PREZUMŢIA DE VINOVĂŢIE

                                   PREZUMŢIA  DE  VINOVĂŢIE

 

 

Asistăm de câteva zile la un spectacol care, cel puţin pe unii dintre noi, ne lasă cu gura căscată. Premierul Victor Viorel Ponta a intrat în vizorul Justiţiei. De când anume au intrat  faptele dânsului în atenţia procurorilor DNA, este treaba procurorilor. Semnalul îl dă cererea adresată Parlamentului, pentru ca acesta să avizeze începerea urmăririi penale în mod oficial. Ceea ce echivalează cu ridicarea imunităţii parlamentare. La Cotroceni are loc o întâlnire cordială între Victor Ponta şi Klaus Iohannis. Dacă întâlnirea a fost una „cordială”, înseamnă că Preşedintele ţării nu i-a impus – pentru că legal nici nu putea -, ci i-a propus, i-a sugerat lui Victor Ponta să îşi dea demisia, liber şi nesilit de nimeni.

Revenind asupra acestei secvenţe, Klaus Iohannis defineşte în limbajul dânsului, adică simplu şi clar, cele trei alternative între care Victor Ponta putea să aleagă. Primele două erau: să îşi prezinte demisia, după exemplul altor premieri sau şefi politici din „ţările civilizate”, sau, ajuns în Parlament, în ziua votului, să le solicite confraţilor ridicarea imunităţii sale parlamentare, dânsul fiind şi deputat. Inspirat, probabil, de conceptul „libertăţii absolute”, elaborat de către neo-liberalul Călin Popescu Tăriceanu, confratele social-democrat Victor Ponta alege calea a treia, adică îşi îndeamnă majoritatea proprie din Parlament să  nu aprobe cererea DNA. Aici, intervine şi o „contribuţie creatoare”, şi înclin să cred că autorul ei este ministrul relaţiilor dintre Guvern şi  Parlament, adică Eugen Nicolicea. Jurist informat şi subtil, în oricare situaţie, oricât de complicată, dânsul găseşte chichiţa sau portiţa juridică prin care să ia „parte leului”. În acest caz, pentru prima dată, Parlamentul a fost pus în situaţia de a aproba concluzia „Comisiei juridice”, care nu a aprobat cererea DNA. Deci, Parlamentul era invitat de Victor Ponta să voteze pentru contra, sau pro-contra, ceea ce înseamnă, dată fiind subtila dialectică a dublei negaţii, pro-Ponta.

În acest peisaj aparent caleidoscopic, dar cu o singură direcţie –previzibilă, deşi  invizibilă-, o soartă ciudată are şi cuvântul „hotărâre”. Ni se spune chiar că această „contribuţie creatoare” a fost sugerată de rezoluţia dată de CCR, în cazul Dan Şova, unde exista faptul, adică voturile deja exprimate şi numărate, dar nu exista şi perspectiva de interpretare a voturilor, adică hotărârea finală. Hotărâre care se exprimă printr-un Da sau Nu (Ba). Acum, concluzia la care a ajuns „Comisia juridică” este şi ea o „hotărâre”, sau este doar un fapt care poate fi consultat, în vederea unei hotărâri a Parlamentului!? Dincolo de aceste aventuri ale cuvântului „hotărâre”, certă este hotărârea majorităţii parlamentare de a bloca accesul lui Victor Ponta la un proces juridic, singurul prin care se poate hotărî dacă Victor Ponta este sau nu este vinovat.

Includerea „Comisiei juridice”, ca pe o verigă necesară, nu doar consultativă, în procedurile parlamentare, vrea „să ne ia faţa”, adică să sublinieze caracterul juridic şi nu politic al  hotărârii finale. Revine şi aici constanta fisură dintre formă şi fond, întrucât comisia se numeşte „juridică”, dar componenţa ei este politică, având şi ea, la scară mică, majoritatea pe care Parlamentul o are la scară mare. În acelaşi sens, Victor Ponta îi îndeamnă pe parlamentari să voteze ca nişte „cetăţeni”. Dar cum să voteze ca nişte simpli „cetăţeni”, mai ales ditamai  parlamentarii majoritari, al căror limbaj verbal ţine de instrucţia făcută la seral, sau „la distanţă”, dar, al căror limbaj corporal, prin compensaţie, este tot mai elocvent!? Oare, nu Victor Ponta spunea sentenţios, când a ieşit de la DNA, că Politica se face în Parlament, nu la DNA!?

Lanţul de pseudo-argumente, respectiv de „găselniţe”, care sunt folosite de  către Victor Ponta şi „ai săi”, pentru a-şi apăra cauza proprie, care nu este nicidecum şi a cetăţenilor mereu invocaţi, poate face obiectul  unui studiu, respectiv al unui referat la o teză de doctorat. Teză care s-ar putea numi „PREZUMŢIA DE VINOVĂŢIE”

Am abordat această temă-problemă şi chiar am revenit asupra ei. Plecăm simplu de la cuvântul „prezumţie” Dată fiind bogăţia şi plasticitatea limbii române, acest cuvânt are câteva sinonime, între care menţionăm aici doar cuvintele „presupunere”, „bănuială”, „posibilitate”, chiar şi „ipoteză” Toate aceste cuvinte, la care se pot adăuga şi alte nuanţe, au o rădăcină comună, sau sunt reductibile la cuvântul POATE. Acest cuvânt, deşi este doar unul, are două deschideri lingvistice şi logice, adică „Poate că DA”, şi „Poate că NU” Atunci când Klaus Iohannis recurge la emblema programatică (sloganul) „Se poate”, dânsul merge pe alternativa pozitivă a lui „POATE” Într-o aceeaşi situaţie, Victor Ponta îi poate răspunde Preşedintelui ţării că „Nu se poate” Iar dacă acest cuvânt ajunge în Parlamentul României, putem asista la combinaţiile dialectice ale celor două posibilităţi, dar îi las cititorului plăcerea de a le extrage dânsul. Cele două alternative din cuvântul „POATE” au o valoare procentuală egală, adică de 50%, fiecare. Ceea ce înseamnă că „Prezumţia de nevinovăţie” implică şi „Prezumţia de vinovăţie”, sau invers, ele fiind co-existente (ca să nu zicem în „stare de coabitare”), până când se adevereşte una sau alta dintre cele două alternative.. Abia atunci cuvântul „POATE” , cu bivalnţa lui intrinsecă, este suspendat.

Atunci când au elaborat  Codurile, juriştii au reţinut doar forma  etică pozitivă din cele două alternative, adică „Prezumţia de nevinovăţie”, nu şi „Prezumţia de vinovăţie”, care rămâne doar implicită, tacită. În dezbaterile publice, care au loc până la pronunţarea unei sentinţe, a unei hotărâri definitive, unii dintre participanţi merg hotărât pe nevinovăţie, oponenţii lor mergând la fel de hotărât, dar invers, pe vinovăţie. Până la terminarea unui proces juridic, ambele alternative sunt eronate, fiecare parte convertind proporţia de 50% în 100%. Juriştii afirmă că s-a mers doar pe forma „Prezumţie de nevinovăţie”, întrucât la baza Codurilor stă un Principiu fundamental care este Principiul Umanismului. Sună destul de abstract, dar în esenţă considerentul este corect. În limbajul relaţiilor inter-individuale, aceasta ar însemna că atunci când te întâlneşti cu un străin, se cuvine sau se cade ca să îl iei mai întâi pe partea lui bună, apoi vezi tu ce mai faci , dacă dai şi de partea lui ne-bună. Această atitudine se numeşte simplu  una de omenie.

Cu hotărârea pe care a luat-o în „Cazul Ponta”, Parlamentul României  nu l-a suspendat pe „POATE”, ci l-a lăsat în starea lui funciară de indecizie. De altfel, şi Klaus Iohannis precizează că, stimulând Parlamentul să respingă cererea DNA, Victor Ponta a pierdut posibilitatea de a-şi dovedi nevinovăţia. În limbaj metaforic, „Cârlanul”-cum l-a numit Ion Iliescu- poate paşte liniştit în umbra sau în clar-obscurul lui POATE., cel puţin deocamdată.

PS Respingerea foarte probabilă (75%) a „Moţiunii de cenzură”, nu afectează cu nimic bivalenţa lui „POATE” în „Cazul Ponta” Ceea ce înseamnă că  Prezumţia de vinovăţie este cel puţin  la fel de tare ca şi oponenta ei..

 

 

 

 

 

 

 

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>