Limba Română-Emblemă (II)

LIMBA ROMÂNĂ – EMBLEMĂ (II)

 

 

Completăm emblema dedicată Limbii Române cu alte câteva informaţii, amintiri şi reflecţii, care au şi un caracter oarecum personal şi subiectiv, nu unul de studiu ştiinţific.

În tot ceea ce face sau nu face, omul încearcă să introducă ierarhii, adică diferenţa, dusă până la opoziţie, dintre inferior şi superior. Încercările de a introduce această ierarhie şi în sfera limbilor este delicată şi riscantă. Dacă suntem de acord cu propoziţia lui Goethe, după care „Toate popoarele sunt geniale”, va trebui să acceptăm şi propoziţia că „Toate limbile sunt geniale”. În acest sens merge şi structuralismul lingvistic, după care structurile cele mai adânci ale limbii sunt aceleaşi în toate limbile, că este vorba de limba boşimană sau de limba engleză. Dacă este vorba de sintaxă, în toate limbile şi în toate propoziţiile există un subiect (S) şi un predicat (P), un atribut sau mai multe (A), un complement sau mai multe (C). Faptul că eschimoşii folosesc câteva zeci de cuvinte pentru a denumi „albul”, sau ţesătorii chinezi folosesc tot câteva zeci de cuvinte pentru a defini „negrul”, ţine de experienţa lor practică, exterioară, nu de structurile adânci ale limbii. În acest sens putem înţelege şi versurile „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată”, versuri cu care începe poezia lui Alexei Mateevici, poezie devenită „Imnul de Stat al Republicii Moldova”. În acelaşi sens, aria de răspândire a unei limbi pe „Suprafaţa zbârcită a Pământului”, cum îi spunea profesorul meu Iosif Pervain, nu este deloc un argument pentru superioritatea unei limbi, a limbii engleze, spre exemplu. Această extensie are la bază alţi factori şi alte mecanisme, care sunt extralingvistice. Din această perspectivă largă, care ajunge la ultimele, dar pe care le putem numi şi primele coduri, putem vorbi legitim doar de autonomia şi specificul diverselor limbi. Din păcate, sau paradoxal, chiar acest specific al limbilor, numit şi „restul lingvistic”al lor,  este greu traductibil, uneori chiar intraductibil dintr-o limbă în alta, ceea ce ar legitima termenul de „Neo-Babilon”. Chiar plecându-se de la această situaţie, a apărut şi spusa că „Oricare traducere este şi o trădare”, ceea ce se petrece în mai mare măsură în limbajul poetic, decât în cel ştiinţific, sau în mai mare măsură în traducerea înţelesurilor conotative decât a sensului denotativ. În acest sens, Constantin Noica afirmă despre cuvântul românesc „ÎNTRU” că este intraductibil în oricare altă limbă străină. Probabil că tocmai de aceea l-a şi propus ca pe o contribuţie a poporului român la elaborarea unei viitoare limbi a umanităţii, în procesul de globalizare, oricare va fi fiind această nouă limbă, sau neolimbă, dacă ea nu va rămâne doar un vis.

Schimbând puţin perspectiva, aş începe cu observaţia că una dintre cele mai profunde cărţi ale lui Aristotel, numită „Categoriile”, începe cu analiza cuvintelor, mai exact a sinonimelor, omonimelor şi antonimelor. Putem merge şi noi pe această matrice simplă.

În limbă nu există sinonimie perfectă între două cuvinte, cu atât mai puţin între trei. Ceea ce înseamnă că în cazul sinonimelor există un înţeles comun (genul proxim), dar fiecare cuvânt are şi un înţeles propriu sau specific (diferenţa specifică), suprapus peste cel comun şi având funcţia de diferenţiere a sinonimelor. Altfel spus, chiar dacă sub raport denotativ, termenii sunt sinonimi, sub raport conotativ ei nu mai sunt perfect sinonimi. Se pare că şi în limbă.acţionează o lege a concurenţei, respectiv a minimului efort lexical. Cuvântul „nădejde”este de origine slavă, iar cuvântul „speranţă” vine pe filieră franceză, ele fiind perfect sinonime. Se vede că „Speranţa moare ultima” şi în ipostaza ei de cuvânt, pe când „nădejdea” devine arhaism şi intră treptat în uitare. Un exemplu de parţială sinonimie ne este dat de Mihai Sadoveanu, prin cuvintele: „praf”, „colb”, „pulbere”. Diferenţa dintre ele este următoarea: praful este aşezat pe lucruri; colbul este praful ridicat în bătaia vântului; iar pulberea este colbul urcat în lumina soarelui.

În chip similar, trebuie să deosebim între cuvintele „certitudine” (C1), „convingere” (C2), şi „credinţă” (C3). În vorbirea cotidiană, ele pot fi şi sunt amestecate, dar cele trei cuvinte desemnează trei sentimente sau trăiri distincte, între care există diferenţe de nuanţă. În acest sens, certitudinea însoţeşte enunţurile (propoziţiile) care sunt sau cert adevărate (A), sau cert false (F). Certitudinea nu are grade, respectiv grade de comparaţie, încât în absenţa ei este prezentă îndoiala. La rândul lor, convingerea şi credinţa însoţesc enunţurile (propoziţiile) care nu sunt în mod evident certe, deci care sunt problematice şi pot fi argumentate în regimul lui pro-contra. Ambele (C2 şi C3) au grade şi grade de comparaţie, iar în acest sens, poţi fi mai mult sau mai puţin convins, respectiv, mai mult sau mai puţin credincios, de unde şi expresia „Prea puţin credinciosule!”. Convingerea are o sferă mai largă, încât credinţa poate fi văzută ca o specie a convingerii, specie ce însoţeşte enunţurile care vizează Sacrul, în înţelesul universal al lui Mircea Eliade. Plecând de la aceste temeiuri, în „Neoretorica” lui Chaïm Perelman, toate enunţurile (propoziţiile) care există pe suprafaţa, fie ea ondulată sau plană, a  Pământului, pot fi reduse la două clase generice, clasa enunţurilor ştiinţifice şi clasa enunţurilor retorice. Deci, ceea ce facem noi aici, cu articolele şi cu comentariile noastre, stă sub semnul retoricii, fie ea de mai bună sau mai puţin bună, adică de mai proastă calitate. Păţim şi noi ce a păţit şi domnul Jourdain, el cu romanele, noi cu retorica.

Într-o prelegere susţinută la „Universitatea Babeş Bolyai” din Cluj Napoca, lingvistul francez Claude Hagège remarca marea bogăţie a sinonimelor din limba română. Observaţia este valabilă, în egală măsură, şi pentru omonime, adică pentru cuvintele care, având aceeaşi formă, au două sau mai multe sensuri. Dacă lărgim sfera omonimiei – spre uimirea gramaticienilor!- putem cuprinde în cercul ei şi expresiile care pot fi formate plecând de la un aceleşi cuvânt. De regulă, în caz de nevoie, prefer să recurg la instrumentul „Dicţionar modern al limbii române”, al lui Vasile Breban, întrucât, la fiecare cuvânt, autorul prezintă sistematic înţelesurile lui, de la cele mai simple la cele mai complexe. Dacă luăm verbul „a trage”, el are nu mai puţin de 21 de înţelesuri, începând cu „a mişca un lucru pentru a-l da la o parte sau pentru a-l transporta în alt loc, a duce, a târâ după sine”, până la „a descinde din” (pp.1061-1062). Aici avem tot ce vrem şi /sau mai ales ce nu vrem, pentru că azi, ca şi întotdeauna, unii trag la şaibă de li se face rău, dar tot ei trag şi ponoasele, pe când alţii trag sforile, trag pe dreapta, trag mâţa de coadă etc. Aici este vorba nu numai de bogăţia numerică a cuvintelor, luate izolat, ci şi de plasticitatea lor, adică de aria nuanţelor lor conotative.

Cât priveşte antonimele, le asociez cu o altă amintire. Pe vremea comuniştilor, cuvântul „retorică” abia dacă era înscris în dicţionar. După 1989, Retorica, această disciplină numită anterior „burgheză şi reacţionară”, a fost introdusă în învăţământul superior. Ca titular al cursurilor de Etică şi de Retorică, am plecat, evident, de la Aristotel. În cartea „Retorica”, fundamentală este teoria argumentaţiei pro-contra, respectiv teză-antiteză. În cartea  „Etica Nicomahică” el elaborează o fascinantă teorie a Măsurii. Potrivit acestei teorii, oricare virtute morală este încadrată de două vicii, unul prin absenţă, altul prin exces. Spre exemplu, curajul este o virtute, dar el este încadrat şi este periclitat de  două vicii. Dacă ni le reprezentăm spaţial, curajul este la centru.. La stânga se află laşitatea, ca absenţă a curajului, iar la dreapta se află temeritatea, ca exces al curajului (curajul nebunului). Rezultă că în oricare „Dicţionar”, numărul cuvintelor care desemnează vicii (defecte morale), este dublu faţă de acela al cuvintelor care desemnează virtuţi (calităţi morale). Plecând de aici, am elaborat, cu studenţii mei de la Universitatea clujeană, un proiect de cercetare statistică, după DEX, a viciilor şi virtuţilor, deci a antonimelor morale. Sarcinile au fost repartizate pe studenţi şi pe literele din alfabet şi am ajuns pe la jumătatea cercetării. Din păcate, cercetarea s-a oprit după venirea mea în capitală. Poate o voi relua cândva, ca să nu se adeverească şi aici  opinia despre „jumătăţile de măsură” cu care lucrează românii, adică o anumită parte a lor.

 

 

 

 

 

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>