GREAUA MOŞTENIRE (3)

GREAUA MOŞTENIRE ( 3 )

 

 

Este faimoasă propoziţia „Românul s-a născut poet”, formulată de poetul patriot Vasile Alecsandri. Dar, la fel de bine, am putea spune şi că „Românul s-a născut politician”. Genialul nostru Bulă are o viziune mai cuprinzătoare şi ne asigură că „Românul se poate pricepe la orice, dar mai ales la politică şi la fotbal”. Bulă glumeşte, desigur, dar prima parte a propoziţiei lui conţine un „sâmbure de adevăr”. Acesta a fost exprimat de către Constantin Noica în forma cea mai serioasă, adică poporul român este un popor al lui Se Poate, deci al Posibilităţii. Acest „Se poate” vine în contrapunct cu disperarea lui Emil Cioran, care era autentică, nu era doar un „moft”, şi este interesant să observăm că acest „Se poate” este o emblemă şi un slogan al actualului Preşedinte Klaus Iohannis, care este de etnie germană, adică sas. Dar, orice am face, orice am spune, eternul nostru Bulă ne însoţeşte, iar, cu referinţă la acest „Se poate”, Bulă, în ipostaza lui de oltean, face precizarea că „Este posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate”.

Probabil că, ajuns şi el la disperare, care nu este nici aici doar un „moft”, acelaşi Bulă constată că azi „România este ţara tuturor posibilităţilor”, inclusiv a celor care „nu se poate”. Aici, „nu se poate” are înţelesul de „nu se cade”, „nu se cuvine”, deci un înţeles etic. Se poate ca să ajungi Primar al unui sector din capitală, dar nu se cade să ajungi la sume imense de bani, subtilizate şi obiectivate în ceasuri care ne arată doar „la câte este ceasul” cu morala şi deontologia în România. Marian Vanghelie este un  exemplu viu şi elocvent, deşi este semi-analfabet, al enunţului „Se poate, dar nu se cade”. Iar numărul acestor primari este în creştere, ceea ce poate încuraja „optimismul” nostru, adică încrederea că ei pot fi şi mai mulţi.

Tot aşa, la alt capăt al podului politic, se poate ca liberalul Călin Popescu-Tăriceanu să ajungă Preşedintele Senatului, atunci când majoritatea parlamentară aparţine PSD, dar nu se cuvine ca, din această poziţie înaltă, să recurgă la tot felul de artificii juridice pentru a-şi salva „colegii” de la punerea sub urmărire penală., în numele faimoasei imunităţi. Potrivit conceptului „libertăţii absolute”, pentru care dânsul optează, această imunitate poate fi interpretată absolut liber, adică aşa cum ne place sau ne convine nouă. Apoi, acelaşi Călin-„Filă de poveste” infirmă zicătoarea „Corb la corb nu-şi scoate ochii”, întrucât neo-liberalul, cică „reformat”, se îndreaptă cu toată forţa poziţiei ocupate, împotriva liberalilor ne-reformaţi – ci numai combinaţi şi re-combinaţi -, spre mirarea şi stupefacţia seniorului Mircea Ionescu- Quintus.

În acelaşi context de azi se reiterează cele două definiţii date de Bulă, pe vremea comuniştilor, celor două caractere, pesimistul şi optimistul. Primul zice că „Nu se poate mai rău”, iar al doilea zice că „Se poate şi mai rău”. Dacă nu ar fi existat, Bulă trebuia să fie inventat. Câţiva – puţini ani după revoluţie – se părea că Bulă a plecat definitiv dintre noi, ceea ce era doar o iluzie, întrucât Bulă  este, prin definiţie, nemuritor .

Într-o perioadă istorică anterioară, în ipostaza Conului Iancu, el a formulat enunţul scris, dar şi rostit pe scena de teatru : „Pleacă ai noştri, vin ai noştri”, la care se poate adăuga şi „Noi rămânem toţi ca proştii”, adică rămânem cu totul uimiţi. Se povesteşte că înainte de a urca pe scena de teatru, cu ajutorul Conului Iancu, pe scena vieţii reale existau familii cu mai mulţi băieţi, care făceau politică. Nu datorită complexului fraţilor  Cain şi Abel, ci prin consensul familiei, unul dintre fraţi se înscria într-un partid aflat la putere – azi, ar fi PSD -, altul se înscria în partidul advers, aflat în opoziţie, partid care azi, ar fi PNL, cel ne-reformat, ci doar combinat. Ce altă propoziţie putea fi mai adevărată, mai autentică decât propoziţia „Pleacă al nostru, vine al nostru”, care poate fi însoţită şi de „Oare unde este prostul!?”.

Aici, mai apare o nuanţă, dezvoltată pe o linie tradiţională străveche. O bună parte dintre români, fiind păstori, practicau transhumanţa, adică mişcarea cu oile de la munte, peste dealuri, către vale, până la „marea cea mare”, şi invers, potrivit anotimpurilor. Ajunsă în politică, transhumanţa se converteşte şi se degradează, transformându-se în traseism. Şi acesta este o mişcare între deal şi vale, sau între munte şi mare, termenii de sus reprezentând Puterea, iar termenii de jos reprezentând Opoziţia, în diverse stări de înălţare sau de cădere (decădere). Dincolo de umorul lui Bulă, sobrul nostru Preşedinte Klaus Iohannis se pare că a fost prea optimist, atunci când  credea că după ce Victor Ponta a fost învins, va creşte numărul traseiştilor care se vor îndrepta spre PNL, adică spre Opoziţie, văzută deja ca o virtuală şi nouă majoritate parlamentară, dar şi ca o nouă Putere Executivă, prin înlocuirea Premierului. Perdant, pe mai multe planuri, Premierul rezistă  şi supravieţuieşte, ba chiar încep să îi crească „unele acţiuni”. În numele frăţiei de odinioară cu Crin Antonescu, dar şi cu ajutorul preţios al lui Călin-„Big brother”, dânsul preia (împrumută, transferă, subtilizează) măsuri evident liberale, mai ales regimul taxelor reduse, la care adaugă  măsurile social-democrate, cum ar fi reducerea TVA la alimente, ultimele măsuri stând şi sub semnul creştin-ortodox al „pomenilor electorale”. Comentatorii politici, dar şi unii jurnalişti, au remarcat deja dispariţia treptată a graniţelor dintre diverse ideologii politice, în primul rând a diferenţelor clasice şi tradiţionale dintre Stânga şi Dreapta. Într-un text anterior, m-am referit la Andrei Marga, care a trecut de la comunişti la liberali, şi care ne face dialectica subtilă a modurilor diverse şi nuanţate în care Stânga se poate corela armonios cu Dreapta. Notam atunci că acestă dialectică ne poate aminti de un cântec din Ardeal, descântat la dansuri, şi care ne instruia „Uite aşa se joacă fata  / Când pe stânga, când pe dreapta”, „fata” fiind Patria română post-revoluţionară , demnă de un alt Delacroix, unul burlesc, ca să nu-i zic „bulaesc”!

Pe vremea comuniştilor, s-a ajuns la conceptul şi la idealul social al omogenizării, numit „poporul unic muncitoresc”. Acest ideal ratat în socialism, este deja realizat, dar nu la nivelul poporului, ci la nivelul cel de sus, al Puterii, pentru că noţiunea de „clasă politică” este intrată nu numai în Mass-media, ci şi în limbajul comun al „cetăţeanului simplu”, cum i se mai spune. Această nouă „clasă politică” este un fel de supra-clasă sau meta-clasă, în care toate diferenţele esenţiale dispar şi mai rămâne doar dorinţa-voinţa de putere şi vocaţia îmbogăţirii, respectiv fascinaţia magică a banilor. De fapt, ea are un triplu ideal, adică puterea, bazată pe agresivitate, banii cu care se cumpără şi se vinde orice, şi erosul, asociat cu luxul. Câinele ei de pază nu mai este Mass-media, ca în cazul altor popoare şi state, ci este Imunitatea bine chibzuită, adică şi generală, dar şi selectivă, după condiţiile specifice ale situaţiilor de aplicare a ei.. Această nouă „clasă politică” îşi extrage puterea din popor, apoi o îndreaptă împotriva poporului, prin cele mai subtile mecanisme, care sunt doar variantele noi ale vechii exploatări. Probabil că aceasta este cea mai grea dintre toate moştenirile, care, împreună cu celelalte, reclamă oameni noi şi soluţii noi, altele decât cele care şi-au vădit eşecul evident, fie ele de Stânga sau de Dreapta, sau mai ales cele bastarde, bazate pe tot felul de combinaţii şi compromisuri.

This entry was posted in Fără categorie. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>