“VICLENIA” GRADUALULUI

 

                              „VICLENIA”  GRADUALULUI

 

Gânditorii Greciei antice şi-au pus o întrebare simplă şi totuşi uimitoare: oare câte fire de nisip trebuie să adunăm, să punem într-un loc anume, ca să putem vorbi de o „grămadă”!? Se spune apoi, pe la noi, că „Nu se face primăvară cu o singură floare”. Sensul problemei este acelaşi, ceea ce înseamnă că logica întrebării este una umană, nu numai elină. Diferenţa dintre firul de nisip şi firul de floare nu intră în logica întrebării. Nu putem scăpa de întrebare invocând „viclean” termenul „grămăjoară”, pentru că întrebarea se repetă aidoma şi aici, la „grămăjoară”. În cazul poeziei, problema este „tranşată” (ar zice domnul Andrei Marga), respectiv este suspendată (zicem noi) foarte simplu, căci poetul George Coşbuc zice:  „Picurii cu strop de strop / Fac al mărilor potop / Zilnic câte-un spic adună / Şi-n curând tu ai un snop”. Dar, oare cât de „curând” se transformă spicul în snop!?. Căci este o „cale”, inclusiv temporală, între strop şi potop, între spic şi snop. Această „cale” nu este chiar „atât de lungă” ca aceea din La steaua lui Eminescu.. De la  firul de nisip la grămadă, de la strop la potop şi de la spic la snop, oricât de mică sau de mare ar fi, există totuşi o distanţă, un interval numeric şi temporal, deci gradual. Vom răspunde că la întrebarea pusă iniţial, pur şi simplu nu se poate răspunde. Ceea ce înseamnă că adiţia şi transferul de la primul termen (singular şi solitar) la al doilea (colectiv, „îngrămădit”) se face pe nesimţite şi pe neştiute. Iar prin această adiţie cantitativă se ajunge la o diferenţă calitativă, căci în dubletele menţionate primii termeni desemnază ceva, iar termenii secunzi desemnează, totuşi, altceva. Dar ceea ce se petrece astfel (pe nesimţite, pe neştiute) se numeşte de regulă sau proces inconştient, sau viclenie , de unde şi titlul acestui text. În expresia mixtă, cu care caracterizăm viclenia, expresia „pe nesimţite” se referă la simţuri, iar „pe negândite” se referă la gânduri, şi unele şi altele fiind absente în cazul care poate fi numit şi „tragere pe sfoară”. Iar aici, îţi vine să zici, odată cu Lucian Blaga, că Filosofia este arta de a da răspunsuri hiper-mature la întrebări pe care şi le pun copiii.

 Numai că experienţa cea de toate zilele (şi chiar din unele nopţi) adevereşte expresia „viclenia gradualului” Nu pecepem această viclenie, pentru că pe primul plan al experienţei cotidiene iese în evidenţă caracterul benefic al gradelor , al gradualului. Chiar la nivelul limbajului popular (şi cotidian) întâlnim elogiul gradualului. În frunte stă paradigmaticul „Graba strică treaba”,.după care vine o serie întreagă de derivaţii şi ramificaţii. Zicem „Încetul cu-ncetul se face oţetul”, la care am putea adăuga „Şi se drege băietul”. Înţelesul pozitiv are şi un caracter istoric, secular sau milenar: „Încet, că nu dau turcii!”. Moldoveanul aduce în îndemn un plus de blândeţe cu „Încetişor, încetişor”, echivalent cu „Uşor, uşor!” Un antonim al acestor termeni este dat de  „brusc”, acesta fiind perceptibil, vizibil pentru toată lumea. Ceea ce este brusc se trădează chiar prin bruscheţea sa. Dar, ceea ce se petrece şi se acumulează lent, nu se trădează, este oarecum de la sine înţeles, dar pe această „portiţă” neştiută se strecoară viclean „viclenia gradualului”

Trecerea de la ceva la altceva –pe nesimţite, pe neştiute- este conţinută şi în expresia uimită: „Unde dai, şi unde crapă!”, la care am pute adăuga şi distihul „Frunză verde de dai-nai /Nu crapă tot unde dai”. Pe această cale putem ajunge şi la „Ce-am avut şi ce-am pierdut”. Se subînţelege că personajul (fie el P1 sau P2) nu a avut nimic, deci nu a pierdut nimic, ceea ce echivalează cu o Lege a conservării Nimicului., nu numai a Substanţei şi a Energiei (E= mc²). Numai că viclenia doar simulează că este un fel de Nimic, întrucât  se petrece pe nesimţite şi pe neştiute, dar ea este în esenţă ceva, ceva calificat şi uneori (de multe ori) absolut periculos.

Cel mai simplu exemplu este acela al „dependenţelor”, analizat cu subtilitate de către psihologul englez Dylan Evans (Emoţia, All, 2005). Din diverse motive, inclusiv din curiozitate, virtualul (nu şi virtuosul) „dependent” începe cu o doză mică de narcotic. Senzaţia de „fericire” este atât de nouă şi de puternică, în raport cu „starea de spirit” obişnuită, încât doza se repetă. Cel intrat pe această cale doreşte o „fericire” sporită, încât dozele devin tot mai frecvente şi tot mai mari., drumul spre „fericire” fiind astfel tot mai scurt.  Pe nesimţite, s-a intrat într-un cerc vicios. Şi, vorba lui Eugen Ionescu : „Nu mângăiaţi cercurile pentru că ele riscă să devină vicioase!” Cel drogat nu va recunoaşte nicicum că este drogat, întrucât el se identifică cu „fericirea” lui. Tot aşa, nici beţivul nu va recunoaşte că este beat, chiar dacă este „beat crup”, ca în cazul unei Judecătoare apărută pe „Sticlă”. Cazurile în care oamenii beau „de sting”, dar nu se îmbată, sunt puţine, pentru că sunt puţini urmaşii lui Socrate.(„specie” pe cale de dispariţie)

Un alt exemplu, din zilele noastre poate fi găsit în viaţa politică. Se poate observa cu ochiul liber („libertatea de a privi” nu trebuie oare înscrisă şi ea în noua Constituţie!?) că termenul „politică” are un număr neaşteptat de mare de înţelesuri negative, peiorative. Pe această temă merită să fie făcută, într-o zi, chiar o analiză statistică. Termenul „politeţe” este asociat cu Politica, or numai de „politeţe” nu putem vorbi în cazul multor oameni politici. Fără o statistică, nu putem şti dacă este vorba de o majoritate ( simplă sau calificată, „zdrobitoare” sau ne-zdrobitoare), sau de o minoritate.  Fenomenul gradual se petrece mai ales în relaţia dintre Putere (Poziţie) şi Opoziţie, iar la nivel individual, între Petru (P1) şi Pavel (P2). Să zicem că începutul îl face Opoziţia, reprezentată de P2. Acesta îi reproşează lui P1 că nu este un om de cuvânt , pentru că în campania electorală a promis ceva, iar acum face altceva. Aici, la rândul lui P1 -stând ferm pe Poziţie- îi reproşează lui P2 că atunci când erau la Putere, el şi ai lui au prezentat „starea Naţiunii” în parametrii exageraţi şi că „starea reală a Naţiunii” este alta. A intrat aici în joc argumentul cu „greaua moştenire”.Adică, mai întâi rezolvăm „greaua moştenire”, lăsată de voi, apoi , cândva (nu se ştie precis când) vom trece şi la realizarea proiectelor noastre,  a promisiunilor. Aici începe (a început deja) mişcarea graduală, care constă în atribuirea reciprocă a unor epitete care sunt tot mai „tari”. Bătrânul Protagoras, tratând despre opinie, spunea că oricare opinie poate fi susţinută cu argumente, iar argumentele pot fi „mai tari” sau „mai slabe”. Fiecare dintre cei doi oponenţi, aflaţi în dispută (disputa opiniilor, de tipul pro-contra) are obligaţia de „a face mai tare argumentul mai slab”. Numai că în cazul disputei dintre P1 şi P2, argumentele sunt înlocuite cu epitetele, încât cu ele ar avea câştig de cauză „epitetul cel mai tare” Astfel că, prin reflexia multiplicată în oglinzi şi ca la „ping-pong”, de la epitetul cel mai slab, care este „lipsa de cuvânt” se ajnge progresiv la „mincinos ordinar” şi s-ar merge şi mai departe dacă limba română ar avea şi alte resurse injurioase. În epitetul „mincinos”, un specialist este domnul Ioan Ghişe, care poartă cu mândrie „tabla transparenţei” pe piept. Se pare că dânsul uită, sau nu a aflat că minciuna este deliberată, că este conştientă, iar în acest sens Platon spunea că „Numai mincinosul cunoaşte adevărul”, chiar dacă ceea ce crede el- Mincinosul- că este adevărat, nu este şi obiectiv adevărat. Or, în foarte multe dispute colocviale, informaţia nu este „mincinoasă”, ci este doar eronată, sau greşită, sau parţială, sau selectivă. Dacă nu facem aceaste distincţii, atunci, fiind şi selectiv, oricare „punct de vedere” este mincinos (inclusiv cel al domnului Ioan Ghişe).

Epitetul este figura de stil cea mai săracă sub raport spiritual, i-am putea spune şi „săracă cu duhul” Şi totuşi este cea mai frecventă şi ajunsă la cotele (gradele) cele „mai înalte”. Ultimele zile ne oferă un spectacol năucitor al epitetelor şi înjurăturilor, implicite şi/sau explicite. Degeaba a spus Lucian Blaga că în gura românului „înjurătura înfloreşte estetic”. În tradiţionalele intervenţii ale domnului Corneliu Vadim Tudor, sau în recentele izbucniri (pregătite de o lungă acumulare graduală, în taină) ale domnului Dumitru Dragomir, nu putem identifica nicicum, chiar dacă am căuta cu lupa, vreo „moleculă estetică” Atunci când se „gratulează” reciproc prin recursul la epitete, P1 şi P2 au în vedere, fiecare în parte, doar ultimul epitet al celuilalt, la care mai adaogă doar un grad „nevinovat” de „tărie”. Dacă raportăm, însă, ultimul grad la primul, sau la „gradul zero”, la punctul de plecare, intervalul gradual poate fi şi catastrofal Dar, progresia graduală a epitetelor se integrează într-o progresie mai generală, petrecută la scară naţională. Ne trezim brusc în faţa unor fenomene care ne uluiesc, dar care s-au acumulat lent, gradual, fără ca noi să ştim. Probabil că cel mai pregnant, mai vizibil, este fenomenul polarizării sociale. Nu putem încheia această secvenţă decât cu îndemnul zicalei româneşti: „Dă-mi, Doamne, mintea românului cea de pe urmă!”.

Dar „gradele” pot fi privite şi dintr-o altăperspectivă. Ele stau la baza oricări reforme, pentru că Reforma este prin definiţie graduală şi prin acest caracter se distinge ea de Revoluţie,  care tinde să întoarcă brusc Lumea pe dos (ca în metafora cu „tăierea cozii câinelui”). Apoi, este cunoscută definiţia potrivit căreia „Geniul este o îndelungă răbdare”, respectiv, exprimat în procente, că Geniul este 90% transpiraţie şi numai 10% inspiraţie. Accentul cade aici fundamental pe acumularea graduală, deci pe efort , nu pe confort. Este la fel de bine cunoscută şi admirabila metaforă a „picăturii chinezeşti” Numai că metafora este bivalentă, respectiv ambivalentă, întrucât poţi aplica tehnica „picăturii chinezeşti” şi la tortură, dar şi la construirea Zidului Chinezesc, făcut în etape succesive.

Aceasta înseamnă că gradele ca atare nu sunt „viclene”, ele sunt doar un instrument neutru şi neutral. Vicleană sau ne-viclenă poate fi doar utilizarea lor într-o acţiune conştientă, deliberată. Şi totuşi, chiar prin ambivalenţa lor, ele pot să fie şi „viclene”, atunci când acţiunea nu este conştientizată, sau cade sub nivelul conştienţei (psihologice), respectiv a Conştiinţei (morale). Gradualul poate deveni „viclean”, dacă nu este cunoscut şi stăpânit, apoi , cunoscut fiind, poate deveni „viclean”, dacă este manipulat.

 

N.B. În dialogul Protagoras al lui Platon, cele două prsonaje, Socrate şi Protagoras, pleacă de la opinii diferite, opuse chiar. La sfârşitul dialogului, după o lungă dezbatere a temei, se trezesc uimiţi că fiecare a ajuns să susţine opinia celuilalt, ceea ce echivalează -cum zice unul dintre personaje- cu „o grozavă răsturnare a lucrurilor”. N-ar fi exclus ca relaţia dintre Poziţie şi Opoziţie să aibă un destin similar, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Expresia “mai mult sau mai puţin” este una graduală. Rămâne de văzut dacă ea este sau nu este şi “vicleană”, în ipoteza menţionată.

 

 

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>