Între contribuţie şi retribuţie (salarizare)

ÎNTRE CONTRIBUŢIE  ŞI  RETRIBUŢIE ( SALARIZARE )

 

 

Mass-media din patria noastră are front de lucru, nu glumă, şi nu o paşte riscul de a intra în şomaj. Putem spune orice despre această a patra putere din stat, numită şi „câinele de pază”al democraţiei. Uneori latră la lună, alteori mârâie în loc să muşte. În întregul ei, mass-media ilustrează, totuşi, libertatea cuvântului şi a opiniei, chiar dacă această libertate alunecă uneori în libertinism şi chiar în libertinaj. Ca oricare alt „simplu cetăţean”, urmăresc şi eu, la diverse posturi TV – adică pe „Sticle” mai mult sau mai puţin transparente -, dezbaterile privind ultimele isprăvi ale conducătorilor noştri politici, isprăvi între care aceea cu ridicarea salariilor înalţilor demnitari rămâne una ne-isprăvită. Întrebarea este a cui a fost iniţiativa acestei măsuri, respectiv care este autorul real al „Ordonanţei de urgenţă” cu pricina!? În acest joc au intrat trei persoane, care nu sunt doar nişte „simpli cetăţeni”, ci personalităţi sau personaje ale unei drame politice, care poate deveni foarte uşor şi o tragi-comedie, cu încheierea lui „râsu-plânsu”. După cum ştim cu toţii, este vorba de preşedintele Klaus Iohannis, de premierul Victor Viorel Ponta şi de substitutul de premier, adică generalul cu patru stele, Gabriel Oprea. Mass-media a ajuns să taie firul în patru, fără a putea reconstitui cursul firului, sau  filmul evenimentelor. Şi aceasta pentru că, până la un punct, aceste evenimente au fost pur verbale, iar noi ştim de la străbunii noştri latini că „Verba volant, scripta manent”. Numai că vorbele rostite nu au fost simple vorbe în vânt, întrucât „Ordonanţa” a ajuns să fie elaborată în scris, adică transcrisă negru pe alb.

Până la lămurirea acestei situaţii clar-obscure – probabil că după apariţia „Memoriilor” dânşilor -, îmi îngădui o modelare a situaţiei verbale, pusă sub semnul lui „Poate”. Fiind vorba de trei persoane, au intrat în joc trei guri rostitoare şi şase ochi văzători, dar, după câte se pare, nu şi cel a-toate-văzător (SRI). Între cele trei persoane, au avut loc trei dialoguri, dar nu şi un trialog, petrecut la o masă comună, fie ea masă rotundă, triunghiulară, patrată sau chiar una poligonală. Nu chiar „gură în gură”, ca îndrăgostiţii, dar categoric „faţă în faţă”, cei trei au  stat de vorbă  cândva şi undeva, spunându-şi reciproc ceva sau altceva, după împrejurări. Reconstituirea spaţio-temporală şi verbală, respectiv „arheologia”, poate chiar „geologia” situaţiei petrecute, rămâne o sarcină ştiinţifică a viitorului, poate viitorul I, poate viitorul II., poate viitorul X, cu care încearcă să ne familiarizeze Victor Ponta. Oricum, cele trei dialoguri poartă amprenta culturii populare, care este una eminamente orală şi anonimă, şi al cărei autor este „Nu se ştie cine”. Iar relaţia actuală dintre cei trei ne poate evoca trinomul, de rezonanţă populară şi el, „Racul, broasca şi cu ştiuca”, a cărui interpretare o las în seama cititorilor.

Tranziţia de la etapa orală la etapa scrisă o face generalul Gabriel Oprea. Nu am nici un fel de îndoială că cele două  propuneri ale preşedintelui Klaus Iohannis, adică documentul cu „Strategia” şi cel cu Directorul SIE, au fost aprobate în Parlament prin intervenţia decisivă a generalului Oprea. În general, un general de armată este coerent şi liniar, altfel nu îşi loveşte la fix ţinta vizată. Deci (Ergo), dacă aprobăm creşterea pensiilor la „săracii” parlamentari, iar apoi avizăm şi creşterea salariilor la ofiţeri („ pledoarie pro domo”), este absolut „logic” să aprobăm şi creşterea salariilor înalţilor demnitari. Altfel, am putea da semne de slăbiciune, de incoerenţă şi de lipsă de consecvenţă, fie ea una revoluţionară sau post-revoluţionară. Fie spus în trecere, că acest soi de „iniţiativă liberă” are şi precedente istorice. Ajuns minstru al Învăţământului, pentru un an şi ceva, profesorul social-democrat Alexandru Athanasiu urcă brusc salariile profesorilor universitari, până la un nivel sub care vine un gol mare, apoi urmează şi nivelul conferenţiarilor. Elita social-democrată pare mai elitistă şi mai periculoasă decât alte elite.

Personal, nu am avut şi nu am nici cea mai vagă umbră de îndoială privind corectitudinea preşedintelui Klaus Iohannis, în toată  tărăşenia menţionată. Cred că aici, dânsul a căzut într-o cursă, indiferent dacă aceasta i-a fost întinsă deliberat (ceea ce este mai puţin probabil), sau ea s-a ivit involuntar, din cele trei dialoguri paralele, ne-intersectate (ceea ce este mai probabil). Aici, Bulă ar putea susţine, cu argumente la fel de tari, atât enunţul „Nu ştie stânga ce face dreapta”, cât şi opusul acestuia, adică „Nu ştie dreapta ce face stânga”. Oricum, sosind „Din alte ţări de soare pline”, premierul Victor Ponta se face foc şi pară (ca o pasăre Phoenix)  atunci când dă cu ochii de acea „Ordonanţă” profund inechitabilă, care îi urcă salarial pe înalţii demnitari, dar îi lasă pe cei mai mulţi dintre „simplii cetăţeni”, la nivelul mării. Sau, îi lasă chiar sub acest nivel, acolo unde aceştia erau pe vremea (şi vremurile) lui Traian Băsescu, adică la „cota de inundaţie”. Până una alta, cel puţin un lucru este clar, adică avem două majorităţi care stau şi ele faţă în faţă, majoritatea bogată şi parlamentară, şi majoritatea cea săracă şi populară (ca să nu-i spunem „proletară”).  Şi să sperăm că,  în acest caz , nu se va adeveri sugestia  comică a unui cunoscut dramaturg „Dacă nu putem schimba guvernul, atunci  să schimbăm poporul!”.

În desfăşurarea acestei situaţii, bazată pe intersecţia dintre cuvinte şi tăceri, sau dintre spuneri şi presupuneri, s-au ivit mai multe probleme, să le spunem „de principiu, dintre care menţionăm doar două:

1)  Se afirmă în chip repetat că, dacă sunt ridicate salariile până la un anumit nivel, atunci  salariaţii care ating acesl nivel, nu mai fură, sau, cum se spunea pe vremuri, „nu mai sustrag din avutul obştesc”. Aceasta este o naivitate în care, de bună credinţă fiind, crede şi preşedintele Klaus Iohannis. Verbul „a fura” are un diapazon semantic şi pragmatic foarte larg, care se înscrie între „a ciuguli” sau „a ciordi” şi „a da lovitura de tun”.  Experienţa ne arată că oamenii fură în două situaţii. Mai întâi, ei fură atunci când ajung să fie muritori de foame, tomberoanele fiind epuizate ca sursă alimentară. Într-un roman al lui Victor Hugo, adică Mizerabilii, Jean Valjean „fură” o pâine pentru ca să o hrănească pe fetiţa Cosette. Oare câţi copii, fetiţe sau băieţi, nu sunt azi în aceeaşi situaţie, ca acum un secol şi ceva în plus!? Dar, unii oameni fură chiar şi atunci când au tot ce le trebuie, şi mai ales atunci când au mai mult decât le trebuie. În forma lui primitivă, chiar dacă o reia de la zero, ca în ţara noastră, capitalismul reface „Legea junglei”, deci „Care pe care!?”. În SUA s-a ajuns cândva  la cunoscuta propoziţie, un fel de axiomă  populară: „De două lucruri nu poate scăpa omul în această viaţă, de moarte şi de fisc”. Dar, până s-a ajuns aici, a intrat în lucru, fără milă şi îndurare, „braţul cel lung” al  Justiţiei. Nu pe o cu totul altă cale, au ajuns şi germanii la corectitudinea care este, sau ne este dată ca model şi ca  exemplu de urmat. Dar, a stabili un prag de salarizare peste care oamenii devin „sfinţişori”, este o frumoasă utopie, adică una frumoasă şi inutilă, ca orice utopie.

2) Comparaţia nu este doar o figură de stil, ea poate fi şi o metodă de analiză şi este foarte firesc să comparăm unele situaţii din ţara noastră cu cele din alte ţări, mai apropiate sau mai îndepărtate, atât în spaţiu cât şi în statistici. Mai ales mass-media abundă în astfel de comparări şi de comparaţii. Esenţială este aici relaţia dintre cele trei niveluri de salarizare, adică minim, mediu şi maxim. Nu ne opreşte nimeni să comparăm cele trei niveluri din ţara noastră cu cele din alte ţări ale UE. Nu numai la acest capitol, ci şi la altele, statisticile ne aşează, de regulă, la „defecte”, pe primele locuri, iar la „calităţi”, pe ultimele, după noi venind uneori doar Bulgaria şi Albania. Dacă mergem la  „rădăcini”, adică la cauze, vom da peste PIB, iar dacă mergem şi mai departe, ajungem la Investiţii, care este rădăcina pivotantă a oricărei dezvoltări. La ce creştere economică să ne aşteptăm, dacă guvernul şi premierul Victor Ponta converteşte banii de la Investiţii în tot felul de pomeni electorale!? Anularea „Ordonanţei”cu salarizarea „înalţilor demnitari” este un cadou făcut maselor populare sărace, adică viitorilor alegători. Numai că şi dânsul a contribuit  la elaborarea acestei „Ordonanţe”, în una dintre cele trei ipostaze, „Racul, broasca şi cu ştiuca”.  Pe plan autohton, esenţială este relaţia cantitativă, deci numerică, numită şi proporţie dintre cele trei niveluri de salarizare, problemă care rămâne deschisă, ca şi multe altele.

PS  Îmi îngădui aici să menţionez  şi o situaţie trecută-petrecută. În intervalul 1995-1999  ocupam funcţia de Preşedinte-Director General (P-DG) al „Societăţii Române de Radiodifuziune” (SRR). Ne-au trebuit un an şi opt luni, ca să achităm integral datoriile faţă de Bugetul de stat şi faţă de Bugetul asigurărilor sociale. În acestă perioadă, nu s-a organizat nici un concurs extern şi nu s-a făcut nici o promovare internă. Abia după plata integrală a datoriilor menţionate, CA al SRR a aprobat trecerea la un nou sistem de salarizare – în cadru Legilor existente atunci -, în care proporţia dintre salariul minim şi cel maxim era de 6 la 1, nici mai mult, nici mai puţin. Recent, am aflat că în Franţa, sărăcită după cel de al doilea război mondial, a fost aplicată aceeaşi proporţie de 6 la 1, considerată cea mai potrivită pntru redresarea economiei naţionale.

 

 

 

 

 

This entry was posted in Fără categorie. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>