MAXIME REGALE

 

                               MAXIMELE  REGINEI  BRETT ( 9 )

                                                        

 

A noua „Maximă” sună ca un aforism luat din Heraclit, şi are o deschidere metafizică: „TIMPUL  VINDECĂ  APROAPE  TOT.  DĂ-I  TIMPULUI  TIMP”

Heraclit afirma că „Timpul este un copil care se joacă la marginea mării cu pietricele” Deşi recurge la imaginea concretă la care recurge, gândul lui Heraclit rămâne clar-obscur, ca şi altele, de aceea gânditorul a şi fost numit „Obscurul din Efes” Putem bănui că la marginea mării, Copilul construieşte din pietricele case sau castele, pe care valurile mării vin şi le dărâmă. Aceasta ar fi funcţia demolatoare sau distructivă a Timpului.În timpurile noastre şi în Ştiinţă, această funcţie ruinătoare se numeşte Entropie, şi este înţeleasă ca o tendinţă de destructurare, care acţionează la scara întregului Univers. Oricare Casă, mai devreme sau mai târziu, ajunge o Ruină, iar aici am putea introduce şi o „Apocalipsă”: „Templul se destramă-n pietre / Şi Povestea în cuvinte / Focul e cenuşă-n vetre / Şi oraşele-s morminte”

De aceea, Omul este înţeles şi este numit ca fiind o Fiinţă neg-entropică, sau anti-entropică, el fiind „Copilul” lui Heraclit, unul care  construieşte şi re-construieşte case sau castele. Dar, „Maxima nr.8” nu se referă la această funcţie ruinătoare, ci exact invers , la funcţia vindecătoare, tămăduitoare a Timpului.Să notăm că un element „obscur”este prezent şi în  „Maxima nr. 9”, mai ales în expresia imperativă „Dă-i timpului timp!” Pentru a ne orienta în întregul „Maximei”, să pornim din altă parte.

Mai ales prin clasicul Newton, Ştiinţa a ajuns la conceptele (doar ştiinţifice) de Spaţiu şi de Timp.Spaţiul are trei dimensiuni şi este gol sau vid, încât obiectele sunt exterioare acestui Spaţiu Este ca şi cum am putea scoate mobila dintr-o cameră şi apoi am re-introduce elementele ei înapoi, în aceeaşi cameră. La rândul lui, Timpul este înţeles ca o scurgere liniară  şi egală de la Viitor către Trecut, trecând continuu prin Prezent. Iar Metafizica va distinge aici între Prezentul etern şi Eternul prezent. Oricum, în viziunea clasică a lui Newton, Spaţiul şi Timpul sunt separate, ele sunt într-o relaţie pe care Hegel ar putea să o numească de „exterioritate reciprocă” Einstein le unifică, încât Timpul devine a patra dimensiune a Spaţiului. Cu această ocazie, entităţile Realităţii sunt re-asociate organic cu Spaţiul-Timpul, şi aşa cum ele se pot dilata şi comprima, tot aşa se pot dilata şi comprima Spaţiul-Timpul care este al lor, al unora şi nu al altora, şi niciodată egal, adică al tuturora. Ceea ce, în felul lui, ne spune şi versul „Iubito, nu mai suntem tineri, /  La tine-i Luni, la mine-i Vineri”.

Surprinzător şi totuşi nu, este faptul că gândirea comună, numită şi „populară”, sau „cotidiană” nu ajunge la separaţiile la care ajunge Newton, ceea cenu înseamnă că trebuie să rămânem la nivelul acesteia. Consultând însă „Paremiologia”, dăm peste unele Proverbe şi Zicători surprinzătoare. Doar şi ele, Proverbele şi Zicătorile, sunt nişte Maxime, cărora le putem spune şi Ziceri sau Zise. În „Nu aduce anul ce aduce ceasul”, Timpul este inegal ca valoare, deci nu este liniar şi continuu, adică omogen. Apoi, „Încetul cu-ncetul se face oţetul”-la care am mai putea adăuga „Şi se drege băietul”- reliefează funcţia productivă a Timpului, care nu trece pe lângă noi de pomnă, fără rost, „Cum trece câinele prin apă”, fără urme şi urmări. Zicătoarea generală „Fiecare treabă la vremea ei” este chiar sora mai mică şi necultivată a Teoriei lui Einstein, în timp ce „Timpul tace şi trece” are acelaşi rol în raport cu Teoria lui Newton. Dar, toate aceste intuiţii  -la care se pot aduga şi altele- ale Simţului comun şi ale Bunului simţ, ne trimit către „Maxima” Reginei Brett.

Timpul răneşte, dar tot el şi vindecă, iar rezultatul acestei duble funcţii sunt cicatricile, care pot fi ale Trupului, dar şi ale Sufletului. Lucian Blaga şi zice: „Domniţă din Ţara bârsană / Sunt aur, sunt sânge, sunt rană”

Ca oricare altă Maximă, şi aceasta are o componentă sau o implicaţie etică, adică morală Personal, sunt convins că există şi o Etică imanentă a Vieţii, deci una care este prezentă în Viaţa însăşi, nu aceea care este înscrisă în cărţi, sau este predată de la Catedră (frumos cuvânt: „predată”) Aceasta înseamnă că oricare Nedreptate apărută înViaţă, va fi, mai devreme sau mai târziu, pedepsită chiar de către Viaţa însăşi, dar tot prin oameni, desigur. Este posibil ca Pedeapsa să nu vină în timpul vieţii Vinovatului. Dar, punând între paranteze Judecata de Apoi, Pedeapsa tot vine,  dar îi loveşte pe urmaşii Vinovatului, sau pe urmaşuii urmaşilor.lui. Cu geniul lor, vechii greci, adică elinii, au numit-o „Lovitură a Destinului”şi credeau că Destinul poate lovi până la a şaptea generaţie.Ceea ce am numit „Etică imanentă a Vieţii” este un alt nume al Destinului elin, pe latura lui jusiţiară.

Un personaj din filmul „Moştenirea familiei Guldemburg” afirmă, într-un moment de luciditate şi de sinceritate că : „La originea oricărei mari averi se află o mare excrocherie perfect mascată”. Filmul a fost dat spre vizionare în primele zile de după 1989, iar de atunci până în prezent, inclusiv acum , sub ochii noştri, vedem confirmarea acestei propoziţii (nici nu frază), care este ea însăşi o Maximă. Mai devreme sau mai târziu, oricum nu niciodată, Excrocheria urmează să fie descoperită şi să-şi primească Pedeapsa  cuvenită. Am recurs la o extensie a „Maximei nr.9”, încât aici „rana” este Excrocheria cu efectele ei, iar Videcarea este Pedeapsa.

Mai putem fi atenţi şi la faptul că Regina Brett  zice că Timpul poate vindeca „aproape tot” ceea ce înseamnă că aici mai rămâne un Rest nevindecat, poate chiar nevindecabil. Acest „Rest” trece pe poziţia de „excepţie” care confirmă Regula, adică „Maxima” Acesta este „Restul” absurd sau iraţional al Vieţii, care ne scapă şi căruia nu putem să îi facem faţă, pentru că, oameni fiind , putem fi numai puternici, nu şi Atotputernici.

Ultima secvenţă „Dă timpului timp”poate fi înţeleasă în diverse feluri, aceste înţelesuri fiind toate rezonabile. Mai probabil este înţelesul de a avea răbdare, de a nu precipita, de a nu grăbi mersul firesc al Timpului, deci un înţeles similar celui din „Fiecare treabă la vremea ei”, sau , prin generalizare, „Toate la vremea lor”

Numai în romanul „Moromeţii”, al lui Marin Preda „Timpul nu mai avea răbdare”şi am văzut ce s-a întâmplat acolo, ce s-a petrecut.        

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>