TRANSFERUL şi PREZUMŢIA

 

                                        TRANSFERUL  şi  PREZUMŢIA

 

 

Suntem în tranziţie, într-o continuă tranziţie , încât aproape că nu mai ştim  de la ce, la ce anume trecem. Cu atât mai puţin ştim şi „de ce?”sau „pentru ce?”.Tranziţia fiind una democratică,  îngăduie toate posibilităţile şi, originală fiind, ea îngăduie chiar şi câteva posibilităţi în plus. În acest „climat” (ca să folosim un cuvânt preferat al domnului Ion Iliescu) se înscrie şi fenomenul transferului. El poate fi înţeles şi  ca o schimbare a „poziţiei”, a statutului sau rolului social (de la o secţie profesională la alta, de la învăţământul „de zi” la „frecvenţă redusă”, sau invers) dar şi ca o deplasare de accent de pe ceva pe altceva. Aici poate intra  şi transferul de răspundere, ca şi transferul de responsabilitate. Chiar la nivelul simţului comun, limba face distincţia dintre „răspundere” şi „responsabilitate”, prima fiind de natură juridică, a doua fiind  de natură morală. Dacă o normă (N), fie ea morală sau juridică, este încălcată , atunci apare vinovăţia, care poate fi şi ea una morală sau una juridică sau, mai ales, una mixtă. Dar, nu vom întâlni decât prin excepţie, nu rară, ci rarisimă, un vinovat care să îşi recunoască vinovăţia în sfera vieţii publice (şi mai ales în mass-media). Iar dacă o face, o va face din alte „raţiuni”, strategice şi subtile. Este cazul domnului Gheorghe Becali, care, în faţa pericolului unei condamnări considerată prea severă, îşi recunoaşte parţial vinovăţia, ca pe o posibilă circumstanţă atenuantă, sau ca pe un fel de „bonus”. Este şi cazul, ceva mai frecvent, aproape tipic, al auto-denunţului, în care „te dai cu Dracul” (trădarea), ca să „nu dai de Tatăl său” (condamnarea). Este un spectacol absolut uimitor şi penibil, modalitatea nonşalantă, sigură de sine, în care „personaje” reale, evident vinovate, îşi afirmă sus şi tare absoluta lor nevinovăţie, chiar şi după pronunţarea condamnării. Chiar dacă au antecedente penale,  iar probele pentru o nouă culpă au intrat deja în joc, ele îşi clamează, în faţa jurnaliştilor şi în faţa noastră (deci pe Sticlă), inocenţa desăvârşită, similară celei de dinainte de „ gustarea fructului” interzis. Putem presupune că aceeaşi sigutranţă de sine  i-a însoţit şi atunci când dădeau în culise (în taină, în „linişte”, cum spunea cineva, ştim noi cine) loviturile pentru care ei înşişi – „băieţii deştepţi”- se felicitau, sau erau felicitaţi de „restul apropiaţilor”, de „cei dragi”, cum le spune generic domnul Radu Banciu

 Dar, acolo unde este prezentă vinovăţia, trebuie găsită şi răspunderea sau responsabilitatea. Or, aici vine sau intervine transferul.. Petru (P1), ca autor al faptei proprii, va transfera vinovăţia şi răspunderea sau responsabilitatea asupra oricui, cu excepţia lui. De la „altul”său , să-i zicem Pavel (P2), până la Preşedintele ţării, prin „greaua moştenire”, ca şi prin „criza generală”, oricine şi orice poate fi vinovat, deci responsabil sau răspunzător, cu o singură excepţie, care este excepţia lui, a lui P1.

Întră acum pe rol, sau în joc, Justiţia, iar aici lucrurile se complică, devin tot mai subtile, mai rafinate. Ne vom referi aici numai la prezumţia de nevinovăţie.

Înţeleptul Solon este acela care a introdus pentru prima dată în Justiţie dreptul la apărare. Cu această ocazie apare şi diferenţa dintre inculpat şi vinovat, cel din urmă fiind şi condamnat. Lăsăm în seama Juriştilor diferenţele fine dintre „inculpat” şi „învinuit”, sau aceea dintre „hotărâre” şi „decizie”. Oricum, până nu este condamnat printr-o hotărâre definitivă (şi irevocabilă), cetăţeanul P1 este numai pus sub urmărire, dar beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. Am pus „irevocabilă” între paranteze, deoarece şi această proprietate a sentinţei este discutată şi tratată diferenţiat în sfera Teoriei Dreptului.  Aici intervine subtilitatea prezumţiei, care este o subtilitate triplă, adică este şi lingvistică şi logică, şi juridică. Având trei aspecte, prezumţia de nevinovăţie poate fi tradusă, inclusiv „trădată”, din cel puţin trei perspective, care dau: echivocul lingvistic, extrapolarea logică şi „ignoraţio elenchi”(retorică şi juridică, totodată).

În Dicţionarul limbii române moderne, a lui Vasile Breban, la pagina 312, este definit cuvântul „prezumţie”.Sub raport lingvistic, sensul de bază al „prezumţiei” este  dat de sinonimele: „Presupunere, supoziţie, ipoteză”. Al doilea înţeles este cel juridic şi se referă la faptă-înfăptuire: „Concluzie logică cu privire la existenţa unui fapt necunoscut şi care nu poate fi dovedit direct din stări sau împrejurări cunoscute”.Dar „concluzia logică” trebuie să fi plecat de la ceva, să se bazeze pe ceva ( „Pe ce te bazezi?”vorba cuiva!), iar acestea sunt semnele (indiciile) şi probele indirecte. Aşadar, şi în sens generic şi în sens juridic, cu prezumţia este vorba despre ceva ( entitate sau însuşire a acesteia), care nu este cert-certă, ci numai probabil-probabilă..

Dar, sub raport logic, la rădăcina cuvântului „prezumţie” stă functorul retoric „Poate”. Nu trebuie să îl citeşti pe  Sextus Empiricus, pentru a afla că acest „Poate” este un cuvânt şi un concept perfect bi-valent, pentru că el are două alternative: „poate că da” şi „poate că nu” ( sau „poate că ba”). Un personaj din romanul La est de Eden consideră că „Poate” este cel mai fascinant cuvânt din Dicţionarele tuturor popoarelor. Şi aceasta pentru că   - afirmă personajul- acest Poate stă chiar la rădăcina libertăţii umane. Dar, cele două alternative virtuale ale lui Poate sunt perfect egale, stau în echilibru , ca cele două talgere din balanţa Zeiţei Justiţiei. Echilibru poate fi exprimat şi în procente, întrucât fiecare dintre cele două alternative (adică „da” şi „nu”) este probabilă în proporţie de exact 50%. Teoria Dreptului ia tema şi problema doar pe partea pozitivă a dublei posibilităţi, partea ei negativă, adică prezumţia de vinovăţie fiind implicată tacit în aceeaşi proporţie de 50%. Dar, a trece de la jumătatea pozitivă la întregul considerat chiar pe-de-a-ntregul pozitiv, se numeşte extrapolare în gândirea logică şi „ignoratio elenchi” în procedurile juridice. Şi primul şi cel de al doilea procedeu se numesc –atât pur, cât  şi simplu-  sofisme.

Unul dintre ultimele cazuri (în sensul de recent) ni-l oferă condamnarea fostului Ministru al Transporturilor, Relu Fenechiu. Dânsul a fost condamnat deja la cinci ani de închisoare, cu executare. În apărarea dânsului intră şi  Sorin Roşca Stănescu. Aici Legea, fiind mai mult sau mai puţin compatibilă cu Regulamentul „aleşilor” (sau invers), afirmă că dacă cineva este doar „pus sub urmărire penală”, acest cineva (P1) îşi poate păstra mai departe funcţia, pentru că beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. Deci, cum se spune prin substantivizare, el nu este un „incompatibil”, cum, vreme de mai bine de un an, parcă a fost – parcă n-a fost, actorul, senatorul, directorul de teatru  Mircea Deaconu. .Dar, Relu Fenechiu a fost condamnat la exact cinci ani de închisoare. Aici intervine Sorin Roşca Stănescu şi interpretează subtil situaţia. Inculpatul a fost condamnat doar de prima instanţă, nu şi de ultima , de unde ne vine şi expresia ne-juridică „în ultimă instanţă”.Într-adevăr, în Justiţie există mai multe instanţe, iar între ele se află recursul , care poate fi făcut de ambele „părţi”, adică şi de către Procuror şi de către Avocat. Pentru unul, sancţiunea dată de Judecător este prea mică, pentru celălalt, aceeaşi sancţiune este prea mare. Deci şi vinovăţia, şi sancţiunea sunt graduale, iar între ele trebuie găsită corespondenţa corectă, „biunivocă”, cum i-ar putea spune matematicienii. De aceea, Zeiţa Dreptăţii tot cântăreşte şi cumpăneşte, punând pe un taler argumentele „pro”, împreună cu  circumstanţele agravante (deci, vinovat!), iar pe talerul opus, argumentele „contra”, împreună cu circumstanţele atenuante (deci, nevinovat!). Dar , recursul, dincolo detemeiurile lui juridice, poate fi şi speculat „tehnic”, adică poate fi reluat pentru orice „pretext”, căreia profanii îi spun „chichiţă”.Aici, poate fi vorba de detalii, a căror invocare Legea o îngăduie, numai că o zicătoare ne spune: „ Diavolul se ascunde în detalii” şi probabil că de aceea el are nesfârşit de multe nume (uneori fiind numit chiar De-ne-numitul) Aşa s-a ajuns, în Transilvania austro-ungară, spre exemplu, la prccese interminabile, în care, pentru un „petec”de pământ, aflat în „dispută” la hotar, cei doi proprietari îşi puteau „toca” întreaga avere. În faimosul său roman Procesul, Kafka pleacă de la situaţii reale, nu de la fantezii. Iar dacă nu ar exista şi exigenţa celerităţii, am putea rămâne „mult şi bine” în Procesul lui Kafka, chiar în planul vieţii reale. Dar, oare (mă întreb şi întreb) între două instanţe, delimitate sau intercalate de un recurs, nu se petrece nimic, rămânem tot acolo de unde am plecat.!?. Se pare că aşa gândeşte Sorin Roşca Stănescu şi nu numai dânsul. Dacă nu ne conduce bunul simţ al gândirii, se pare că aici trebuie, totuşi, să îl citim pe Aristotel, care distinge între „mult” şi „puţin”, apoi între „mai mult” şi mai puţin”şi, în sfârşit, între „prea mult” şi „prea puţin”. Pus sub urmărire penală şi înainte de prima condamnare, fostul Ministru Relu Fenechiu beneficia, ca orice alt cetăţean aflat sub urmărire penală, de prezumţia de nevinovăţie, în proporţie de 50%  După condamnarea primei instanţe, proporţia prezumţiei nu poate rămâne aceeaşi. Ea se modifică pe ambele planuri, în ambele sensuri, cu jumătatea jumătăţii, deci cu 25%. Astfel încât, prezumţia de nevinovăţie scade la 25%, iar prezumţia de vinovăţie urcă la 75%. Aşa ne spune Logica, probabil consonantă şi cu bunul simţ. Dar, Sorin Roşca Stănescu, liberal prin „vocaţie”, consideră că  Relu Fenechiu a fost este şi va rămâne nevinovat până la ultima decizie , care va fi „definitivă şi irevocabilă” Într-o situaţie similară, dar în care s-ar afla Pavel (P2), care nu este liberal, interpretarea ar merge invers. Prin simplul fapt că P2 este doar pus sub urmărire penală, el este considerat deja vinovat , tot ca în Procesul lui Kafka. Să ne înţelegem bine: este vorba aici de prezumţie, nu de vinovăţia sau nevinovăţia reală a lui Relu Fenechiu., a lui Petru sau a lui Pavel. Şi este vorba de o întrebare (pe care mi-o pun şi o pun), nu de un enunţ apodictic ( de o „decizie” sau de o „hotărâre”)

Aici se pot întâlni şi s-au întâlnit cele două cuvinte din acelaşi titlu, Transferul şi Prezumţia. Deci, interpretul (în acest caz S.R.S.) transferă posibila nevinovăţie a lui P1 în nevinovăţie certă, când este vorba de liberalul N.F., dar transferă posibila vinovăţie a lui P2, în vinovăţie certă, P2 fiind ne-liberal (fiind, probabil, P.D.L.-ist). Şi într-un caz şi în celălalt, o parte din prezumţie  este transferată asupra întregului ei, iar pe această cale prezumţia este convertită în certitudine.  În limbaj matematic, înainte sau în afara unei demonstraţii (D), Ipoteza este transformată în Teorie care, în primul caz este adevărată şi în al doilea caz este falsă. Stranie ipoteză, bizară teorie, cidată interpretare! Cu o astfel de interpretare, şi irevocabilul poate fi revocat, şi – în ultimă instanţă.- este posibil orice, inclusiv Imposibilul.

 

N.B. Aveam vreo 14 ani când tata Victor –un fel de Moromete al Ardealului- mi-a spus: „Prostul fură încălcând legea, de aceea el este prins şi băgat la închisoare. Cel deştept fură acoperit de lege, de aceea lui nu i se întâmplă nimic” Am rămas uluit, cu „gura căscată”, cum se spune. Treptat am înţeles că este vorba, cu a doua alternativă, de „băieţii deştepţi” Fiica mea Iulia-Tudora, fiind juristă, converteşte enunţul spontan al bunicului într-o altă formă de expresie,  tehnică: „ Unii fură în limitele legii şi aici îşi dovedesc abilitatea”. Este vorba, în ambele cazuri, de aceiaşi „băieţi deştepţi”, unii aparţinând trecutului, alţii aparţinând prezentului (şi „Viitorului I”). Noi preferăm să le spunem pur şi simplu ne-legiuiţi.

 

 

 

 

 

 

 

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>