Repere de orientare în haosul activ (4)

REPERE  DE ORIENTARE  ÎN  HAOSUL ACTIV  (4)

 

 

O zicătoare, moştenită de la străbunii noştri latini, ne spune că „Dacă tăceai, filosof rămâneai”. Nu ştim ce spuneau dacii la acest capitol, dar, cum ei aveau aur mult în Munţii Apuseni, nu este exclus, dar nu este nici sigur, ca de la ei să ne provină şi zicătoarea „Tăcerea este de aur”.  Dar, valorile fiind bi-polare, vine şi opusul tăcerii, care este vorbirea. Dacă vorbirea este una cu rost, ea se cheamă rostire, pe care Constantin Noica o analizează într-o carte întreagă. Numai că, o anumită valoare intră în opoziţie cu  mai multe entităţi axiologice, care pot fi  anti-valori, non-valori, sau pseudo-valori. Dacă ele ar rămâne tăcute în Dicţionar, adică ar rămâne doar nişte  cuvinte, atunci, în Lume, nu s-ar mai petrece nimic rău. Numai că ele ies din Dicţionar şi inundă comunicarea în general, cea din Mass-media în special. Iar atunci, vorbirea nu mai devine rostire, ci vorbărie, sporovăială, flecăreală, gargariseală, ciorovăială şi ciondăneală etc. În aceste cazuri, cum ar spune Paul Grigoriu, oamenii vorbesc nu pentru că ar avea ceva de spus, ci ca să se afle în „Treaba vorbei”. Unii, ca să scape de plictiseală sau de neantul, adică de golul din ei, alţii pentru că nu au altceva mai bun de făcut.

Aici mai încape şi bruiajul, adică acoperirea vocii celuilalt, la mijloc fiind, în acest caz, un conflict de interese. Conflictul se poate ivi între doi indivizi, ilustraţi prin personajele simbolice Petru (P1) şi Pavel (P2), sau între două entităţi sau orientări ideologice, cum ar fi Stânga şi Dreapta. Însuşi Bulă, plecând de la versul lui Vlahuţă „Nu de moarte mă cutremur / Ci de veşnicia ei”, îşi aduce contribuţia creatoare şi mai ales recreatoare, prin două replici, care alcătuiesc o antinomie: 1.”Nu de Stânga mă cutremur / Ci de nedreptatea ei” şi 2.” Nu de Dreapta mă cutremur / Ci de stângăcia ei”. Interferenţa continuă a celor două voci individuale, ca şi a celor două voci ideologice, generează un bruiaj sau un „zgomot” continuu, care poate fi numit şi Haosul activ din sfera comunicării. Un leac pentru vindecarea acestui rău, ar putea fi Deontologia comunicării în general, şi a Dialogului, în special

Cuvântul „deontologie” se află în cultura noastră „pe toate gardurile”, dar el este deocamdată doar o „formă fără fond”, cum ar zice Titu Maiorescu. Principiul de bază al oricărei Deontologii este Corectitudinea, iar aceasta implică respectarea unor Reguli. Ne putem reprezenta un dialog, care poate deveni dezbatere şi chiar dispută, între doi indivizi Pi şi P2, ei reprezentând Stânga şi Dreapta, iar la mijloc fiind un Moderator. Ne limităm aici doar la 7 Reguli, care trebuie respectate, pentru ca dialogul-dezbaterea-disputa să aibă o finalitate, un rost.

Regula 0 (zero)  Cei doi parteneri trebuie să vorbească aceeaşi limbă şi acelaşi limbaj. Nu pot intra în dialog P1, care cunoaşte numai engleza, cu P2, care cunoaşte numai japoneza, şi nici primul fiind marinar, al doilea fiind grădinar. Aceasta este o axiomă şi o premisă a oricărui dialog.

Regula 1. Partenerii trebuie să aibă un statut de egalitate, indiferent de statutul pe care ei îl au în afara spaţiului dialogal. Dacă P1 începe prin a-l  întreaba, cu un aer superior,  pe P2 „Tu, cine eşti şi în ce calitate vorbeşti!?”, dialogul se încheie chiar înainte de a începe. Timpul de intervenţie al celor doi parteneri de dialog, trebuie să fie şi el egal Aici este exclusă  propoziţia liberală a câinelui Samson, din cunoscuta fabulă, adică „ Noi  vrem egalitate, dar nu pentru căţei”.

Regula 2.. După deschiderea făcută de către Moderator, propoziţiile celor doi inter-locutori trebuie să alterneze: P1 vorbeşte, iar P2 tace, ascultă şi înţelege, apoi poziţiile inter-locutorilor se inversează. Dacă unul dintre parteneri intervine surprinzător, ieşind brusc din tăcere şi intrând peste „vorba” celuilalt, dialogul se blochează. Dacă vorbesc amândoi în acelaşi timp, eliminând tăcerea de ambele părţi, dialogul intră în confuzie şi ajunge să fie o ciorovăială, vecină cu zgomotul.  Dacă situaţia se extinde la scara unui grup de vorbitori, de la dialog se ajunge  la poliloghie.

Regula 3. Dialogul-dezbaterea-disputa trebuie să plece de la o temă-problemă, pe care Moderatorul o anunţă de la bun început. Fiind vorba de o comunicare mass-media, tema-problemă trebuie să prezinte cel mai mare  interes pentru auditori, adică să fie pe «  creasta valului ».  Aici apare şi posibilitatea manipulării, adică sunt abordate teme minore, dar de senzaţie, pentru a se masca  alte probleme, care sunt majore, dar care fiind ale tuturor, par să fie ale nimănui, pentru că nu « ţipă », nu « urlă ».

Regula 4. .Fiecare dintre cei doi parteneri trebuie să transmită o informaţie nouă, ca parte componentă a unui mesaj diferit, deci a unei opinii diferite. Opinia nu trebuie confundată cu starea psihică, aceasta fiind doar componenta afectivă a opiniei. Stările psihice pot fi exprimate şi prin interjecţii, sau prin limbajul corporal, adică prin mimică şi gesturi, nefiind nevoie de efortul limbajului verbal pentru a le comunica. Dacă lipseşte informaţia nouă, se ajunge la clişee, iar cine gândeşte în clişee, de fapt nu mai gândeşte. Pe plan verbal,  se ajunge la ceea ce am numit, în textele anterioare, limbaj de neo-lemn.

Regula 5. Dialogul-dezbaterea-disputa trebuie să aibă un anumit grad de coerenţă, iar partenerii trebuie să recurgă la argumente în susţinerea opiniilor avansate. Replici de genul „aşa cred eu”, „aşa mi se pare mie”, „asta este opinia mea” etc., nu sunt argumente, ci sunt simple alegaţii subiective, arbitrare. Prin ele se face tranziţia de la libertatea de gândire la libertinismul ei, care poate ajunge şi la libertinaj. Moderatorul trebuie să cenzureze ceea ce juriştii numesc „Ignoratio elenchi”, adică situaţia în care unul dintre vorbitori, ca să ocolească o dificultate în răspunsul aşteptat de partener, face o paranteză, la care mai face o altă paranteză, încercând să mute dezbaterea pe un alt plan tematic.

Regula 6. Chiar dacă trece de la dezbatere la dispută, dialogul trebuie să fie pro-activ, adică fiecare partener trebuie să fie atent, în primul rând, la ce spune partenerul său, nu la ceea ce nu spune el. Dacă atenţia unuia dintre ei este centrată preponderent, dacă nu chiar exclusiv, pe erorile din argumentaţia partenerului, şansa de a se ajunge la un minim consens este periclitată, dacă nu chiar exclusă. Dialogul se converteşte în două monologuri paralele, care nu se întâlnesc nici la infinit. Atmosfera pro-activă poate fi perturbată suplimentar şi de folosirea epitetelor, ca şi de ridicarea decibelilor, procedee care nu pot înlocui absenţa argumentelor.

Regula 7. Numai printr-un minim consens se poate ajunge şi la o concluzie, la o finalitate cu un rost  a actului dialogal sau colocvial. Oricare dialog în public are şi o funcţie exterioară lui, o influenţă – pozitivă sau negativă, în diverse grade – asupra celorlalţi, ca şi asupra contextului.

Dacă dialogul-dezbaterea-disputa respectă Regulile menţionate, el poate contribui la creşterea transparenţei în relaţiile dintre oameni. Poate contribui şi efectiv, dar şi ca model, ca exemplu  pentru ceilalţi. Dacă în mersul lui apar una sau mai multe declinaţii sau abateri de la Regulile menţionate, dialogul devine ceartă sau scandal în doi (ca la „uşa cortului”), finalitatea lui fiind degradată, atât efectiv , cât şi ca exemplu prost sau negativ. Încât, haosul comunicării devine şi mai activ, adică mai non-transparent, mai obscur.

 

 

 

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>