LIMBA ROMÂNĂ-EMBLEMĂ (I)

LIMBA ROMÂNĂ  -  EMBLEMĂ (I)

 

 

Între cele 365 de zile ale anului, s-a găsit şi o zi de aniversare a limbii române. Ziua de 31 August a fost proclamată  Ziua Limbii Române, prin Legea 53/ 2013. O sărbătoare, fie ea sacră sau profană, este un bun prilej de aduceri aminte şi de reflecţii.Vom aşterne aici doar câteva, pentru a schiţa o emblemă închinată Limbii Române.

Limba română este de origine şi de esenţă romanică, sau neo-latină. Dacă luăm, drept criteriu, distanţa spaţială faţă de Roma cea originară, limba română mai are câteva  surori, între care mai cunoscute sunt: italiana, franceza, spaniola şi portugheza. A fost o perioadă istorică în care caracterul romanic al limbii române a fost pus sub semnul îndoielii. Aşezarea slavilor inclusiv pe meleagurile daco-romane, ca şi faptul că învăţământul religios, la începuturile lui, s-a predat în limba slavonă, a condus la o invazie a cuvintelor slave în limba română de atunci. După  1848, în  „Dicţionarele” alcătuite de lingviştii Alexandru Cihac şi Heimann Tiktin, exista un număr imens de cuvinte slave, încât se părea că limba română este una de natură slavă. Confruntat cu această situaţie, B.P.Hasdeu. a avut o idee genială. A luat două doine populare, una din Dobrogea, alta din Muntenia, şi a analizat originea, respectiv etimologia fiecărui cuvânt, inclusiv a prepoziţiilor. Rezultatul la care a ajuns era clar: peste 80 % dintre cuvinte erau de origine latină. Era la fel de clară şi concluzia: pentru a stabili caracterul unei limbi, trebuie să analizăm fondul principal de cuvinte, prezent în limba vorbită, nu cuvintele dintr-un limbaj specializat, cum ar fi limbajul religios. Ideea simplă dar genială a lui B.P. Hasdeu ar fi meritat un premiu cel puţin european, dacă nu chiar unul mai mare. Ideea a fost reluată de către profesorul clujean Dimitrie Macrea, în perioada în care noi eram încă sub dominaţia sovietică – un fel de slavonism ideologizat-, iar rezultatul la care a ajuns, a convertit ipoteza lui B.P. Hasdeu într-o teorie cu caracter ştiinţific. Contemporan cu B.P. Hasdeu, nu ştiu cum a reacţionat Ion Slavici în faţa situaţiei lingvistice menţionate, dar Mihai Eminescu a recurs la o ipoteză ingenioasă, dacă nu chiar genială şi ea. Într-un text rămas în „Manuscrise”, el consideră că vocalele „Ă” şi „” (cu minuscule, „ă” şi”â”) sunt de origine geto-dacică, şi că sunt străvechi, adică mai vechi decât acea  limba latină care a pătruns în Dacia odată cu împăratul Traian. Să luăm, pentru ilustrare, doar un fragment din eminesciana „Scrisoarea III ”: „Lună, tu stăpâna nopţii, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci / Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară / Şi câţi codrii ascund în umbră strălucire de izvoară / Peste câte mii de valuri strălucirea ta străbate / Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate”. Las în seama cititorului să numere vocalele „ă” şi „â” din acest text poetic. Nu-mi plac speculaţiile gratuite, încât ipoteza lui Eminescu trebuie să intre în analiza savanţilor, dacă ea nu a intrat deja până acum. Oricum, putem observa uşor cât de greu pronunţă vorbitorii altor limbi, inclusiv italienii, vocalele „ă” şi „â”, atunci când învaţă sau când vorbesc limba română, ca pe o „limbă străină”.

Sub raport ştiinţific, se face o diferenţă între limbă, care este comunitară, şi limbaj, care este individualizat, personalizat. Dar, se mai face şi diferenţa, la fel de importantă, dintre limbă, dialect şi grai. Doar una fiind ea, limba română mai are şi trei dialecte: aromân, meglenoromân şi istroromân. Ajuns în capitala Macedoniei, ca şef al Radioului public de la noi (SRR), mi-am exprimat dorinţa să stau de vorbă cu o profesoară de limba română. După câteva ezitări, omologul meu macedonean, pe care îl chema Stalin (aşa l-a botezat tatăl său) mi-a făcut legătura cu profesoara. După încheierea conversaţiei, care s-a petrecut între patru ochi, Stalin m-a întrebat: „Aşa că nu aţi putut să vă înţelegeţi şi în aromână?” I-am răspuns politicos: „Cu greu, încât a trebuit să recurgem şi la limba română”. Dacă este vorba de graiuri, acestea sunt mai multe şi ele sunt simple variaţii, mai ales fonetice, ale limbii comunitare, care ajunge să fie şi limba literară a unui popor sau a unei naţiuni. Sunt doar diferenţe de „rostire”, cum le-ar putea numi Constantin Noica, încât un moldovean şi un ardelean se pot înţelege perfect, la nivelul comunicării, chiar dacă au idei diferite sau opuse. Plecându-se de la specificul graiului moldovenesc, dar de data aceasta cu ajutorul „tătucului”, adică I.V. Stalin, s-a ajuns la decretarea existenţei unei aşa-numite „limbi moldoveneşti”, ca limbă oficială în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, adică în Basarabia negociată şi apoi furată de către sovietici. Într-o zi, lui Mihai Sadoveanu i s-a adus la cunoştintă vestea că unul dintre romanele  sale – „Nicoară Potcoavă”, dacă nu mă înşel -, a fost tradus din limba română în „limba moldovenească”. După câteva momente de tăcere, bătrânul romancier a rostit scurt, clar şi cuprinzător : „Dar, asta este o mârşăvie!”.

Din acelaşi context, mai vine şi  o altă  amintire. Funcţiona pe atunci, adică pe vremea comuniştilor, asociaţia de prietenie româno-rusă ARLUS, care în Cluj (devenit Cluj-Napoca) avea o bibliotecă. Împreună cu un bun prieten, am descoperit în bibliotecă o carte de poezii, scrise în alfabetul chirilic. Cartea era semnată de poetul moldovean Arhip Cibotariu. Am parcurs întreaga carte pe nerăsuflate, de la început la sfârşit, prin descifrarea caracterelor chirilice. Cartea purta titlul primei poezii, care se numeşte „Între lume şi cuvânt”. Citez din această poezie doar prima strofă, care este multiplu semnificativă, fără nici un fel de alt comentariu: „Între lume şi cuvânt / Între răsărit şi apus / Parcă am aflat că sânt / Parcă mi s-a spus că nu-s”.

PS Lucian Blaga, ca filosof al culturii, este autorul unei concepţii originale despre spaţiul stilistic.El distinge mai multe tipuri de spaţiu, între care se află spaţiul mioritic şi spaţiul stepă. Spaţiul mioritic este propriu românilor şi se bazează pe alternanţa dintre deal şi vale, el fiind limitat şi delimitat. Spaţiul stepă este propriu slavilor şi se bazează pe suprafaţa orizontală nelimitată. Dar, cel de al doilea spaţiu, „spaţiul stepă”, a fost intuit şi de către Eminescu. Într-un text reflexiv, el consideră că golul stepei generează, asemeni vidului, nevoia umplerii lui, deci nevoia expansiunii, numită „panslavism” Ceea ce numim „Globalizare a planetei” se realizează inclusiv prin migrări şi emigrări, fie ele expansive, de evadare, sau de retragere. Care va fi soarta limbilor în acest context, inclusiv a limbii române, este o problemă rămasă deschisă, ca un mare semn de întrebare.

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>