GREAUA MOŞTENIRE (1)

GREAUA MOŞTENIRE (1)

 

 

Este o opinie unanim împărtăşită, care ţine de „mentalul colectiv” – cum îi spun sociologii – că cel mai mare câştig al „evenimentelor” de la 1989 este înlăturarea dictaturii, deci a constrângerii, şi trecerea la democraţia liberă. Pentru liberalul Călin Popescu Tăriceanu, această libertate ar fi chiar o „libertate absolută”. Englezul lucid şi pragmatic Winston Churchill ne atrăgea atenţia că, dintre toate regimurile politice, Democraţia este răul cel mai puţin rău, şi că are şi Democraţia problemele şi riscurile ei. Un set de complicaţii practice şi de dispute teoretice se referă chiar la acest bun suprem câştigat în 1989, care este Libertatea. Pe „creasta valului” se află azi şi aşa-numitul „spectacol al justiţiei televizate”, asociat mai ales cu arestarea şi cu cătuşele. Este curios să observăm că doi adversari politici ireductibili, cum sunt fostul Preşedinte al ţării, Traian Băsescu, şi actualul Preşedinte al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, sunt într-un acord deplin în apărarea infractorilor puşi sub urmărire sau arestaţi, cu argumentul generic al „drepturilor şi libertăţilor” cetăţeneşti. Punctul de plecare al acestei atitudini „generoase” este Parlamentul, adică virtualii infractori, care sunt deocamdată „mascaţi” şi care folosesc libertatea votului cum vor dânşii, că doar trăim într-o societate liberă. Cercetată mai atent, în cazul lui Traian Băsescu, această atitudine protectoare este inspirată de modelul de loialitate care este Elena Udrea, iar în cazul lui Călin-„Filă de poveste”, izvorul tămăduitor este convergenţa  de interese şi nobila unitate dintre dânsul, ca neo-liberal sau ca „aripă veşnic tânără”, şi oameni din spiţa lui Dan Şova, care ar trebui să se numească „neo-social-democraţi”. Dacă o ducem mai departe pe această cale, putem ajunge la desfiinţarea graniţelor dintre doctrinele ideologice, a diferenţei dintre infractori şi oamenii cinstiţi, şi, în ultimă analiză, la anularea diferenţelor dintre bogaţi şi săraci, că doar acesta este idealul major al unei democraţii autentice, ajunsă la maturitate. Deci, o democraţie care a luat nota Zece (10) la examenul de bacalaureat. Pentru a evita aceste confuzii virtuale, câteva precizări sunt necesare.

Oricare Normă are şi un caracter constrângător, întrucât prin ea nu se exprimă ceea ce este (E), acum şi aici, într-o situaţie dată, ci se recomandă, ceea ce trebuie să fie (T) oriunde şi oricând. Oricare Normă are şi un anumit grad de generalitate, încât ea nu se adresează doar cuiva anume, adică exclusiv lui Petru (P1), dar nu şi lui Paul (P2). Norma presupunne şi o limitare a libertăţii omului, încât acesta, fie el P1 sau P2, într-o situaţie dată, nu face ceea ce „îi vine” lui, sau „îi trece prin cap” (adică, prin tărtăcuţă), ci face ceea ce trebuie (se cuvine, se cade ) să facă în acea situaţie. Dacă nu face aşa, el rămâne un om tot „liber”, numai că libertatea lui s-a degradat, pentru că nu este însoţită de răspundere (care este juridică) sau de responsabilitate (care este morală). În afara răspunderii şi a responsabilităţii, libertatea se converteşte în libertinism sau în libertinaj. Elementul de constrângere al unui sistem normativ, al unui Cod, poate fi mai „slab” sau mai „tare”, iar în sistemul normativ socialist, datorită componentei sale ideologice omniprezente, constrângerea era una maximă. Proporţional, libertatea era redusă la minimum, fiind  adesea egală  doar cu libertatea interioară, redusă la tăcere, sau la gesturi sporadice de dizidenţă. Mult lăudata Libertate, pe care poporul român şi-a câştigat-o în 1989, este una reală, mai ales dacă o comparăm cu regimul de pe „vremea comuniştilor”. Dar, aceeaşi Libertate are şi efecte derivate şi perverse, prin care „greaua moştenire „ se conservă în forme mascate sau transfigurate, aproape de nerecunoscut.Urmează să vedem doar câteva dintre ele, începând chiar cu dictatura şi dictatorii.

Enunţul, asociat cu un ritual,  „A murit Regela, trăiască Regele!” nu a murit, ci doar s-a reconfigurat  într-o modalitate nouă, una democratică, bazată pe diversitate .La cel mai înalt nivel, versul  admirabil dintr-o poezie populară „Că doar Pintea n-a murit / Numa-un pic s-a hodinit”, capătă un aspect straniu şi burlesc, dacă pe Pintea îl înlocuim cu  Nea Nicu. Ceea ce s-a şi petrecut, atunci când premierul Victor Ponta îl acuza pe Preşedintele Traian Băsescu de tiranie, încât acesta ar fi o reîncarnare a dictatorului Ceauşescu. Nu-ţi trebuie prea multă minte ca să pricepi că acuzaţia venea din partea unui om care are el însuşi gustul dictaturii, iar „Ordonanţele” date în perioada alegerilor sunt elocvente în acest sens. Numai că apare aici şi o nuanţă, o diferenţă între dictator şi tiran. Dictatorul, cum ar fi Cezar, propune şi impune o Lege, care are undeva o „raţiune” a ei, pe când tiranul, cum era Nero, impune o decizie arbitrară a lui, cu „raţiunea” nemărturisită „aşa vreau eu”. Din păcate, şi Klaus Iohannis este pus aici într-o situaţie delicată. Chiar la nivel popular, există o aşteptare asociată cu dictatorul, adică dânsul ar trebui să rezolve toate problemele cu care se confruntă astăzi ţara. Acestei aşteptări, asociată cu reproşul că nu îi dă curs, îi cântă în strună şi Mass-media, deşi Klaus Iohannis vrea să fie şi să rămână numai Preşedinte, nu şi altceva. Plecând de la „tăcerile”, ca şi de la ţinuta dânsului, fostul nostru coleg, Ion Cristoiu, îl acuză direct pe Klaus Iohannis de câteva păcatele asociate Majestăţii. Aici mi-aş îngădui să îl tachinez puţin pe vectorul de opinie Ion Cristoiu. Deşi ironizează „spaţiul mioritic” („mioriţic”, îi spunea cu umor Profesorul evreu Henri Wald), Ion Cristoiu procedează tot mioritic, numai că în contrapunct armonic. Adică, atunci când o personalitate publică se află în vârful dealului, respectiv „pe cai”, Ion Cristoiu o „ajută” să coboare în vale, până la marginea prăpastiei, iar dacă aceeaşi personalitate este pe buza prăpastiei, acelaşi Ion Cristoiu o ajută să scape şi să o ia din nou către deal.

Enunţul asociat ritualului menţionat coboară şi el din vârful dealului către vale, pe trepte succesive, încât el capătă şi atributul diversităţii, adică „A murit marele Dictator, trăiască micii dictatoraşi, sau dictatoreii”. Şi aşa ne întâlnim cu puterea diseminată în popor, adică, în esenţă, ne întâlnim  cu „baronii locali”, ca şi cu reţeaua selectivă a „băieţilor deştepţi”, diseminaţi în întreaga ţară şi la toate nivelurile ei de organizare. Proiectul de reorganizare administrativă a ţării, numit şi de „regionalizare”, propus de Liviu Dragnea, era semnificativ pentru un paradox, o „antinomie” a noului capitalism, cum i-ar putea spune Tadeus Kotarbinschi. Spus simplu, scurt şi clar, este vorba despre interferenţa continuă şi confuzia dintre dictatură şi anarhie, în care, la oricare nivel de organizare-de la primarul satului, până la Preşedintele Senatului- Şeful este un dictator, real sau virtual, iar toate celulele organismului social –de jos în sus, sau de sus în jos-, alcătuiesc un întreg dezorganizat, continuu re-organizat şi rămas ne-organizat, într-o continuă stare de criză,  respectiv de anarhie. După un sfert de secol, întrebarea clasică „Ce-i de făcut?” rămâne deschisă şi îşi caută soluţiile adecvate. Adică, soluţii care să rezolve antinomia dictatură-anarhie, nu să o sporească în extensie sau în adâncime.

 

 

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>