MEDIOCRITATEA ESTE DE AUR

MEDIOCRITATEA ESTE DE AUR

 

 

Încă din primele articole postate pe „Adevărul.ro”, am susţinut ideea că  polarizarea socială, ca diferenţă dintre bogaţi şi săraci, a început în primele zile de după 1989. În acest sens, îl invocam pe „rechinul” miliardar George Sörös, care, chiar cu referinţă la România, spunea că cine nu s-a urcat în primele trei luni în „trenul capitalismului”, nu îl mai poate ajunge din urmă. Ştia miliardarul ce ştia, şi nu din eseurile sau tratatele de Economie politică. După părerea noastră, dincolo de caleidoscopul biografiilor individuale, două sunt aşa-numitele categorii de „resurse umane”  ale îmbogăţirii post-comuniste, adică de după „evenimentele” din 1989.

În primul rând, sunt demnitarii fostului regim, care erau împărţiţi în două grupuri, demnitarii politici, adică Şefii din PCR, şi membrii Securităţii. În ultimii săi ani, Dictatorul a luat măsuri de îmbunătăţire a  politicii de cadre. Adică, nu mai puteai ajunge şef, doar pentru că eşti fiu de muncitor, sau de ţăran sărac, ca pe vremuri. La rândul lor, membrii Securităţii au fost obligaţi la studii superioare, la absolvirea unei Facultăţi, mai ales a celei de Drept. Ca universitar, i-am urmărit la examene. În marea lor majoritate, cu rare excepţii, aceştia erau „băieţi deştepţi”, unii chiar foarte deştepţi. Pe această primă linie a îmbogăţirii, demnitarii politici „aveau in raniţă” diplomaţia şi relaţiile de grup privilegiat, iar membrii Securităţii stăpâneau informaţiile secrete, neştiute de toţi muritorii de rând, „simpli cetăţeni”, cum li se mai spune azi..

În mod oarecum paradoxal, cea de a doua resursă umană au constituit-o mediocrii, mai precis, mediocrii complexaţi. Complexele de inferioritate pot fi de cele mai variate feluri. Ele se pot datora unor defecţiuni fizice, lipsei de prestigiu social al familiei, chiar condiţiei etnice a unor categorii de cetăţeni, care se consideră defavorizaţi, şi, nu în ultimul rând, vine şi  mediocritatea  şcolară. Chiar şi în interiorul unei familii organizate este posibilă apariţia complexului numit „Cain şi Abel”.

În şirul notelor 1-10, mediocrul primeşte din partea profesorului, sau din partea vieţii, notele 5-6. Unii dintre ei sunt fericiţi, pentru că au luat examenul, fie acesta şcolar sau examen al vieţii. Alţii, însă, nu se împacă deloc cu această situaţie, încep să îi urască pe profesori şi pe premianţii clasei. Aceştia sunt mediocrii complexaţi, care se vor răzbuna într-un fel sau altul, pentru umilinţele îndurate. Foarte mulţi dintre demnitarii de azi au absolvit facultăţile private. Or, până la intrarea în lucru a „Comisiilor de validare” a facultăţilor private, dar şi după aceea, multe dintre aceste facultăţi au fost doar nişte „buticuri” de vândut diplome, în care, în spatele notelor 8-10, se ascundeau şi se mai ascund în tăcere toate notele precedente. Explozia doctoratelor a fost un fenomen însoţitor, iar dacă la un profesor ca Adrian Năstase şi-a luat doctoratul Victor Ponta, cu o teză plagiată, ne putem imagina ce s-a petrecut în cazul altor doctoranturi şi doctoranzi.

Cele două linii ale resurselor umane post-decembriste s-au intersectat după diverse ecuaţii, greu de descifrat, compenetrarea lor fiind reciprocă. Dar, pe întregul câmp al promovărilor, se manifestă un principiu pe care l-am putea numi principiul conservării mediocrităţii. De la strămoşii noştri latini, moştenim şi zicătoarea „Simili similis gaudet”, adică „Cei care sunt la fel se bucură unii de alţii”. Merge aici şi cunoscuta zicătoare autohtonă „A tunat şi i-a adunat”. Limba română face diferenţa dintre singularul cuvintelor „partid”, care este politic, şi „partidă”, care poate fi una de şah, de table, de poker, sau chiar de sex. La plural, diferenţele se anulează, iar atunci avem „partidele”, în ambele înţelesuri, cel politic şi cel a-politic, uneori chiar ne-politicos.

În această situaţie, o  parte dintre oamenii talentaţi nu intră în viaţa politică pentru că „s-au dumirit”, cum ar spune Petre Ţuţea, adică s-au lămurit că politica este versată şi versatilă, sau, mai pe şleau, că este o prostituată, respectiv o curvă. Iar alţi oameni talentaţi, adică şi deştepţi, dar şi corecţi, nu intră în ecuaţia puterii, pentru că nu sunt selectaţi de către mediocrii aflaţi la putere, sau în lupta pentru putere. Pentru  aceste intrări, s-au cristalizat diverse criterii tacite, între care mai importante sunt „cotizaţiile”, băneşti sau de servicii, cu forme şi mai ales fără forme legale, apoi, relaţiile de rudenie, relaţiile de prietenie, ca şi alte câteva relaţii care ţin de „partidă”. Altfel spus, mediocritatea se auto-conservă, şi, chiar dacă îi exclude pe proşti, ea nu ajunge să selecteze şi talentele necesare în conducerea politică a unei ţări. Luaţi-l în considerare (nu neapărat şi în consideraţie) pe premierul Victor Ponta. După lovitura de stat, dată împreună cu Crin Antonescu (Abel), Victor Ponta (Cain) este numit premier de către Traian Băsescu, acesta fiind cu adevărat un talent politic. Nu după multă vreme, recentul „uns” se îndreaptă cu toată violenţa împotriva binefăcătorului său, pe care îl acuză că este dictator şi îl împrejmuie cu o serie de epitete, la care „Marinarul” nu-i rămâne dator. Nu stofă de dictator, ci stofă de tiran are chiar Victor Ponta, întrucât tiranul ia decizii arbitrare, cum îl taie capul, interpretând Legile cum îi vine sau îi convine şi dând „Ordonanţe” care numai „de urgenţă” nu sunt, pentru interesul naţional sau al „simplilor cetăţeni”, cum îi place premierului să le spună, sau să ne spună. Arbitrariul subiectiv este evident în frecvenţa cu care premierul foloseşte pronumele personal persoana I, adică EU, ca în declaraţia „Acum, eu am bani pentru România”. Aşa ceva poţi să spui doar atunci când ai bani moşteniţi de la părinţi, sau, eventual, de la mătuşile bogate, ca în cazul mătuşii Tamara. În constelaţia stelară mediocră a lui Victor Ponta apar tot felul de stele noi. Confratele din „acelaşi aluat” juridic, adică Dan Şova, asigură faimoasa „rotaţie a cadrelor”, trecând de la uimitoarea funcţie de „Ministru al Marilor Proiecte” (MMP), la aceea de „Purtător de cuvânt”, adică de cuvinte şi de tăceri.. Doamna Rovana Plumb, care abia rosteşte câteva clişee, într-un limbaj care poate fi numit „de plumb”, nu doar unul „de lemn”, ajunge în înalta funcţie de Preşedinte al PSD. Rămas la nivelul bacalaureatului seral, preşedintele „Camerei deputaţilor”, Valeriu Zgonea, visează să ajungă dânsul în locul Rovanei Plumb, şi, de ce nu, poate chiar Preşedintele ţării, după modelul maestrului Ponta. Democraţia noastră post-revoluţionară este atât de largă,  încât  generează impresia că poţi fi azi preşedinte de bloc (de locuit, nu politic), mâine, preşedinte de partid, iar poimâne, preşedinte de ţară. Şi asta, dacă te înscrii într-un partid care este şi o partidă, şi dacă eşti coerent şi consecvent. Aşa cum este Victor Ponta, care reia seria de epitete cu care îl gratula pe Traian Băsescu şi o îmbogăţeşte cu referinţă la Klaus Iohannis. Fals doctor în Drept, Victor Ponta nu ştie, probabil, că epitetul este figura de stil cea mai săracă sub raport spiritual („săracă cu duhul”, ar zice dânsul), şi că orice caracterizare a cuiva este implicit şi o autocaracterizare. Dacă prostul ar şti că este prost, atunci el n-ar mai fi prost, ceea ce este valabil şi  pentru toţi mediocrii. Care, mai ales prin contribuţia rudelor, pot fi şi submediocrii, dacă nu chiar proşti, dar fără să ştie.

PS.  În „Etica Nicomahică”, Aristotel defineşte conceptul Măsurii ca pe un loc de mijloc între două extreme, care sunt şi două excese, unul fiind „prea puţinul”, altul fiind „prea multul”. Astfel, Curajul este o virtute etică, însoţită de două vicii: Laşitatea, care ţine de „prea puţin”, şi Temeritatea („curajul nebunului”, îi spunem noi, românii), care ţine de „prea mult”. Romanii, adică strămoşii noştri latini, l-au preluat pe Aristotel, dar în modalitatea lor, una cantitativă. Locul de mijloc devine locul mediei statistice, iar aceasta ne trimite la mediocritate, de unde şi concluzia lor „Aurea mediocritas” („Mediocritatea este de aur”). Fără să îl fi citit pe Aristotel, Bulă a intuit, pe contul vieţii sale proprii, atât înţelesul aristotelic al măsurii („Ce-i prea mult nu-i sănătos”) cât şi înţelesul străbunilor latini (abordat ironic prin „Nici prea, prea, nici foarte, foarte”).

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>