Diferenţiale maioresciene

 

                                   DIFERENŢIALE   MAIORESCIENE

 

 

     A diferenţia înseamnă a distinge sau a deosebi. După Aristotel, în compoziţia oricărei definiţii intră genul proxim, care ne dă nota comună a unei clase de entităţi şi diferenţa specifică, prin care elementele clasei se deosebesc. Este clasică definiţia, valabilă oricând şi mai ales azi: „Omul este un animal politic”. Pentru Aristotel şi propriul este un concept central, iar aici nu avem nevoie nici de genul proxim, nici de diferenţa specifică. Astfel, proprii omului ar fi cunoaşterea gramaticii şi plimbarea. Şi celelalte animale comunică şi au un limbaj, dar nu cunosc gramatica acestuia, apoi, şi ele se mişcă, dar ele fug încoace şi încolo, nu se plimbă contemplativ. Conceptul propriului s-a pierdut în perioada Scolastică, întrucât Teologia creştină era universalistă. Totuşi, cuvântul s-a păstrat, încât facem şi azi diferenţa între sensul propriu şi sensul figurat al unui cuvânt şi folosim frecvent expresia „propriu-zis”. Vorbim despre termenii proprii şi despre proprietatea termenilor. Trecem aici peste sensurile acestui cuvânt când este vorba de „proprietar” şi de „proprietate”.Diferenţa dintre ceva şi altceva, respectiv dintre diverse aspecte ale lui ceva sau ale lui altceva, poate fi numită  şi „diferenţială” Cu acest înţeles, diferenţiala este un echivalent, respectiv un sinonim al propriului.

   Acum, să observăm că verbele „a diferenţia”, „a distinge”, „a deosebi” sunt sinonime şi ele au mai întâi un înţeles cognitiv sau epistemic. Astfel, putem distinge sau diferenţia nu numai între diferite culori – daltonismul fiind o maladie tristă -, ci şi între diferite nuanţe ale aceleeaşi culori. Se relatează că Leonardo da Vinci avea o acuitate atât de mare a simţurilor, încât percepea nuanţe cromatice insesizabile pentru omul obişnuit. Apoi, putem şi trebuie să distingem şi aspectele, nuanţele unei idei. În cazul unui  dialog sau a unei controverse, trebuie să distingem, cu fineţe şi precizie,  diferite puncte de vedere.

    Dar, cele trei cuvinte au nu numai un înţeles cognitiv sau epistemic, ci şi un înţeles axiologic sau etic. Despre cineva spunem că este nu numai distinct, ci şi distins, în sensul nobleţei lui. Despre altcineva spunem că el „face diferenţa” şi înţelegem sau subînţelegem că „diferenţa” este una de valoare. În sfârşit, un om sau un pom deosebit sunt  -fiecare în parte, ca şi împreună- două entităţi  de valoare, valoroase. Aceasta înseamnă că şi diferenţiala are un statut mixt, ea fiind concomitent epistemică şi axiologică. Dar, fiind axiologică, diferenţiala este implicit şi ontologică.

 Antonimul celor trei verbe îl dă verbul „a confunda”. În acest sens, în ale sale Scrieri din trecut, Mihai Ralea ne dă o concisă şi inteligentă definiţie a prostiei şi a prostului: „Prostul este acela care confundă punctele de vedere”. Un admirabil exerciţiu al celor trei verbe sinonime, cu cele trei  înţelesuri (epistemic, axiologic, ontologic) şi la antipodul oricărei confuzii, îl oferă marele nostru Titu Maiorescu. Pentru oricare confuzie, el avea faimoasa  replică: „Nu-i în chestie”.  Din vasta lui moştenire, vom selecta aici numai  trei teme, ceea ce înseamnă şi  trei diferenţiale.

     Mai întâi, este vorba de figura criticului şi de critică, inclusiv în sfera literaturii. Cuvântul „critică” exista în limba română, dar sensul lui este modelat de către Titu Maiorescu şi sub influenţa celor trei Critice ale lui Kant. Când, în limbajul comun, folosim cuvântul „critică”, noi avem în vedere în primul rând şi mai ales  sensul de „respingere” sau de „negare” a ceva sau a altceva. Şi cum acel ceva sau altceva este subînţeles ca ceva  negativ, avem aici o negare a negativului, dar una care nu ne conduce necesar şi la ceva pozitiv. Acest sens negativist este exprimat prin termenul „criticism”, sau prin expresia „critică de dragul criticii”. Dar, la Kant şi apoi la Titu Maiorescu, termenul „critică” are un alt înţeles, el fiind echivalent cu delimitarea între ceva şi altceva. Astfel, în interiorul experienţei, Kant distinge între intuiţie, care angajează simţurile şi concepte, care angajează gândirea. Experienţa este conjuncţia celor două surse ale cunoaşterii. După ce sunt delimitate, cele două „izvoare” sunt unificate. Dacă nu sunt unificate, avem două erori posibile, exprimate de Kant într-o singură propoziţie „Intuiţia fără concept este oarbă, conceptul fără intuiţie este gol”. Deci, în demersul kantian, avem mai întâi fenomenul analizat (experienţa reală), avem apoi delimitarea (intuiţia şi conceptul), avem apoi  re-unificarea lor (modelul optim) şi abia la sfârşit vine şi respingerea celor două erori. Kant înţelege prin „critică” acest întreg demers, nu numai partea finală, de respingere, şi aşa înţelege şi procedează, în oricare critică, şi Titu Maiorescu. În textul Poeţi şi critici sunt subliniate două calităţi esenţiale ale unui critic, „buna credinţă” şi „buna ştiinţă” (Opere, II, p.55). Studiul Direcţia nouă în poezie şi proză (1872) este un model de „critică” în acest sens. Aici, delimitarea nu este numai epistemică (adică aflăm cine, ce şi cum a scris), ci şi axiologică, întrucât ea implică şi ierarhia, iar aici Titu Maiorescu are curajul să îl treacă pe încă necunoscutul Eminescu chiar după deja celebrul Alecsandri.  În acel context,  ridicarea lui Eminescu pe „locul doi” era un gest de curaj. Eminescu urca pe Podium, ceea ce a recunoscut loial şi Vasile Alexandri: „E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine”.

     O a doua temă, sau diferenţială, este cuprinsă în cuvântul „impersonalitate”. Titu Maiorescu a avut curajul să vorbească explicit chiar despre „impersonalitatea în artă”. Dar, oare ce poate fi mai „personal” decât arta, mai ales în expresia ei poetică. Aici se deschide faimoasa polemică dintre Titu Maiorescu şi Dobrogeanu-Gherea. Criticul socialist, procedând „ştiinţific”, invocă aici Psihologia şi chiar Fiziologia, pentru a argumenta absenţa oricărei „impersonalităţi”. El pregăteşte terenul pentru conceptul de „tendinţă” şi de „artă cu tendinţă” . Nucleul demersului maiorescian este în esenţă acesta: este evident că oricare creaţie, mai ales creaţia poetică, este personală, pentru aparţine sau este a unei persoane individuale. Am putea zice aici că opera poetică (poezia) nu cade din Ceruri (ca „fluidul magnetic”care vine de la Zeu, cum credea Platon în dialogul Ion ), dar nici nu izvorăşte din  Neant (aşa cum crede J.P. Sartre, în  L´ Etre et le Neant). Sursa creaţiei este persoana individuală, care este unică şi irepetabilă, ceea ce înseamnă că şi arta (o poezie sau alta) are atributul unicităţii, atribut analizat riguros de către Tudor Vianu în Estetica sa. Dar, pe de altă parte, unele opere de artă (respectiv, poezii) sunt înţelese, acceptate şi apreciate de către cititori, iar altele nu. Or, acel element comun care îl leagă pe creator de receptor (cititor, spectator etc.) este elementul impersonal, este chiar impersonalitatea. Titu Maiorescu echivalează impersonalitatea imaginii artistice (inclusiv poetice) cu caracterul tipic, cu tipicul, acesta fiind propriu oricărei forme a artei clasice.Este adevărat că tipicul este conceput după modelul Ideii platoniciene, iar aici Maiorescu lasă deschisă o fisură, prin care va intra atacul lui Gherea („Cherka porta!”). Dar,  în textul polemic Contraziceri?, răspunzând criticii lui Gherea, Maiorescu corelează cele două determinaţii, adică impersonalitatea şi personalitatea, care se înscriu în două registre diferite, însă complementare. În acest sens, impersonalitatea este „o condiţie etică a oricărei lucrări de adevărată artă”, iar personalitatea sau individualizarea este „o condiţie estetică a oricărui adevărat poet” (Ibidem, p.69). În ultimă analiză, Titu  Maiorescu pune în mod corect semnul egalităţii între impersonalitate şi valoare. O valoare care, mai devreme sau mai târziu, nu este recunoscută şi de ceilalţi, nu mai este o valoare autentică, ci este o non-valoare sau o pseudo-valoare ( kitsch).

     A treia diferenţială este de natură retorică. Este vorba de admirabilul şi încă actualul text  Oratori, retori şi limbuţi. Titu Maiorescu pune aici în joc încrucişat pe puţin cinci perspective de analiză: lingvistică, stilistică, psihologică, sociologică,  politică. Cele cinci perspective sunt  integrate şi coordonate de perspectiva specifică, aceasta fiind cea propriu-zis Retorică. 

Sunt analizate mai întâi, cu precizie şi fineţe, diverse discursuri concrete, iar de aici  autorul ajunge la diverse tipuri de discurs. Complementar, Titu Maiorescu analizează tipurile de „oratori”. Iar aici apare excelenta diferenţiere între „oratori”, „retori” şi „limbuţi”. Din bogatul text (el însuşi un discurs) al lui Titu Maiorescu, extragem doar două eşantioane. Mai întâi, sunt distinse comparativ cele trei „figuri”: „Atât oratorul, cât şi retorul şi limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului este dorinţa de a trece de orator, sau îngâmfarea erudiţiei, sau încântarea de sonoritatea propriilor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi oricum. Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor-deşertăciunea, pe guraliv-mâncărimea de limbă. De aceea oratorul poate avea o valoare permanetă, retorul-numai una trecătoare, limbutul nici una”( Ibidem p.164). Este suficient să subliniem aici doar diferenţa fină şi precisă pe care autorul o face între „motiv” „mobil”, şi „pornire”. Motivul este raţional şi stă la baza unui scop cu valoare publică (impersonală), mobilul este doar un pretext pentru lauda de sine, pornirea este arbitrară şi sterilă. Deosebirea dintre cele trei „figuri” poate fi făcută numai într-un context politic: „Pentru ca deosebirea să fie făcută, trebuie ca vorba să aibă înlesnirea manifestării de la tribuna unor adunări numeroase, sau cel puţin de la catedra unor şcoli superioare, de unde să fie controlată în raportul ei cu gândirea; iar priceperea raportului între gândire şi lucrare presupune o întinsă împărtăşire la viaţa politică. Când aceste condiţii sociale nu sunt îndeplinite, publicul cel mare ia cuvântul drept idee şi ideea drept acţiune” (Ibidem, p.165). A lua cuvântul drept idee şi ideea drept acţiune intră în sfera  „beţiei de cuvinte” şi stă în opoziţie directă cu imperativul  „Fapte, nu vorbe!”. Aici putem spune că nu mai este nimic de spus.

     Termenul „diferenţiale” este folosit de Lucian Blaga în cunoscuta expresie metafizică „diferenţialele divine”. Diferenţialele lui Titu Maiorescu, fiind cristalizate în sfera laică sau profană a vieţii culturale, au însă şi ele ceva divin în ele.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>