BACALAUREATUL ŞI PRIMA GRIJĂ A NOULUI VENIT

BACALAUREATUL ŞI PRIMA GRIJĂ A NOULUI VENIT

 

 

Prima grijă a noului venit este aceea de a afirma sus şi tare, adică zgomotos, că predecesorul său a fost un netrebnic, un neisprăvit, deci un neavenit. Oricare alt cuvânt, folosit cu emfază de noul venit, începe cu prefixul „ne”. Dar, fiind un dialectician nativ, dânsul este un bun specialist nu numai în „Nu” (adică „Ba”), ci şi în „Da”, încât, un bun orator fiind, este calificat nu numai în „Contra”, ci şi în „Pro”. Acest „Pro” este direct şi strâns, aproape organic, asociat  cu  promisiunile şi cu proiectele, acestea fiind cristalizate în tot felul de protocoale. S-ar putea ca această dialectică a promovării să aibă un caracter mai general, numai că la noi, la români, ea are şi aspecte specifice, originale, de unde şi leit-motivul „Ca la noi, la nimeni!”.

Ajuns la putere, Victor Ponta a contestat tot ce a făcut predecesorul său, adică Emil Boc, deşi banii pentru plata-răsplata salariilor tăiate, cu scopul vital de a ieşi din criză, erau pregătiţi. Cred că aici, predecesorul proxim, adică Mihai Răzvan Ungureanu a avut o mică ezitare, întârziere, ceea ce l-a costat scump pe plan politic. Acea perioadă de austeritate este vizată critic de către premier,  chiar şi acum, când Grecia simte pe pielea ei efectele refuzului austerităţii, în situaţiile critice.în care politicienii ei au adus-o. Pe latura lui „Pro”, Victor Ponta ne-a zăpăcit cu tot felul de proiecte şi de promisiuni, dintre care realizate sunt mai ales „pomenile electorale”. Dânsul face mare caz de creşterea economică cu câteva procente. Dar, dacă această creştere nu intră în investiţii, ci în alte „pomeni electorale”, sau în pensiile şi salariile speciale, ea nu are cum să ajungă în „buzunarul simplului cetăţean”, decât ca mărunţiş şi ca mită. Iar această strategie a premierului este împărtăşită şi de miniştrii dânsului, că doar şi ei formează o „familie”. Reţelele de înrudiri ne pot sugera că aici cuvântul „familie” nu este doar o metaforă.

Fără a fi o excepţie de la regulă, aşa procedează şi ministrul „Ministerulului Educaţiei Naţionale și Cercetării Științifice”, Sorin Mihai Câmpeanu. S-a încheiat Bacalaureatul şi datele statistice privind rezultatele sunt deja publicate. În acest an au absolvit Bacul  66,41 % dintre elevi. Cifra este cu totul modestă, pentru că aici nu este vorba de alegerile politice, fie ele partinice sau parlamentare (tot un drac!), în care majoritatea simplă este de 50% + 1. Şi nu este vorba nici de un concurs de admitere, în care rata celor respinşi nu mai contează (Dumnezeu cu mila!). Este vorba de o perioadă şcolară normală, de o etapă necesară în învăţământul preuniversitar. Normal ar fi ca aici,  procentul să fie de minimum 90%. Dar, ca şi Victor Ponta, ministrul Sorin Câmpeanu analizează istoric şi comparativ stadiile evoluţiei învăţământului românesc, constatând fericit că faţă de anul precedent, 2014, când procentul absolvenţilor a fost de 59,25%, se înregistrează o creştere emoţionantă de 7%. Iar faţă de precedentul precedentului an, adică 2013, când cifra era de 54,4%, creşterea este spectaculoasă, adică de 12%. Cu aceste cifre, care marchează o victorie a Matematicii în învăţământul de toate gradele (cu excepţia celor militare) Sorin Câmpeanu, tot după modelul lui Victor Ponta, dar la o scară mai mică, apare pe toate „Sticlele”, ultima fiind la TVR-1. Mă şi mir că nici unul nici altul nu au făcut, cu ocazia acelui 7%,  nici un fel de referinţă la cele 7 zile ale „Genezei”. Cercetarea istorico-matematică, sau matematico-istorică, poate continua, până ajungem la „marele” Daniel Funeriu. Dânsul a fost preluat din domeniul cercetării ştiinţifice, pentru a da întregului învăţământ românesc un caracter cu adevărat ştiinţific. Nu ştiu de ce „contribuţie ştiinţifică” este legat numele dânsului şi nici nu are importanţă. Cert este că atunci , sub direcţia dânsului, „s-a spart buba”, procentul de absolvire fiind sub 50%.

Aici, trebuie să facem o paranteză. Pe vremea comuniştilor, învăţământul şi cercetarea erau separate, cu argumentul tacit că ştiinţa poate fi periculoasă pentru politică şi mai ales pentru o ideologie anume. Tentativa de unificare a învăţământului cu cercetarea s-a însoţit şi cu câteva „învăţăminte” interesante, unele chiar ciudate. Între altele, s-a observat că unii dintre cercetătorii chiar foarte buni, ajunşi la catedră, au rezultate slabe, dacă nu chiar catastrofale. Explicaţia este foarte simplă, întrucât poţi fi un cercetător eminent, dar să fii zero, dacă nu chiar minus, la pregătirea didactică. În astfel de situaţii, profesorul-cercetător le cere elevilor, sau studenţilor săi, să ştie cel puţin atâta cât ştie şi el. Această exigenţă maximă nu merge nici la universitate, decât la cursurile speciale, dar, categoric, ea nu merge şi în învăţământul liceal. Or, sub îndrumarea lui Daniel Funeriu, subiectele pentru Bacalaureat erau, de regulă, de maximă dificultate, de unde şi pragul scăzut de promovabilitate. Acesta este doar un factor explicativ, dar nu este unul minor.

Acum, dacă ne-am întors până aici, pe cale regresivă, oarecum arheologică, drumul invers nu poate fi decât unul progresiv, şi pe acesta merge actualul ministru, Sorin Câmpeanu. Există chiar şi o ştiinţă, numită Docimologie, care face teoria examenului şi a examinării. Mai există, apoi, şi Erotetica, aceasta făcând teoria problemelor, încât am putea să o numim şi Problematologie. Dar, nu trebuie să fii specialist în Docimologie sau în Erotetică, pentru a face câteva distincţii simple. La un examen, de orice natură ar fi el, trebuie rezolvate nişte teme-probleme, fie ele teoretice, practice, sau de natură mixtă. Pot fi stabilite simplu trei grade de dificultate a acestora, adică minimă, medie şi maximă. La un concurs de intrare la o catedră înr-o Universitate, gradul de dificultate trebuie să fie maxim. La un concurs de admitere în aceeaşi Universitate, gradul de dificultate trebuie să fie o combinaţie între mediu şi maxim. În această situaţie, dacă gradul este doar maxim, Universitatea poate rămâne fără studenţi, iar dacă este doar mediu, se pot strecura erori invizibile în selecţie. Când este vorba de absolvirea Bacalaureatului, cele trei grade trebuie să fie prezente în proporţie egală. Astfel încât, pentru tema-problemă cu gradul minim se acordă nota de trecere, adică 5-6, dacă o rezolvă şi pe a doua, primeşte 7-8, iar dacă o rezolvă şi pe a treia, absolventul ajunge la 9-10. În funcţie de natura disciplinei, poate fi sporit numărul problemelor, dar după aceeaşi matrice cu trei grade de dificultate.

Or, după părerea noastră, la actualul examen de absolvire a liceului au fost date subiecte cu doar două grade de dificultate, minim şi mediu. Semnificativă este aici chiar reacţia elevilor, la ieşirea din sălile de examen, majoritatea strigând bucuroşi „A fost uşor, chiar foarte uşor!”. Un elev mai isteţ zice că examenul a fost aşa cum zice profesorul lui de Logică, adică „banal”. La acest capitol, mi-a plăcut modul în care trecătorul ministru Sorin Câmpean  – un specialist în Agronomie -, şi eternul,  tot omniprezentul pe „Sticle” profesor, Anton Hadăr, – specialist în Rezistenţa materialelor – şi-au „cântat reciproc în strună”. Om de ştiinţă şi dânsul, Anton Hadăr a avut câteva dificultăţi lingvistice în precizarea naturii dificultoase minime a subiectelor, comparativ cu anii precedenţi. Pentru dânsul, aceste subiecte ar fi parcă mai „clare”, parcă mai „calde”, parcă mai „blânde” etc.

Ministrul nostru se mai laudă, discret dar evident, deci ipocrit, cu o „invenţie”, adică trecerea la comisiile externe, din afara judeţelor, pentru a asigura un maximum de obiectivitate în examinare. Dacă va solicita un specialist în Istoria învăţământului, va afla că această „găselniţă” nu are prioritate. În intervalul 1964-1968, când eram  profesor în Sighişoara,  s-a recurs la soluţia comisiilor externe. S-a constatat repede, după un an, că profesorii din deplasare dau note mai mici elevilor de acolo, pentru a-şi ajuta indirect elevii lor, rămaşi acasă. Astfel că experimentul a eşuat. Vrând-nevrând, mi-am amintit atunci de titlul tezei de doctorat a lui Mihai Beniuc, specialist în psihologia animalelor. Titlul este memorabil, adică „Drumul indirect al peştelui combatant”, ceea ce este în corespondenţă bi-univocă şi cu poezia lui.

PS. Acel 7% al ministrului Sorin Câmpeanu poate fi pus într-o corespondenţă bi-univocă şi necesară cu procentul creşterii economice de 3 %, a premierului Victor Ponta. Analiza acestei corespondenţe o las în seama specialiştilor. Precizez doar că nu este vorba de corespondenţa personală şi nici de o corespondenţă de război, ci de ceea ce în Logică se numeşte „Implicaţie reciprocă” .

Tudor Cătineanu

 

 

 

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>