POVESTEA CA UN DESTIN POSIBIL

 

POVESTEA CA UN DESTIN POSIBIL

 

 

De curând, „Editura Eikon” din Cluj-Napoca (oraşul de pe Someş) a tipărit cartea Poveştile-Viaţa şi Moartea a lui Vasile Sebastian Dâncu. Autorul ne-a fost student; unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut. După „evenimente”(1989), l-am inclus în cercul celor 7 „Matadori” ai secţiei de Filosofie de la Universitatea clujeană. Dintre aceştia, unul a plecat în Grecia (după o Elenă care nu era din Troia), altul, de fapt, alta (adică Matadora) a plecat „peste baltă”, în S.U.A.( după un vis în care s-a rătăcit).Vasile Sebastian Dâncu, oriunde şi oricât ar pleca, se va întoarce în Ţară, adică acasă.

Mai important este însă faptul că pe atunci  trăia „Împăratul”, cognomen pe care noi, studenţii, i l-am dat marelui Sociolog şi ProfesorIon Aluaş. Tot aşa, pe cel al doilea „stâlp”al Catedrei, adică pe Profesorul Nicolae Kallos, l-am botezat „Marele Rabin”. Or, Vasile Sebastian Dâncu este succesorul lui Ion Aluaş în actuala „Catedră de Sociologie”. Încât, aici am putea spune, analogic şi simbolic: „A murit Împăratul, trăiască Împăratul!”

Dar, de ce „poveştile”, în titlul cărţii!? În parte, putem afla din carte, în parte, putem deduce (dacă gândul ne duce). Biografia este un şir de evenimente ale vieţii omului, şir care poate avea lacune, timpi morţi sau indiferenţi, incoerenţe chiar. La rândul lui, Destinul este asociat cu fatalitatea, care exclude libertatea. Apoi, Destinul este necesar, dar  este şi încheiat, ireversibil. De aceea, Povestea are şi o „biografie”, ca suport narativ al vieţii, dar este în esenţă şi un”destin”, un Destin posibil, care se poate cristaliza cu timpul, în viitor. Cuvântul „poveste”- („Iar cuvântul din poveste /Înainte mult mai este”)- este ridicat de către autor la rangul de concept antropologic, nu numai estetic şi se opune Post-modernismului, care contestă orice naraţiune-narativitate, optând pentru imprevizibil şi non-coerenţă („Risipei se dedă florarul”, ar zice Lucian Blaga, concesiv).

Dar de ce „Viaţa şi Moartea” în acelaşi titlu? Aici trebuie să începem cu „Începutul”. Biblia ne spune („Biblia ne povesteşte de Samson, ….”) că „La început a fost Cuvântul”, iar Goethe crede că „La început a fost Fapta”. Metafizica, însă, afirmă că la început şi în eternitate a fost, este şi va rămâne Principiul. Iar Principiul cel mai înalt şi mai adânc este chiar Existenţa, cu Unul şi Multiplul (ei). Cele două entităţi pot intra în cele mai variate relaţii, de unde şi stilurile de gândire, respectiv stilurile de viaţă, respectiv stilurile de povestire, respectiv Poveştile cristalizate narativ. Căci, Stilul este modul specific de organizare a părţilor într-un Întreg, moduri care, după filosoful american Archie Bahm (Whole and Parts) sunt şapte. Noi considerăm că ele sunt cel puţin 10 

 Principiul se reflectă direct în structura formală a cărţii, care este un „mănunchi” (un „snop” i-ar spune George Coşbuc) de povestiri-poveşti. Ele stau sub semnul modelului cultural mozaicat, nu a celui piramidal, şi sunt consonante, nu liniar-coerente. Poveştile sunt configuraţii variate şi variabile ale aceluiaşi Mozaic. Nu este vorba aici de nici o dispersie (de o „risipă”, care poate da şi Risipitorii lui Marin Preda), întrucât povestirile-poveşti sunt organizate în exact 7 cicluri, probabil o aluzie la, sau o reminiscenţă subconştientă a zilelor Genezei. Multe dintre ele au fost publicate pe Blog, dar cartea merge pe un criteriu tematic, nu cronologic. Reluând Începutul (Principiul), la un al doilea nivel, vom spune că, supusă temporalităţii, Existenţa ia două forme (ipostaze) Fiinţa şi Nefiinţa. Or, la scara Vieţii şi a vieţii umane, aceste concepte metafizice ne dau a doua parte a titlului cărţii, adică Viaţa şi Moartea. Autorul crede şi afirmă, în câteva contexte, că cel mai mare miracol al Existenţei (respectiv, al Vieţii) este Viaţa însăşi, ca eveniment cosmic. Iar Moartea apare în cele mai variate ipostaze, între care moartea fizică (decesul) este doar una şi probabil nu cea mai gravă. Subtextual, autorul este frământat de dilema lui Hamlet, care credea că există şi „morţi în viaţă” (nu doar fantome). La un al treilea nivel ( cu orientarea în jos) autorul este preocupat până la consacrare, nu de Fiinţa metafizică, ci de o ipostază a acesteia, care este „Fiinţa socială”. Inclusiv aceasta se poate naşte şi poate muri, cum aflăm în: Când moare fiinţa socială (p.80). Vie fiind, ea conţine entităţile sociale şi relaţiile dintre aceste entităţi, care, şi ele, trebuie să fie vii. Entităţile de bază sunt Individul (I) şi Colectivitatea (C). Aici intră în joc sociologul avertizat şi perfect informat. Poveştile au o turnură liberă, uneori imprevizibilă, dar în subtextul sau în fundalul lor stă o informaţie statistică vastă şi precisă. Doar în câteva situaţii, această informaţie este invocată explicit; spre exemplu, atunci când este vorba de coeficienţii de „încredere în celălalt”, unde cifrele sunt îngrijorătoare, întristătoare.

Relaţiile inter-individuale (I1-I2) – numite relaţii „tele” de către Moreno – revin pe viu în mai multe Poveşti-analize (le putem spune şi aşa), cea mai importantă problemă fiind aici aceea a cunoaşterii şi recunoaşterii „celuilalt”. Aici, este folosită lecţia lui Simmel privind „ochiul”, dar ar putea fi folosită  şi lecţia lui J.P.Sartre, privind „privirea”.

A doua relaţie, adică indivizi-colectivitate (I-C), este ilustrată relativ frecvent şi îi dă autorului tristul prilej de a evidenţia mai multe forme ale fenomenului generic numit „înstrăinare”. Probabil că cea mai gravă formă a înstrăinării este aceea de a fi, sau a te simţi străin în propria ta ţară, adică la tine acasă.

Urmează – în ordine logică, nu cronologică -, relaţia dintre colectivităţi (C1-C2), fie ele clase sau grupuri sociale, popoare sau etnii Dar, chiar şi dintre capitale, cum ar fi „triunghiul” (aici, unghiul este drept, sau ascuţit, sau obtuz!?) Bucureşti-Cluj-Budapesta. Remarcăm în cazul relaţiei C1-C2, analiza, chiar prezentarea intuitivă, însoţită de cifre, exemple, comentarii, a relaţiilor dintre  cele două etnii: românii şi ungurii. Vasile Sebastian Dâncu a trăit şi cunoaşte „pe viu” aceste relaţii. O sinteză a tuturor observaţiilor din Poveşti, pe aceasă temă, s-ar putea constitui într-o „Lecţie” (şi la propriu şi la figurat), atât pentru „apatrizi” sau cosmopoliţi („Ai noştri tineri, la Paris învaţă….”), cât şi pentru naţionaliştii şovini, dar şi pentru educaţia tinerilor, fie ei români sau unguri, sau de altă etnie. Pentru Vasile Sebastian Dâncu, cea mai complexă formă a lui „C” este Patria. De-a lungul Poveştilor sunt grafiate mai multe ipostaze ale Patriei, care ar putea fi sintetizate într-o altă Lecţie, care o integrează pe prima. Există două ipostaze-limită, dar exemplare, ale Patriei. Este mai întâi, „Patria interioară”, pe care autorul „o iubeşte cu disperare” şi care face tema şi titlul celei de a doua cărţi, „lansată” odată cu cea pe care  o comentăm aici. Este, apoi, Patria „exterioară” (îi putem spune şi aşa), exemplificată prin reacţia celor 10.000 de români (printre care şi autorul cu fiul dânsului) la un meci de fotbal, susţinut de echipa românilor la Zürich. Este vorba de România ce înfloreşte departe (p.208), din care rezultă că abia în afara Ţării („afară”, cum i se mai spune), românii au trăit autentic sentimentul Patriei, rămasă acasă, între graniţele ei. Între cele două limite benefice se interpun alte Ipostaze ale Patriei, având diverse grade de degradare, unele asociate chiar cu „râsu-plânsu”, inclusiv cu cel al lui Nichita Stănescu. Este memorabilă povestirea Mândru că sunt român? (p.214), în care autorul analizează, cu fineţea „bisturiului”, echivocurile şi dilemele „patriotismului”, părţile lui de lumină şi de umbră, când acest sentiment autentic se află la graniţa lui „pseudo”.

Prin, sau sub cele 7 cicluri tematice, care încep cu Primăverile şi se sfârşesc cu Exerciţii de admiraţie, cartea are şi un ax central, respectiv un câmp subtextual, de natură axiologică. Ne putem aminti aici de pinguinul Profeorului Kotter, care enunţă: „În aisbergul nostru a apărut o fisură”. Câmpul subtextual şi axiologic, ordonator şi coordonator, este deschis chiar de prima povestire Primăvara accizată (p.11) şi este dat de diferenţa fundamentală (fisura) dintre autentic şi ne-autentic. Pentru primul termen („autentic”) avem câteva, dar puţine sinonime, între care mai importante sunt: „natural”şi „firesc”. Pentru al doilea termen (adică antonimul, căruia putem să-i spunem şi „ne-autentic”, „non-autentic”, „in-autentic”), avem un număr aproape nelimitat de sinonime, dintre care menţionăm aici doar câteva: „surogat”, „simulare” „artificial”, „nefiresc”, „denaturat” „contrafăcut”, „ostentativ”, „bombastic” etc. Acest vast repertoriu al antonimelor lui „autentic” este diseminat, ca temă şi atribut, în întreaga carte (aproape în toate Poveştile) şi ar putea fi estimat chiar statistic, adică în limbajul de specialitate al autorului, ca sociolog. Unul dintre pinguinii profesorului Kotter este fascinat de Statistică, altul nici nu vrea să audă de acest cuvânt. Probabil că primul o fi auzit de undeva enunţul lui Ulianov: „Statistica este o armă revoluţionară”.

În Primăvara accizată, vedem cum primăvara reală este trecută prin filtrele Televiziunii şi ajunge să fie o primăvară artificială, o Lume autogenă, dar falsificată, singura cu care privitorul (ca „la teatru”), închis în casă, ia contact: „Acum, relaţia noastră cu primăvara este mediată” (p 11). Aici, Televiziunea (nu ni se spune care, deci oricare) are o dublă funcţie. Pe de o parte, T.V.-urile selectează din viaţa reală doar unele aspecte, nu şi altele. Selecţia are, desigur, un criteriu care,  axiologic fiind, este şi  de natură ideologică.  Pe de altă parte – dar în acelaşi sens -, T.V.-urile influenţează în mod real, modelează dar şi manipulează chiar viaţa reală,  nu doar „percepţiile” ei (cum spunem, mai nou). O manipulează în sensul înstrăinării faţă de forma ei autentică, originară, ne-mediată, ci imediată., sau ne-mijlocită. Deci, filtrul este şi selectiv, în calitate de „ecran”  cu rosturi contemplative, dar şi operativ-funcţional, în calitate de „instrument”, cu roluri active. Amintindu-şi de copilărie, autorul notează: ”Nu ştiam că realitatea poate fi falsificată şi nici că există surogate pentru orice lucru, inclusiv pentru sentimente şi gânduri” (p.14). O soluţie a problemei este Învierea creştină, numai că acum şi aici, nu altcândva şi altundeva (în „ţările civilizate”), şi ea este falsificată, ajungând să fie : Învierea ca o păpuşă cu un singur ochi (p.15).

Cel mai grav – şi cumva omniprezent – este cel de al doilea filtru, adică filtrul politic (ontologic, acesta este primul). În Vedere din ţara simulanţilor, fenomenul ia proporţii naţionale: „Dar cel mai mare procent de simulare îl găsim în viaţa politică. Toată viaţa politică este o competiţie a simulării muncii pentru propăşirea naţiunii. Politicienii simulează comportamentul democratic, se îngrijorează în faţa camerelor de luat vederi de mizeria şi dezastrul din ţară, dar nu fac nimic pentru a schimba ceva” (p.76). Încheierea Poveştii cameleonismului politic ne dă echivalentul subiectiv al acestui fenomen, ajuns aproape „cosmic”. Autorul însuşi subliniază acest echivalent „Într-o ţară a simulărilor absolute, rămâne autentică doar tristeţea” (p.79).

Să ne înţelegem: autorul, care este el însuşi un om politic, nu respinge „de plano” Politica. La sfârşitul cărţii – căreia i-am putea spune şi Povestea poveştilor - vine ultima poveste, care este una deschisă: Epilog. De ce să facem politică? (p.247). Sunt trecute aici în evidenţă multiplele motive (temeiuri, raţiuni) pentru care oamenii (inclusiv fiul dânsului) trebuie să facă mai departe Politică. Sunt respinse doar practicile politice dubioase şi politicienii care alimentează faimosul „politicianism”, care este „ismul” cel mai urât mirositor, de la „Conu Iancu” încoace şi chiar de dinainte de el. Dar, cititorul poate observa şi singur, pe cont propriu şi „pe viu”, sensurile pe care cuvântul „politică-politic” le are nu numai în Mass-media  („Câinele de pază”, care are dreptul şi să muşte, dacă trebuie), ci chiar în limbajul politicienilor, în special atunci când în relaţia Putere (Poziţie)-Opoziţie, ei se gratulează reciproc. Statistic, este uluitoare frecvenţa epitetelor, figura de stil (credem noi) cea mai „săracă cu duhul” din întreaga Stilistică. Marea majoritate (depăşind orice „cvorum”) a înţelesurilor cuvântelor „politică-politic” sunt absolut peiorative. Dacă ar fi să reluăm definiţia pe care Aristotel o dă Omului, adică „Zoon politikon” („Animal politic”), şi să filtrăm definiţia prin matricea analizelor lui Vasile Sebastian Dâncu, dar şi prin matricea înţelesurilor pe care „politică-politic” le are în gândirea şi vorbirea cotidiană, ar trebui să conchidem că Omul este mai degrabă un „animal” decât o „fiinţă politică”. Este vorba de „Starea Naţiunii” acum şi aici, când Naţiunea riscă să fie redusă la o simplă şi formală „Noţiune”.

Un al treilea filtru, care funcţionează în acelaşi sens (desfigurarea autenticului, până la limita desfiinţării lui) este ceea ce autorul numeşte „gândirea pozitivă”, în povestea cu profil împerativ: Eliberaţi-vă de gândirea pozitivă (p.63). Înţelesul acestei expresii este absolut negativ. Este vorba de „gândirea” care maschează toate problemele reale ale vieţii, în special ale vieţii sociale: tensiuni, conflicte, inegalităţi, inechităţi, crize, drame, tragedii etc. Toată această problematică reală a vieţii reale este acoperită cu un „văl”care este (ca să zicem şi aşa) mai dens decât „vălul ignoranţei” din Estetica medievală. Vălul este alimentat din mai multe părţi, o „contribuţie creatoare” având aici mai ales Şefii din vârful oricărei ierarhii, nu numai a celei politice. În Despre voluptatea de a spune „şefu´” este schiţat portretul Şefului: „ Şeful se izolează, se îngraşă, devine o legumă tot mai mare, pe care toţi o cultivă pentru justificarea propriei lor existenţe de anticameră” (p.123). Metafora cu „leguma” revine în Poveşti , asociată şi cu versul Anei Blandiana: „Suntem un popor de legume”. Cu menţionata „gândire pozitivă” se ajunge (am ajuns) în situaţia în care „ O realitate filtrată începe să înlocuiască viaţa”(p.122).

Perspectiva deschisă de autor, cu cel de al doilea filtru („gândirea pozitivă”, îi putem spune şi „pozitivizantă”) poate fi pusă în corespondenţă cu tema „Paharului”, cu cele „două jumătăţi” ale lui. Am analizat şi noi acest fenomen în eseul Plinul şi Golul  („Cultura, nr. 15). Atuncicând se află în Opoziţie, Petru (P1) vede doar jumătatea goală a paharului, pe când Pavel (P2) o vede doar pe cea plină. Când se schimbă poziţiile (că prin „alegeri libere”, că prin „lovitură de atat”), P2 ajunge  să fie „primul” (chiar Priministru), iar atunci , dacă este şi „Şefu´”, el nu vede doar jumătatea cea plină a paharului, ci, printr-o altă „contribuţie creatoare”, el consideră că întreg „Paharul Patriei” este plin, este plin-deplin, sau omogen plin. Dar, acesta nu mai este un „punct de vedere”, ci este o adevărată vedenie. J.P. Sartre era înceracat de „Greaţa în faţa omogenului”. În faţa unui omogen similar, rod steril al „gândirii pozitive”, Vasile Sebastian Dâncu este încercat de o imensă şi autentică tristeţe. Sociologul, însă, ne spune fără ezitare şi fără nici o îndurare: „Gândirea pozitivă este o ideologie a controlului social” (p.175).

Un al patrulea filtru este dat de „clişeele” gândirii, de reţeaua foarte deasă a „stereotipurilor” acesteia. Iar clişeele sunt prezente nu numai la nivelul lui Şefu´, ci şi în Mass-media, ca şi în gândirea cotidiană, ceea ce Sociologul ştie foarte bine din răspunsurile la întrebările din Chestionarele lui. Ar fi interesantă şi instructivă chiar o analiză statistică a tipurilor de clişee şi a frecvenţei lor, autorul având aici toate instrumentele necesare, dar mai ales  Metoda şi Gândirea. Am putea spune aici, pe urmele autorului, că cine „gândeşte” în clişee, de fapt nu gândeşte, ci numai i se pare lui, sau li se pare celorlalţi, de o seamă cu el, că gândeşte.

Un filtru mai special al „medierii primăverii” este Presa scrisă, care intră în profilul Mass-mediei, cu aceeaşi dublă funcţie, de selector şi de operator (manipulator).

Dar, acest spectacol real al simulării şi al corupţiei inerente, spectacol prezentat în carte fără filtrele menţionate, se însoţeşte la domnul Vasile Sebastian Dâncu – şi tacit dar şi explicit – cu cel puţin două sentimente adânci: tristeţea şi sentimentul singurătăţii. Corespondentul obiectiv al celor două sentimente poate fi şi Oraşul, văzut în trei ipostaze: Oraşul mort (p.197), Oraşul fără frică (205) şi Oraşul pustiu ( p.211). Mai intră aici şi frica, dar frica le aparţine altora, autorul cărţii fiind un curajos nativ (uneori chiar temerar). Povestea Iubind cu disperare România (p.170) este antologică şi sunt convins că oricare cititor receptiv o va citi cel puţin de două ori. Ceea ce am numit „paradoxul Patriei” este un paradox interiorizat adânc de domnul Vasile Sebastian Dâncu, în modalitatea specială a disperării. Kierkegaard era marcat de disperare în relaţia lui cu Dumnezeu, Emil Cioran era marcat de disperare în relaţia lui cu Neantul, Metafizicianul poate fi marcat de disperare în relaţia lui cu Cuprinsul de necuprins al Existenţei. Vasile Sebastian Dâncu este marcat de disperare în relaţia lui cu Patria. Oricine poate fi marcat de disperare, atunci când o entitate (de regulă o figură-fiinţă) este concomitent iubită şi sau respinsă, sau inaccesibilă. În acest sens, chiar Kierkegaard afirma că disperarea nu este o excepţie, ci este chiar Regula sensibilităţii omului conştient, adăugând aici şi enunţul care, în formularea lui Unamuno, sună: „Conştiinţa este o boală”. Nu este cazul autorului Poveştilor, care caută soluţii pentru a ieşi din singurătate, din tristeţe şi din disperare. Soluţiile sunt în esenţă trei şi fiecare este susţinută de un ethos.

Este mai întâi Iubirea, care ia diverse ipostaze, de la iubirea peisajelor (mai ales ale celor din copilărie), prin iubirea celor apropiaţi (părinţii, soţia, copiii), până la iubirea Patriei.  Avem şi două elogii (nu, „elodii”) aduse Femeii-Femeilor, texte semnificative prin chiar titlul lor: Bărbaţi învinşi, femei singure (p.159) şi Manifest împotriva vorbirii despre femei (p.163). Se pare că numai când este vorba de Patrie, disperarea încă nu este vindecată., iar ciclul Iubirile (VI) se încheie chiar cu ea, cu disperarea. În climatul iubirii vine sau intră şi admiraţia. Kant considera că respectul este o combinaţie indiscernabilă de iubire şi teamă (frică). Aceasta înseamnă că admiraţia se înscrie undeva între iubire şi respect , iar cu „prepoziţia” preferată a lui Constantin Noica, am putea zice că admiraţia este „întru iubire şi respect”. Această „ecuaţie” este ilustrată de ciclul VII, Exerciţii de admiraţie (pp.227-247). Cât priveşte Porunca (enunţul creştin) „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, enunţ care ne cheamă la o iubire universală, autorul pare a sta sub semnul precizării Teologului (creştin şi el), „Dar nu mai mult decât pe tine însuţi”. În estimările lui, Sociologul trebuie să aibă şi  are în vedere gradele, iar Eticianul-om politic are în vedere echitatea, pe care liberalii noştri (unii, ca să nu greşim) o cam confundă cu egalitatea („Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”). Altfel spus, iubirea este şi ea selectivă, încât Iubirea universală este un Ideal de care ne putem apropia doar asimtotic. Ar putea intra aici şi întrebarea lui Nietzsche : „Dar, ce ne facem cu departele nostru!?”.

În al doilea rând, intră în joc Prietenia. Tema prieteniei apare în diverse contexte, iar când este vorba de sentimente, sociologul este însoţit (dublat) de un fin, de un rafinat psiholog. Citind mai ales Lungul drum spre Celălalt (p.150), mi-am amintit volens-nolens de dialogul platonician Hipyas Minor, de dialectica profundă şi subtilă a prieteniei, reliefată admirabil de Constantin Noica. Îmi amintesc totodată că marele nostru Constantin Noica era în căutarea Celor zece (10). Era absolut convins că Cei zece (deci, nu Doisprezece) ar fi înstare să restructureze Cultura română, şi nu oricum, ci din rădăcini, din temelii. Dar, vorba Dânsului, „N-a fost să fie!”.

Mă paşte gândul (eu sunt o „iarbă”, gândul este „calul”) că şi Vasile Sebastian Dâncu este într-o („întru”) căutare similară, dar nu în sfera Culturii, ci în sfera, la fel de complexă, dar şi complicată, a Politicii. Probabil că Grupul celor de la Cluj-Napoca ar putea fi înţeles în acest sens. În concepţia autorului, Regionalizarea nu are nici o legătură („Nici în clin, nici în mânecă”) cu Federalizarea (pe care merg ungurii, unii sau alţii, dintre ei, dintre Dânşii).

Vine ca soluţie, în al treilea rând, Solidaritatea. Pesonajul central, omniprezent şi perfect anonim al cărţii, este omul simplu, sau omul, pur şi simplu. Ca şi în primele două situaţii, avem şi aici diverse grafii, diverse ipostaze ale acestui personaj, când izolat, când colectiv. „Conceptul”, ca să-i zicem aşa, este definit în Gândirea simplă a fraternităţii (p.137). Cu totul impresionantă este România oamenilor invizibili (p.165). Aceştia sunt  –considerăm  noi – victimele polarizării sociale, denunţată de Preşedintele Ion Iliescu, dar petrecută totuşi, încet, gradual, sub mandatul Dânsului. Se poate scrie nu numai despre „beneficiile” (reformiste) ale „gradelor”, ci şi despre „viclenia” lor. Vom spune, în consens cu gândul autorului, că asistăm şi azi la un „trend” în care cei puţini şi bogaţi sunt tot mai bogaţi, iar cei mulţi şi săraci sunt tot mai săraci. Cei din urmă sunt „oamenii invizibili”, pe care Dostoievski i-a numit Umiliţi şi obidiţi. Ei încă nu „au ieşit din sistem”, cum spune cu un cinism inconştient un fost Ministru de Finanţe. Ei încă trăiesc, dar sunt ca şi cum n-ar mai fi, pentru că nici nu mai intră în „percepţia socială”. Pe acest fundal, lozincile liberalilor noştri (nu este vorba de marele Ştefan Zeletin) sunt indecente, iar „proiectele” social-democraţilor sunt „apă de ploaie”. Aceasta fiind, totuşi, necesară în Agricultură, care, după spusa unui ideolog „isteţ” de pe „vremea comuniştilor”, este şi ea o formă a Culturii. Se pare că mai nou, Justiţia, ca Instituţie a Dreptăţii, începe să se mişte drept, nu spre Dreapta sau spre Stânga, cu deplasările şi interferenţele lor confuze.

Autorul cărţii Poveştile. Viaţa şi Moartea  are – chiar în limbajul dânsului – mai multe „roluri”. Noi (eu) am numărat 7, adică: el însuşi (1), membru de familie (2), profesor (3), om de ştiinţă (4), om politic (5), poet, ca şi tatăl dânsului (6), jurnalist (7). Cred că rolurile 3 şi 5 rămân, totuşi, concurenţiale. Dar, rolurile 6 şi 7 aproape că se suprapun, iar cititorul poate fi încântat de metaforele epistemice, diseminate în întreaga carte; carte în care interferează toate cele 7 roluri, ipostaze. În cazul lui Vasile Sebastian Dâncu, rolurile menţionate pot fi scrise liniştit cu Majuscule.

La 50 de ani, autorul ne-a oferit 50 de Poveşti exemplare. Îi dorim şi îi urăm ca la 100 de ani să ne ofere 1001  Poveşti!

 

 

   

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>