ECHILIBRU
În echilibru static stă Natura
Şi lucrurile-s cumpănite de
Imensul alb căzut din cer azi-noapte
Pe talgerul din întrebarea „ce!?”
Şi cum nu-i nimeni să le spună cum
Sunt ele, lucrurile, cu putinţă,
Cade ninsoarea peste întrebare
Ca un balsam peste o suferinţă.
În echilibrul lucrurilor eu
Încerc să intru ca-ntr-un templu mut
Doar părul tău, nocturnă vâlvătaie,
Mă-ndrumă înspre continentul vrut.
Dar
Natura se opreste din indeterminare
Numai in umbra descrisa din sit
Ca un orologiu se lupta pe mare
Sa-nainteze, altfel e bluff
Clipa precara fixata in pietre
E nicaierea moarta, mereu
Duhul mirarii e siluit aiurea
De fixitatea cautata, nebuna
Chiar si in zei, ucisi de alti zei
Dar
Pietrele sunt frumoase, fiecare
de poti sa le privesti tacand
lucru ce-l fac si eu acuma
E mai sigur … un unic gand
Începutul Sfârşitului
Obsurului din Efes
Heraclit aruncă-n lac
Albe, roşii flori de mac
Stropii-n cercuri se desfac
Foc nestins, neaprins,
Prins în joc de necuprins
Titlul este “Începutul Sfârşitului” şi îi este dedicat “Obscurului din Efes”
Mai greşeşte omul, mai greşeşte şi “instrumentul”(lui Guttenberg)
Am uitat să precizez că oamenii au “defecte”, pe când instrumentele au “defecţiuni”. “Defectele” sunt numite şi “vicii”, care au ca antonime “virtuţile”. Dar, “defecţiunile” instrumentelor nu au un antonim pozitiv. De aceea, probabil, instrumentele nu se pot repara singure, nu se pot auto-repara, pe când omul, da