele, şi la tragedia de la „Colectiv”. Această clasă politică este vizată în întregul ei, exceptându-l pe preşedintele Klaus Iohannis. Demisia celor trei „stele negre”, Victor Ponta, Gabriel Oprea şi Piedone – a doua având patru stele sclipitoare pe umeri -, a condus la o criză politică. Soluţia la care s-a ajuns este guvernul tehnocrat al lui Dacian Cioloş. Departe de a se încheia, bătălia dintre mişcarea străzii şi tron şi-a mutat doar frontul de luptă.

Victor Ponta a încercat să ocupe tronul, dar a tras în bară. Până la recenta mişcare a străzii, tronul nu a fost ocupat de Klaus Iohannis, ci de către Parlament, adică de majoritatea parlamentară, care şi-a apărat interesele prin întronarea unor Legi şi Ordonanţe arbitrare, care numai interesul naţional nu îl aveau în vedere. Ceea ce Gabriel Oprea numea „interes naţional”, era doar o vorbă în vânt, ca şi un frumos pretext ce masca interesele de partid şi de partide. Călin Popescu Tăriceanu a rămas şi el un tăcut aspirant la tron, mulţumindu-se deocamdată  cu tronul senatorial.

Or, în acest punct apare şi un mare paradox. Klaus Iohannis refuză să fie un dictator. Nu numai emblemele-sloganuri pe care merge – mai ales „Fapte, nu vorbe” şi „Pas cu pas” -ca şi declaraţiile explicite, ci şi întregul comportament al dânsului, adeveresc împreună acest fapt, adică refuzul dictaturii şi a rolului de dictator. Dânsul nu înţelege să se abată nicicum de la spiritul şi de la litera „Constituţiei”. De etnie germană fiind, Klaus Iohannis stă şi sub semnul enunţului latin „Fiat justitia, et pereat mundus”. Klaus Iohannis nu poate schimba Parlamentul, adică nu îl poate detrona, şi nu poate aduce la executiv „Guvernul meu”. Numai că mişcarea străzii, cu toate aşteptările şi propunerile ei, ce se vor realizate repede şi pe deplin, ar putea fi satisfăcută doar de către un dictator.

La alt nivel, Mass-media cade şi ea într-un paradox. Pe de o parte, ea îl acuză pe Klaus Iohannis că doar tace, dar nu face tot ceea ce se poate face, aici „se poate face” însemnând inclusiv încălcarea „Constituţiei”. Pe de altă parte, aceeaşi Mass-media critică violent orice înclinaţie dictatorială, oricare urmă sau umbră a fostului dictator Nicolae Ceauşescu, respectiv a expresiei „Vom face totul”, şi „chiar ceva în plus” ar putea adăuga Hamlet, cu ironie. De aceea, spuneam că preşedintele se află între Scylla şi Caribda, adică între mişcarea străzii şi tronul parlamentului, intervenţiile sale fiind limitate de „Constituţie”, în forma ei actuală. Noul guvern Dacian Cioloş s-a cristalizat ca urmare a mişcării străzii şi este unul de tranziţie. Configurat între Stânga şi Dreapta, respectiv între tot felul de alianţe şi mezalianţe incestuoase ale lor, guvernul Dacian Cioloş încearcă să meargă pe Centru, adică pe Drumul cel drept.

PS. În antica Romă republicană, o formă de guvernare a fost Triumviratul celor trei consuli. În caz de necesitate, unul dintre ei devnenea Prim-consul, adică „primul dintre egali”, aşa cum a fost şi Cezar. Dar, Cezar a devenit împărat, deci dictator. Asociată cu trei persoane în antichitate, formula Triumviratului se conservă, dar este asociată cu cele trei Instituţii numite şi Puteri -adică Legislativă, Executivă şi Judecătoare-, care sunt impersonale. Comentatorii de azi pun accentul când pe Instituţii, când pe Indivizii (persoane şi personalităţi) care le slujesc şi le reprezintă. Aici, este uitat sau este ignorat adevărul evident că oamenii creează instituţii în aceeaşi măsură în care ei înşişi, prin rolurile jucate, sunt creaţi, formaţi, modelaţi, de către instituţii.”Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”.

 

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>