SCOPUL – PROIECTUL- IDEALUL

Dintre toate elementele componente ale unei acţiuni, cel mai important este scopul, consideră Aristotel. Scopul este atât de important, încât el este ridicat de către Aristotel la nivelul întregii Existenţe, care ar avea şi ea un Scop, o finalitate ultimă, numită „Entelehia”. Aici ne putem aminti de un distih frumos al lui Lucian Blaga: „Lia, Lia, ciocârlia / Pură ca entelehia”. Locul  central al Scopului în economia acţiunii îl regăsim şi în Capitalul lui Marx, în faimoasa comparaţie pe care autorul o face între om şi albină. Şi omul şi albina construiesc case, fagurele fiind „casa” albinei. Dar, precizează Marx, ceea ce deosebeşte radical şi de la bun început, cea mai „genială albină” de cel „mai prost arhitect”, rezidă în faptul că, înainte de a face casa, arhitectul concepe proiectul casei, pe când albina îşi face fagurele instinctiv, fără să îl prefigureze ca pe un scop. Această diferenţă i-a atras atenţia şi lui Kant. Acesta crede că dacă omul ar fi fost dotat cu raţiune numai pentru a fi mai eficient în producerea valorilor materiale (eficienţa fiind aici esenţială), raţiunea lui ar fi zadarnică, întrucât, comparativ cu omul, animalele, fiind dotate cu instinct, sunt mult mai eficiente decât omul în ceea ce fac ele. La capitolul eficienţă, vieţuitoarele lipsite de raţiune îl bat pe om de la distanţă şi fără „pardon”. Dacă are raţiune, înseamnă că aceasta are un alt rost decât eficienţa faptei, conchide Kant.

În această temă (şi problemă) se poate pleca de la conceptul mai general al aspiraţiei, cum face sociologul Chombart de Lauwîn cartea Sociologia aspiraţiilor. Aspiraţia este cristalizată în prezent, dar ea vizează viitorul, căci nu putem avea aspiraţii proiectate în trecut. În trecut ne putem proiecta doar amintirile, nostalgiile sau părerile de rău: „Fosta-i, bade, când ai fost, / Mai cu rost mai fără rost”.Aspiraţia este asociată – de regulă- cu speranţa, despre care se spune că „moare ultima”. Dar, aspiraţia poate avea trei trepte, respectiv forme.

Mai întâi este scopul , asociat cu ceea ce în Management se numeşte „termen scurt”, iar omul, câtă vreme este conştient, nu poate evada din lumea scopurilor. Chiar dacă este proiectată pentru secunda următoare, o mişcare a omului este asociată cu un scop. Scopul este prezent şi dacă mut un scaun dintr-un loc al mesei în altul, sau fac doi paşi înainte şi nu mai fac trei paşi înapoi, vorba lui Ulianov.

După scop urmează proiectul, care este elaborat pe termen mediu, acest „mediu” temporal având o „plajă” destul de largă. Teoria proiectului o face şi J.P. Sartre, probabil şi în contrapunct faţă de viziunea comunistă, faţă de idealul acesteia, care , cu titlul unei cărţi despre debarcarea aliaţilor în Normandia, ar putea fi numit Un pod prea îndepărtat. În acest interval se înscriu şi celebrele Cincinaluri socialiste, unele dintre ele fiind realizate „înainte de termen”. Bulă ar fi putut face observaţia că aceste Cincinaluri curioase confirmă Teoria relativităţii a lui Einstein, care ne vorbeşte despre „contractarea timpului”

În sfârşit, vine (dacă mai vine) şi idealul, care este conceput pe termen lung, uneori chiar nedeterminat. Aici urmează o întreagă controversă, o întreagă „tevatură”, cu puncte de vedere diferite şi chiar opuse. Unii ( fie ei oameni obişnuiţi sau teoreticieni) identifică idealul cu o formă a lui, cu idealul utopic, acesta fiind prin definiţie ne-realizabil. Dacă într-un ideal, noi proiectăm ideea de Perfecţiune, este evident că acesta este ne-realizabil, căci Perfect este numai bunul Dumnezeu. Idealul utopic este ca o „fata morgana”, care se îndepărtează pe măsură ce te apropii de ea : se pare că „fata morgana” este şi vrea să rămână o eternă fecioară. Alţii consideră că idealul are chiar o funcţie negativă, întrucât, fiind „prea îndepărtat” el ne poate orienta greşit, ne poate chiar dezorienta, inhibând proiectele lucide şi realizabile. Această rezervă vine de regulă din partea Pragmatismului, care ar opta pentru ceea ce este „scurt şi palpabil”. Excepţie ar face -dacă ar face- „pragmatismul superior”, cu care se laudă domnul Andrei Marga, şi ale cărui „roade” le-am văzut, într-un târziu. Dar, după cum am arătat în cartea Elemente de Etică (I), există mai multe forme distincte ale Idealului.

Avem, mai întâi, Non-idealul, care înseamnă absenţa oricărui ideal. O  contesă din Război şi pace a lui Tolstoi, observă, la o anumită vârstă, că nu mai are nici cel puţin proiecte, cu atât mai puţin, idealuri. Putem presupune că toate aspiraţiile contesei au fost realizate şi că ea a ajuns să fie identică sau solidară cu ea însăşi, aşa cum era în prezentul ei de atunci. Tot aşa, Mersault, din romanul Străinul al lui Camus, trăieşte într-un prezent continuu, fără nici o schiţă a zilei de azi, cu atât mai puţin a zilei de mâine. De altfel, Camus observă că Mersault este „Singurul Christos pe care epoca modernă îl merită”. După Non-ideal vine Idealul utopic, la care ne-am referit.înainte.  

Apoi, valorile fundamentale ale omului fiind „bi-polare”(Tudor Vianu) avem şi Idealul negativ, căci vorba poetului Adrian Păunescu: „Pe pământ avem de toate / Şi mai bune şi mai rele” Idealul unei crime perfecte, a dominaţiei mondiale, sau alte „năzbâtii”, de care numai imaginaţia omului este capabilă, intră în această categorie. În romanul Judecătorul şi călăul al lui Dürrenmatt, disputa dintre personajele centrale (şi simbolice) intră parţial aici, disputa lor fiind  una eternă. Oricine poate observa că oricare măsură legislativă, mai subtilă, mai concretă, mai precisă, poate fi, totuşi, „trasă pe sfoară” de către „băieţii deştepţi”.

Mai avem şi Pseudo-idealul, care pune în joc o pseudo-valoare. Aceasta poate fi un kietsch sau o valoare depăşită, desuetă. Don Quijote se mişcă între sublim şi comic, confundând morile de vânt cu adversarii reali şi numai Unamuno consideră că personajul ar fi tragic.

Dar, un teoretician elveţian vorbeşte şi despre Contra-ideal. Acesta ar fi prezent la oamenii care nu au un Ideal propriu, pornit din nevoile şi aspiraţiile personale, ci trăiesc plecând de la axioma că „aşa fac şi ceilalţi” Dacă este aşa –şi se pare că aşa este-, atunci Contra-idealul are o distribuţie de masă (inclusiv în Mass-media) pe care numai Sociologia o poate măsura. Prin acest mimetism (Paretto) se poate trece de la un Popor la o „populaţie” şi de la o colectivitate la o „adunătură”. La limită negativă, ne pândesc aici gaşca şi mafia , care au şi ele „solidaritatea” lor mimetică.

Tipologia se încheie cu Idealul raţional, care este ideal (optim) ,dar fiind realizabil este şi realizat efectiv. Acesta are o soartă similară Fericirii care, într-un anumit înţeles şi cu anumite condiţii, este realizabilă şi, deci, poate fi realizată efectiv, poate fi reală  (nu doar visată, aşteptată şi mereu amânată).

Am schiţat aici un cadru teoretic în care se înscrie şi proiectul, care se află undeva între scopuri şi Ideal. Nu este nicio diferenţă esenţială între proiect şi plan, ambele fiind forme ale aspiraţiei, elaborate pe termen mediu. Ar fi aici doar diferenţa că planul are o mai mare relevanţă colectivă şi este tehnic mai elaborat. Le vom asimila pe ambele în noţiunea de „proiect”, termen înscris şi în titlul acestui text. Chiar prin poziţia lui mediană, proiectul este mai mult decât scopul (sau suma scopurilor) şi mai puţin decât Idealul (spre condiţia căruia tinde).

Este absolut interesant să observăm că în Managementul modern, alimentat de Filosofia pragmatistă, ca şi de pragmatismul efectiv („Fapte, nu vorbe!”), elementul prim şi „nucleul tare” al unui Proiect de acţiune îl dă Viziunea. De când e lumea lume şi gândirea gândire, Viziunea a stat la baza  Filosofiei („viziune metafizică”) sau a Religiei („viziune mistică”). Aşadar, Viziunea a căzut din Cer pe Pământ şi este „cu picioarele pe pământ” Dar, Viziunea trebuie să aibă o finalitate, care este definită ca Misiune. La rândul ei, Misiunea trebuie să fie realizabilă, altfel rămâne utopică, ceea ce înseamnă că Viziunea însăşi, de la care s-a plecat, era una utopică. Misiunea se realizează prin aplicarea unei Strategii, care constă în distribuirea şi coordonarea unor scopuri, pe termen scurt, mediu şi lung. Coordonarea se face prin aplicarea unor Reguli, dintre care unele sunt verificate de experienţa anterioară, altele fiind cristalizate chiar pe parcursul acţiunii, dacă în acest proces apar elemente imprevizibile. Când Napoleon afirma că Generalul care îşi face un plan riguros de bătălie, poate fi sigur că va pierde bătălia, avea în vedere aceste „imprevizibile” Desigur că există diverse grade de coerenţă a unei Strategii- respectiv a unui Proiect-, încât nu putem pune semnul egalităţii între strategia unui meci de fotbal sau de box şi strategia cultivării cerealelor în Agricultura din România.

Dacă înainte de 1989, aveam Planificarea şi Planul cincinal, ca modalităţi de proiectare a activităţior sociale, după această dată Proiectarea şi Proiectul au intrat în criză. Dogmatismul Planului cincinal a fost repede înlocuit cu „democraţia proiectelor”, care echivalează cu un fel de Scepticism generalizat. Din fenomenul care poate fi numit „Criză a proiectelor”, selectăm aici doar câteva aspecte:

În primul rând, ceea ce constată specialiştii -cei calificaţi şi de bună credinţă-,  dar simte şi oricare cetăţean (contribuabilul) pe piele proprie, este absenţa unei Viziuni a dezvoltării la nivelul întregii ţări, deci a unei Viziuni naţionale. Sub pretextul că viziunile sunt naţionale, sunt dezvoltate diverse Proiecte care , în esenţă, deci la a doua privire, sunt parţiale şi partizane (le-am putea spune chiar şi „partinice”). Disputele privitoare la viitoarea Constituţie sunt absolut elocvente (grăitoare) în acest sens. Dar, dacă nici Constituţia unui stat nu are valoare universală, deci şi naţională, atunci care Viziune mai are, mai poate avea cele două caractere, numai aparent contradictorii!?

Apoi, nu există Proiecte şi strategii nici asupra unor domenii particulare (ramuri) ale dezvoltării. Şi ceea ce proiectează Puterea azi, dărâmă mâine Opoziţia ajunsă la Putere, ca şi cum ele ar fi Ziua şi Noaptea din balada Meşterul Manole. Numai că aici nu se ştie care este Ziua şi care este Noaptea, ceea ce ar putea însemna că suntem cu toţii într-un continuu clar-obscur, dar nu al lui Rembrand. Se pare că aici suntem şi sub povara unei „grele moşteniri” Fosta societate mergea pe Idealul „dezvoltării multilaterale” şi se pare că acest Ideal a rămas, este remanent în subconştientul multora (a unora şi a altora.). Numai că, având obsesia de a le face pe toate, reuşim „performanţa” de a nu face nimic ca lumea. De unde seriie de ratări şi eşecuri, între care ratarea Proiectului Nabuco nu este cea mai gravă. Constantin Noica avea un adânc simţ al deschiderii-deschiderilor, iar în acest sens el a formulat admirabila expresie „blocarea într-un proiect”. Putem traduce expresia şi aşa: te poţi închide chiar în deschidere, dacă aceasta (deschiderea) este o idee fixă, o obsesie. Oricare obsesie este maladivă, iar obsesia Puterii este hiper-maladivă.

În sfârşit, răul cel mai mare pare să ţină de „dialectica proiectelor” Un proiect nu este soluţia unei probleme, ci este doar premisa –necesară, dar nu şi suficientă- a soluţiei. Dacă rămâne doar în faza de proiectare, oricât de bun ar fi, el rămâne vecin cu nimicul sau cu „mai nimicul”. Proliferarea proiectelor, însoţită de amânarea realizării lor, pare să fi ajuns deja o boală naţională. De fapt, boala este mai generală. Muzicantul din nuvela Netocika Nezvanova, a lui Dostoievski, are o conştiinţă dublă. El nu exersează la vioară în fiecare zi, din două „raţiuni” opuse. Pe de o parte, el crede despre el că este perfect, încât nu mai are rost să exerseze (doar Perfecţiunea nu poate fi îmbunătăţită). Pe de altă parte, el bănuie că, totuşi, ar putea fi imperfect, iar aici nu exersează pentru a nu-şi confirma cumva bănuiala. Cu această dublă conştiinţă, avem azi foarte mulţi autori de mari Proiecte, rămase doar Proiecte, adică „vorbe în vânt”

 Pe vremuri, se spunea că dacă vrei să nu rezolvi o problemă, atunci alcătuieşte o Comisie. Enunţul poate fi transferat astfel: dacă vrei să amâi sine-diae soluţionarea unei probleme, atunci treci la elaborarea unui Proiect. Proiectul este mai întâi anunţat (cu zgomot mare), apoi este enunţat într-un „draft”, apoi este supus dezbaterii (mai mult sau mai puţin publice, mai ales „mai puţin”) apoi este corectat, îmbogăţit, nuanţat, până către limita Perfecţiunii lui. În continuare el rămâne doar un Proiect de pe acest Pământ, dar „ne-implementat”, căci Perfecţiunea este un atribut exclusiv al lui Dumnezeu, care se află, totuşi, în Ceruri. Cu acest statut, Proiectul ne aminteşte de piesa de teatru Aşteptându-l pe Godot a lui Beckett. Godot este etern aşteptat, pentru că el este etern amânat. Dacă într-o zi ar sosi Godot, el s-ar auto-desfiinţa. Ceea ce este imposibil, pentru că, asemeni lui Dumnezeu, cu care are afinităţi secrete, şi Godot este etern.

N.B.1 Această critică nu vizează Proiectul raţional, adică optim şi realizabil, ci diverse situaţii ale “proiectelor ratate”. Acestea au o legătură evidentă (deşi adesea mascată) cu formele ne-raţionale ale Idealului. Ca şi în alte situaţii, alternativa optimă este una, declinaţiile ei sunt multiple, ceea ce încurajează şi o teorie cu titlul Axiologia Negativului.

N.B.2 În acest cadru problematic, domnul Robert Turcescu şi-ar putea reformula întrebarea astfel: „Domnule Ponta, mai punem şi noi de un Proiect, mai proiectăm şi noi ceva?”

Tudor Cătineanu

 

 

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>