ATATURK

 

                                MUSTAFA  KEMAL  ATATÜRK

                                              ( MEDALION)

 

 

Mustafa  Kemal  Atatürk  a fost, în acelaşi timp şi în egală măsură, Profet, Om politic şi General. Putem trece într-un registru de posibilităţi – cu grade variabile de probabilitate -, fiecare dintre cele trei roluri, sau ipostaze, ale aceleaşi figuri istorice  exemplare.

Mai înâi, dacă ar fi fost numai Profet, atunci, ca oricare alt „Profet în ţara lui”, ar fi vorbit în pustiu, în deşert, adică zadarnic. Putea fi eventual consemnat  de „hrisoavele vremii” ca o Voce distinctă. Dar, putea şi să rămână – liminar – la o margine oarecare a conştiinţei publice, a memoriei colective, înainte de a dispărea definitiv în uitare. Profetul are Viziunea, dar îi lipseşte Strategia şi deci eficienţa practică, pragmatică. El ştie „Ce-i de făcut” (cum ar zice Ulianov), dar nu ştie şi cum este de făcut ceea ce este de făcut.

Apoi, dacă ar fi fost numai Om politic, cu inteligenţa şi talentul lui diplomatic  putea întreţine efervescenţa vieţii politice a ţării lui, care prin tradiţie a rămas un amestec de dictatură (Sultanat) şi anarhie. Cele două tendinţe se întreţin şi totodată se ruinează reciproc, din cauza confuziei dintre interesele clare şi strategiile obscure ale „combatanţilor”. Omul politic are Strategia (şi diplomaţia), dar fără o Viziune, această strategie riscă să funcţioneze sau într-un „prezent perpetuu”, sau în gol; ceea ce, la urma urmei, este acelaşi lucru. Chiar dacă ar fi fost o Voce, această Voce s-ar fi pierdut în vacarmul acestui „prezent continuu”, care se poate degrada până la „Trăiţi clipa!” sau „Prindeţi momentul oportun!”

În sfârşit, dacă ar fi fost numai General, putea câştiga o bătălie sau alta, dar nu şi Războiul; adică acel „război”care este Istoria reală însăşi, pe un segment sau altul al ei, fie acesta diurn sau nocturn, decenal, secular sau milenar. Sau, putea da o lovitură de stat, pentru a fi apoi trădat, închis, ucis sau exilat. Generalul deţine Forţa şi eficienţa Forţei, dar fără o Viziune şi fără o Strategie, Forţa devine oarbă, cum a şi fost de atâtea ori în Istorie, inclusiv în Istoria poporului lui Atatürk.

Dar, nu a fost să fie aşa, deci a fost să fie altcumva, o zicătoare a românilor spunându-ne că „Niciodată n-a fost să nu fi fost cumva”.

Mustafa Kemal Atatürk a fost, nu succesiv şi în moduri inegale, ci – cum spuneam la început – , în acelaşi timp şi în egală măsură, Profet, Om politic şi General. În fiinţa aceluiaşi Atatürk s-au întâlnit consonant, solidar până la identificare, Viziunea largă, Strategia rafinată şi Forţa eficientă.

Ca Profet , Ataturk este un urmaşul legitim sau unul dintre discipolii exemplari ai Profetului Mahomed Însuşi, transpunând o Voce eternă şi sacră într-o limbă modernă.  Vocea lui Ataturk era „străină” pentru unii dintre contemporanii lui, dar forţa discursului  a modelat ascultarea şi înţelegerea lui. Implicaţia succesivă este simplă şi curge ireversibil, ca Destinul: Allah vorbeşte prin Vocea Profetului Mahomed, iar acesta vorbeşte prin vocea, tradusă în limbaj laic, a lui Atatürk. Delimitarea între viaţa  statului şi viaţa religioasă pare a fi o erezie, dar, dacă ai o răbdare activă, se adevereşte că delimitarea este benefică şi, mai devreme sau mai târziu, ea îşi dă şi roadele. Eretice se adeveresc a fi cele două subordonări sau „dizolvări”: adică, a Statului în Religie (Fundamentalism) sau a Religiei în Stat (Ateism păgân). Altfel spus, înţelegerea greşită a Vocii originare a lui Allah -respectiv a lui Mahomed- este corectată şi nuanţată de către Omul politic Atatürk.

Ca Om politic, orientalul Atatürk este şi „fiul”, sau numai elevul inteligent al Occidentului. De la acest Occident –înainte de a începe „Amurgul Apusului”, cum a fost tradusă cartea lui Spengler în româneşte- , Atatürk învaţă lecţia democraţiei europene, a democraţiei în general. După Petru cel Mare, marele duşman al Imperiului otoman, Atatürk este al doilea Om politic care a realizat implementarea unui stil politic deja cristalizat al Apusului, în Răsăritul obscur, dar germinativ. Această conjuncţie, realizată pe întreaga fâşie de Est al Vestului, sau de Vest al Estului, este un model de „ecumenism” profan sau laic, care începe cu Revoluţia franceză (1789). În Ţările Române, această operă începe cu Voievozii şi Domnitorii (unii dintre ei) şi se continuă cu Regii.

Ca General, Atatürk este, desigur, urmaşul legitimat prin faptele proprii, al unui şir de Generali şi strategi ai neamului său. Aceştia au asigurat creşterea Imperiului până la limita lui maximă. Aici vorbeşte „cronicarul” Miron Costin despre „ lăţirea împărăţiei aliosmăneşti”, iar gânditorul Dimitrie Cantemir, ca urmaş al romanilor şi în limbaj latin, vorbeşte despre „incrementa” şi „decrementa”, adică de „creşterea” şi „descreşterea” (glorie şi decadenţă) Împărăţiei, a oricărui Imperiu, după cum ne-a asigurat încă Aristotel. Iar, după cercetările minuţioase ale lui G. Zane, ideea acestei mişcări circulare  pleacă de la Dimitrie Cantemir către celebra Istorie a lui Voltaire şi nu invers (ceea ce aflase şi Marx ). Iar Atatürk a găsit şi a fixat  - între expansiune şi prăbuşire- graniţele legitime, determinate istoric, ale ţării sale, convertind un Imperiu inform, într-un Stat şi o Patrie. Aici, Constantin Noica ar putea vorbi cu îndreptăţire despre „ Limitaţia care nu limitează”.

În acest caz, ca şi în altele similare, ne putem aminti că termenul militar „general”este omonim cu termenul filosofic  şi metafizic ”general”(G), din matricea G.-P.-I. Pe ambele planuri ( militar şi metafizic) Generalul (G.) are puterea de a modela, de a ţine sub ascultare şi control Particularul (P) şi Individualul (I). Ceea ce Atatürk a şi făcut ca General militar. Căci dacă P. şi I. sunt asimilaţi până la desfiinţare în G., avem Dictatura (Imperiul), iar dacă G. se dizolvă în P., iar acesta în I, avem Anarhia. Atatürk s-a mişcat aproape aristotelic între cele două extreme, care sunt şi două excese ( două vicii politice).  

Dar, după cum am precizat, Atatürk a fost în acelaşi timp şi în egală măsură, Profet, Om politic şi General. Cele trei determinaţii („roluri”)  stau într-o relaţie de inerenţă reciprocă şi pot fi analogate cu dogma creştină a Sfintei Treimi, în care Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt ipostaze („ipostasuri” le numeşte Dumitru Stăniloaie) ale aceluiaşi Dumnezeu, unic şi totodată întreit. Prin această consonanţă, dusă la limita coincidenţei, cele trei Forţe se conjugă într-o unică Putere. Atatürk devine pe Pământ (în Patria lui) asemeni lui Alaah, în Cerurile lui, adică unic şi cu adevărat Puternic. Muritor fiind, Atatürk rămâne şi nemuritor, ca o lecţie vie pentru urmaşii lui şi pentru urmaşii urmaşilor lui, până azi şi în eternitate.

Există, totuşi, nu o ierarhie, ci o articulare de planuri şi o deplasare de accente între cele trei „roluri”. Dacă le simbolizăm cu numerele 1 (Profetul), 2 (Omul politic) şi 3 (Generalul), distribuţia de roluri în acţiunea şi discursurile lui Ataturk, se prezintă astfel: rolurile 2 şi 3, de regulă ies în evidenţă, sunt exprimate explicit, pe când rolul 3 rămâne în surdină, rămâne implicit (ca o tăcere semnificativă). În limbajul nostru, 2 şi 3 articulează planul de relief al discursului, pe când 3  se constituie ca plan de fundal al aceluiaşi discurs.

În monografia Originea, influenţa şi actualitatea kemalismului, scrisă de Menter Şahinler, sunt citate câteva enunţuri semnificative din discursurile lui Atatürk. Înainte de bătălia de la Sakarya ( care va dura 22 de zile şi nopţi), Atatürk rosteşte în faţa soldaţilor săi : „ Nu trebuie să apărăm numai linia (frontului), trebuie să apărăm suprafaţa. Acea suprafaţă este patria” (p.72). Menter Şahinler apreciază că aici sunt puse în joc conceptele de „naţiune şi ţară” Limbajul militar este pe primul plan, cel politic este pe al doilea, iar cel religios rămâne tacit (implicit). După câştigarea unei bătălii (împotriva grecilor) Atatürk apreciază retrospectiv: „Acolo, voi aţi învins nu numai duşmanul, ci şi destinul nefast al naţiunii”(p.69). Limbajul religios (1), din implicit urcă în termenul explicit „destin”.

Din biografia (Destinul) lui Atatürk, mai putem reţine două momente exemplare, semnificative. Mai întâi, la 1 Noiembrie 1922, prin coordonarea lui, desigur, Adunarea Naţională a hotărât desfiinţarea Sultanatului, ultimul Padişah fiind Vahdettin. Acesta este, ca  să zicem aşa, “ultimul mohican” al Imperiului otoman, Ataturk fiind primul cetăţean al noii Republici. Aici am putea spune: “A murit Imperiul, trăiască Republica”

 Apoi, dacă în condiţiile, inacceptabile pentru Turcia, ale Primului război mondial, Atatürk a refuzat rolul de General („boicotul istoriei”, i-ar spune Blaga), la sfârşitul carierei a refuzat orice titlu de nobleţe. Autorul Monografiei comentează:: „Ulterior, el a renunţat la titlul de paşă, devenind un simplu cetăţean, ceea ce demonstrează legătura lui adâncă cu poporul” (p.38). Acelaşi autor, în forma cea mai simplă, defineşte şi „cheia” victoriei mişcării kemaliste: „Victoria mişcării kemaliste se datorează colaborării şi repartizării eficiente a sarcinilor” (Ibidem). Această lecţie este valabilă pentru oricine, oriunde şi oricând (inclusiv azi)

În 1812 trupele lui Napoleon au intrat pe teritoriul german. Zarva a fost atât de mare, încât a auzit-o şi Hegel, care a ieşit în balcon şi l-a văzut pe Napoleon înaintând triumfal pe calul său. Aici, Hegel va comenta în scris:  „ Am văzut Spiritul Absolut călare pe cal”. Cu o similară îndreptăţire, deşi la o altă scară geo-politică, situaţia se putea repeta şi în cazul lui  Mustafa Kemal Atatürk.

 

N.B. În anul 1998, ca P-D.G. al „Societăţii Române de Radiodifuziune”, am iniţiat o întâlnire a conducătorilor Posturilor publice de Radio din Balcani (Sud-Estul Europei). Întâmplarea a făcut ca la masa festivă, de încheiere a lucrărilor Conferinţei, să stau lângă omologul meu din Turcia, domnul Cetin Tezcan. Veni vorba şi despre Atatürk, iar colegul meu a fost  încântat de admiraţia mea faţă de „Părintele Turciei moderne”. M-am hotărât să-i fac un „cadou teoretic”, care este acest Medalion.

Am avut şi am în vedere aici Istoria reală, nu o Istorie bazată pe „dacă”. Adică, ce s-ar fi întâmplat dacă: Imperiul roman nu s-ar fi prăbuşit, dacă turcii nu ar fi ocupat Bizanţul (“Cherka porta!”), dacă turcii, ungurii, ţiganii nu ar fi venit din Asia în Europa, dacă mândrul cap al lui Mihai Viteazu nu ar fi fost retezat pe Câmpia Turzii, etc. Apoi, am făcut abstracţie (am pus între paranteze) latura de tragedie a Istoriei reale, ca şi latura complementară, numită “Ironia Istoriei” Cred, totodată, că în timp, Istoria reală se face înainte şi se reface înapoi..


 

 

 

This entry was posted in Fără categorie. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>