PERICOLUL INCESTULUI POLITIC

                                    PERICOLUL INCESTULUI  POLITIC

Istoria se repetă, dar niciodată ea nu se poate repeta în aceeaşi formă. În anul 1989, prilejul şi pretextul declanşării evenimentelor, adică a revoluţiei, l-a constituit un fapt real, dar unul minor, adică o măsură administrativă luată împotriva episcopului maghiar Laszlo Tökes. Văzându-se, apoi, cum se desfăşoară noua noastră istorie, evenimentele din 1989 au fost numite „lovitură de stat”, prin care de la PCR, puterea trece la FSN, acesta schimbându-şi continuu numele şi faţa, adică masca, dar păstrându-şi năravurile. Folosind limbajul străzii actuale, de la bunicul Ion Iliescu, prin tăticul Adrian Năstase, puterea este moştenită de tânărul infantil Victor Ponta. Timp de un sfert de secol, toate schimbările care au avut loc în România – unele bune, altele mai puţin bune, cele mai multe fiind catastrofale – au avut ca unic fundal polarizarea socială. Fenomen real şi continuu, progresiv, prin care săracii au devenit tot mai mulţi şi mai săraci, iar bogaţii au devenit tot mai puţini şi mai bogaţi. Nu este de mirare că, în taină, dar tot mai frecvent, a început să circule sloganul „Singura soluţie, încă o revoluţie”, ceea ce se petrece în aceste zile sub ochii noştri, cu sau fără participarea noastră fizică.

În acest caz, s-a pornit tot de la un pretext, numai că acesta nu este un fapt banal, ca în cazul episcopului maghiar, ci este o veritabilă tragedie naţională, adică nenorocirea de la clubul „Colectiv”. În 1989, mişcarea populară de revoltă a pornit din Timişoara, apoi a apărut îndemnul „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”. De data aceasta, mişcarea a început în capitală şi s-a extins ca fulgerul în toată ţara. În cea mai mare parte a ei, mişcarea este alcătuită din tineri, care au şi definit ecuaţia celor trei generaţii, adică bunicii lor au participat la război (1941-1944), părinţii au participat la revoluţie (1989), încât acum a venit ceasul lor, al tinerei generaţii .Dezideratul major pe care merge noua mişcare nu este opţiunea pentru un partid sau altul, ci înlăturarea actualei clase conducătoare în întregul ei. Această generalizare are un temei, care se defineşte în câteva puncte, distincte, dar solidare.

1) Sub raport politic, a dispărut diferenţa dintre Stânga şi Dreapta, fenomen recunoscut chiar de noul şef al PSD, Liviu Dragnea. Linia de Centru a devenit o baltă în care se poate scurge orice, în care se fac şi se desfac toate alianţele şi mezalianţele posibile şi chiar imposibile. A unifica PSD cu PNL, pentru a ajunge la USL, înseamnă a amesteca apa cu uleiul, încât nici azi nu ştim care este apa şi care este uleiul. Oricum, apa a rămas tulbure şi uleiul s-a degradat.

2) Sub raport economic, nevoia de îmbogăţire, deci banii, au devenit criteriul fundamental de selecţie şi de promovare în toate domeniile vieţii noastre. A intrat în joc, la toate nivelurile vieţii sociale, ceea ce se numeşte „Viclenia istoriei”, devenită „Viclenie economică”, una  care nu este posibilă fără oamenii vicleni, ca agenţi şi „actori sociali”. Aici apare diferenţa de planuri între pretextul unei fapte, care este afişat, fiind nobil, generos, şi mobilul aceleeaşi fapte, care este unul bine mascat, el fiind o infracţiune. Sarcina DNA este tocmai aceea de a demasca această viclenie, această mascaradă costisitoare, mult prea scumpă pentru marea majoritate a populaţiei ţării. În recentele mişcări de stradă, DNA este o instituţie lăudată, probabil că singura, încât, dacă este vorba de un nou Prim-ministru, cred că Laura Codruţa Kövesi ar putea să ocupe acest loc, date fiind calităţile dânsei profesionale şi morale şi experienţa acumulată în lupta împotriva corupţiei. Numai că, o astfel de propunere posibilă, s-ar izbi  de refuzul ferm al Parlamentului, care vede în Procurorul-Şef  al DNA un duşman de-a dreptul „personal”, cum se exprimă, tot „personal”, Călin Popescu Tăriceanu

3) Pe plan axiologic, adică al valorilor, dincolo de Stânga sau de Dreapta, şi în absenţa unui Centru cristalizat ideologic, apare ceea ce am putea numi autogenia selecţiei grupurilor privilegiate. Aici intră în relaţie nu cele trei Puteri clasice ale statului (Legiuitoare, Judecătoare şi Executivă), fiecare cu autonomia ei relativă, ci numai două, adică Puterea politică şi Puterea financiară, care se sprijină reciproc şi se potenţează. Se formează astfel ceea ce tinerii din stradă numesc actuala „clasă politică”, fără nici o altă împărţire în genuri şi specii. Evantaiul politic dintre Stânga şi Dreapta a fost suprimat de „vânturile şi valurile” istoriei. Ca şi cum ar fi vorba de o nouă şi mare „familie politică”, familie care se auto-generează, dar nu se şi regenerează. Animalele evită prin instinct incestul, care conduce la degenerarea speciei, dar în cazul actualei „clase politice” s-a ajuns deja la incestul politic, de unde şi sloganul „La vremuri noi, tot noi!”. Dacă oamenii de valoare, între care şi intelectualii, nu au fost selectaţi, au părăsit scârbiţi, sau au refuzat de la bun început  politica, este sarcina noii generaţii, aflată în stradă, să ia locul actualei clase politice, care este „moartă”, chiar în viaţă fiind.ea

Încă nu îmi este foarte clară soluţia acestei probleme, care este complexă, chiar complicată, dar este şi una presantă. Fără a face caz de opinia mea, într-un articol  postat în „Adevărul ro”, spuneam că există trei puncte de sprijin, respectiv trei pârghii, care pot duce la o schimbare a României de azi. Acestea sunt : 1) DNA, care îşi lărgeşte zilnic frontul de lucru, 2) Preşedintele Klaus Iohannis, care tace şi face ce-i de făcut, totuşi, în pofida criticilor apărute „ici şi colo” 3) Alegătorii din 16 Noiembrie 2014, dacă ei vor ieşi la viitorul vot, aşa cum au făcut-o atunci. Evident, eu mă gândeam la alegerile din anul viitor  Ieşirea foştilor şi viitorilor votanţi, petrecându-se însă acum, întrebarea privind soluţia este una absolut urgentă. Pe canalele mass-media au apărut mai multe soluţii propuse, unele mai realiste, altele mai fanteziste, numărul lor mergând către 10  A apărut inclusiv soluţia, pe care o consider anacronică, desuetă, cu revenirea la Regalitate. Pe planul soluţiilor fanteziste, mai lipsea propunerea ca Preafericitul Daniel să fie ales  Şef al statului, dânsul fiind o fiinţă transpartinică. Privind realist şi cu luciditatea necesară, întreg  contextul actual, Preşedintele Klaus Iohanis se află  în cea mai dificilă situaţie a vieţii sale, se află între Scylla şi Caribda. Pe de o parte, este mişcarea străzii, a foştilor şi viitorilor alegători, cu care Preşedintele consună de la distanţă, pe de altă parte, însă, se află „Constituţia” actuală, pe care, ca un om al Legii,  înţelege să o aplice neabătut. O problemă rămasă în suspensie, şi nu una oarecare, se rezumă la întrebarea, cum ar putea mişcarea străzii, neagresivă, dar şi neorganizată, cum este, să ajungă la o formă de organizare, oricare ar fi aceasta!?. Întrebarea rămâne deschisă şi vom reveni la ea cât de curând.

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>