Plinul şi golul (4)

Ca şi oricare altă entitate – fie ea spirituală sau „practico-spirituală – şi cuplul  Plinul şi Golul  poate fi trecut prin Matricea nivelurilor, care sunt în număr de 7.  Deci, în oricare entitate  pot fi identificate cel puţin 7 niveluri, privite din 7 perspective, distincte şi totodată corelate.

0 (zero)  Nivelul pur gramatical    Este nivelul pe care Roland Barthes îl numeşte al „scriiturii”. Aceast nivel este neutral, sub raport axiologic, de aceea marele critic francez îl defineşte şi ca „grad zero”. Într-adevăr, potrivit Dicţionarului, cuvintele nu pot fi ierarhizate în „mai importante” şi „mai puţin importante”. Democraţia cuvintelor este aici plină-deplină. „Ordinea alfabetică” este una „arbitrară”, dar rămâne tot neutrală, fără „discriminări”.La nivelul „zero”(0) cuvintele sunt analizate prin sensul lor propriu, sau denotativ.  Fiind vorba de două entităţi „bi-polare”, prima sarcină a analizei este aceea de a circumscrie câmpul semantic, deci ariile de sinonime ale celor două cuvinte, respectiv relaţiile dintre sinonime, înţelese ca grade şi nuanţe. Concomitent, sunt analizate şi relaţiile antonimelor. Cele două analize conjugate stau la baza altor analize, care merg în acelaşi sens, adică gramatical şi neutral. Cele două entităţi apar aici şi ca diferenţă între propoziţiile afirmative şi cele negative, după care vin şi alte tipuri de propoziţii. Nivelul „zero” va reveni circular la Nivelul 7, ca Stil, deci sub forma analizei stilistice.

1. Nivelul metafizic (ontologic) Este nivelul prim, adică cel mai profund, cel mai adânc. La temelia Plinului stă Fiinţa, iar la temelia Golului stă Nefiinţa, ca Principii metafizice (ontologice) ale aceleeaşi Existenţe. Marele gânditor Parmenide a formulat enunţul „Fiinţa este, Nefiinţa nu este”. Din acest enunţ,  el a extras 5 proprietăţi ale Fiinţei. Una dintre ele ne spune că Fiinţa este o Sferă perfect omogenă, care nu conţine nici o fisură. Ea este Plinul-deplin, care elimină şi „umbra” oricărui Gol din interiorul Fiinţei. Gândirea – Cultura şi Civilizaţia- europeană va merge ca accent pe Fiinţă, deci pe Plin. Cele două Principii fundamentale sunt prezente în toate marile concepţii metafizice. La Hegel, avem identitatea dintre Fiinţă şi Nefiinţă, care dă Devenirea ( Ştiinţa Logicii), la Heidegger avem Fiinţa şi Timpul, la Sartre avem Fiinţa şi Neantul  În schimb, gândirea orientală (mai ales, Budhismul) va merge pe Nefiinţă. Pascal este prins la răscrucea celor două concepte, răscruce care devine şi o cruce: Omul este ceva (un X) între Totul şi Nimic, între zero (0) sau Vid şi Infinit. Încât Eminescu se poate întreba legitim ce era la început: „La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă” !?

2. Nivelul logico-epistemic Pe latură logică, intră acum în acţiune aşa-numitul functor existenţial, adică Este – Nu este (E –non E), din care se dezvoltă o întreagă Logică a negaţiei (Petre Botezatu). Pe latură epistemică, este vorba de funcţia negaţiei în procesul cunoaşterii. În acest proces, oare negaţia ne ajută, ne blochează, sau ne orientează diferenţiat!? Frământat de această întrebare, Scepticismul contestă şi afirmaţia şi negaţia, prin celebra „suspendare a judecăţii”. Este pus în joc functorul retoric „Poate”, care îl implică şi pe „Poate că da”, şi pe „Poate că nu”. Plinul şi Golul sunt suspendate, iar reacţia afectivă cu care se asociază această suspendare este indiferenţa, sau apatia, ca temei al Fericirii omului. Chiar ca în Glossă : ” Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă , de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece”.

3. Nivelul axiologic  Este asociat cu regimul şi registrul valorilor. Intră aici în joc ceea ce Lucian Blaga numeşte elegant şi adecvat „semnele axiologice”. Ele sunt reductibile chiar la semnele aritmetice. Căci valorile sunt simbolizate prin plus (+ ), anti-valorile (numite şi „valori negative”) sunt simbolizate prin minus (-). Non-valorile sunt la mijloc şi au „gradul axiologic zero”, adică sunt indiferente, nu chiar „ca tot românul”. Pseudo-valorile sunt o  încrucişare încurcată a celorlalte semne. Ele  reprezintă „kitsch”-ul, care fiind de două feluri, reuşeşte să ajungă de nici un fel. Mai apare aici şi Ierarhia cu „sus”-ul şi cu „jos”-ul ei. În vârful Ierarhiei stau valorile supreme (bonus magnum), iar în jos coboară gradual „restul Lumii” axiologice. Avem, aşadar, Modelul plin-deplin şi avem abaterile, sau declinaţiile de la acest Model. Se poate observa că în Istoria Culturii europene se merge preponderent pe Model (ca expresie a Fiinţei) şi mai puţin pe declinaţii, pe fisuri şi goluri (care sunt expresii ale Nefiinţei). Această temă poate face şi obiectul unei  întregi  Axiologii a Negativului

4. Nivelul psihologic  Se poate pleca aici de la ceea ce generic se numeşte „Suflet”. În limbaj cotidian şi în literatură, vorbim despre „sufletele goale”, sau „suflete pustii”( „pustuşag”, în ardeleneşte). Hamlet observă şi spune fără rezerve: „Căci adesea vedem în zilele noastre oameni morţi, gata intraţi în putrefacţie şi care, cu toate acestea, se mai plimbă încă cu neruşinare pe stradă””. Este vorba aici de sănătate şi boală, numite şi „valori vitale” (Tudor Vianu). Tehnic, facem distincţia dintre Eu şi Sine. Eul este psihologic, iar în caz de boală o poate lua în două direcţii, „direcţii greşite”, cum spun sociologii. În cazul lui P1, Eul se multiplică în nesfârşite euri („euţuri”), P1 fiind cameleonic şi histrionic. În cazul lui P2, Eul se dilată şi devine „plin de sine”, adică ego-centru şi chiar ego-latru. Narcis ilustrează a doua situaţie.: îmbrăţişându-se pe sine, în oglinda lacului, el se îneacă.  De regulă (oricare Regulă are şi excepţii), El este orgolios (chiar îngâmfat), Ea este însă vanitoasă, că este soţie, că este mireasă. Spre deosebire de Eu, Sinele este axiologic. Sinele este un ansamblu coerent (deci plin-deplin) de certitudini (C1),  convingeri (C2) şi  credinţe (C3). Numai că sunt şi oameni care, maturi fiind, nu au ajuns la cristalizarea Sinelui lor şi nici nu au „conştiinţă de sine”. Plinul şi Golul pot intra şi îşi pot face „numerele lor greşite” şi în interiorul Eului şi în interiorul Sinelui.

5. Nivelul praxiologic  Acesta este nivelul acţiunii, al faptei şi înfăptuirii. Putem relua aici enunţul lui Hegel: „Omul este ceea ce face şi face ceea ce este”. Aşa se petrec lucrurile dacă între fiinţa subiectivă a omului (autor, actor, actant) şi fapta lui obiectivată (înfăptuită, nu doar promisă) există un acord plin-deplin. În foarte multe situaţii, în acest acord apar fisuri, care merg de la absenţa faptei (lipsă de iniţiativă), prin fapta chinuită (obligată din exterior), până la utopia veşnic amânată, în final ratată. Pentru prima situaţie este instructiv un exemplu relatat de Bulă. Badea Gheorghe stă cu braţele încrucişate pe un gard şi priveşte lung, departe-departe, în zare. Tânărul Gheorghiţă, care cunoaşte „preocupările” vecinului, vine şi îl întreabă: „Ce faci, bade Gheorghe, şezi şi cugeţi ?”. Badea Gheorghe îi răspunde : „Nu dragul badii, numai şed”. Surprins, tânărul Gheorghiţă insistă: „D-apoi, de ce nu şi cugeţi?”. Întrebare la care  Gheorghiţă primeşte răspunsul: „D-apoi, dragul badii, n-am vreme”. Răspunsul este plin-deplin şi fără replică.  Cei doi termeni apar şi direct, în limbajul „practicii” efective, ca şi al “practicii teoretice” Astfel, un management poate fi „defectuos”, iar o argumentare poate fi “găunoasă”  Managementul defectuos generează „goluri în producţie”, sau căderea podurilor în prăpăstii.  Tot el poate genera şi „fisurile”, chiar cele din zidurile mai nou-construite Acestea sunt „fisuri” specifice, care stau tăcute în aşteptarea genului lor proxim: cutremurul. Cutremurul este un fel de „plin” al „golurilor”, delimitate  de ”fisuri”. În parabola profesorului Kotter, un pinguin zice : „Şi în icebergul nostru este o fisură”

6 Nivelul sociologic  Acest nivel este asociat cu grupurile sociale (mai mici, mai mari) şi cu relaţiile dintre aceste grupuri. Relaţiile pot fi de acord (al intereselor) sau de dezacord (diferenţă, tensiune, conflict). Ne vom rezuma aici numai la două exemple.  Vorbim despre Democraţie care, la nivel de concept, este „perfectă”, sau plină-deplină. Numai că dacă Democraţia trebuie să se dezvolte democratic, înseamnă că în interiorul ei, sau din exteriorul ei, pot să apară şi chiar apar limite, lacune, fisuri , deci “deziderate nerespectate” sau „aspiraţii neîmplinite”. Toate acestea şi altele stau sub semnul Golului, ele fiind remarcate şi marcate în diverse monitorizări şi Rapoarte. Apoi, Democraţia este pândită de două pericole: de Dictatură, care este Plinul tiranic (inclusiv ca „dictatură a majorităţii”) şi de Anarhie, care este simlară Cutremurului (deci, un „plin al golurilor, delimitate de fisuri”).   Golurile şi Fisurile apar şi în Programele partidelor, care promit ceva şi fac cu totul altceva. Apare şi în inter-locarea Poziţiei şi Opoziţiei, cu selecţia exclusivă a „părţilor pozitive” sau a „părţilor negative”, ( a celor două jumătăţi ale paharului), în funcţie de libertinismul sau libertinajul lui P1 sau P2,  după cum am văzut.

7. Nivelul stilistic  Acest nivel marchează o revenire la nivelul zero (0), dar pe alt plan. Aici „scriitura” se prezintă în cel puţin două modalităţi noi. Se prezintă, mai întâi, ca sens-sensuri figurate , sau conotative ale cuvintelor. Cu „plinul”, avem „plenar” şi „plenară”, „împlinit” şi „ne-împlinit”, „plin”-„deplin”, „din plin” etc. Cu „golul” avem „gol puşcă”, „a-l da de gol”şi „a te da de gol”, „capul gol” şi „pieptul gol” etc. Pot apare şi situaţii ciudate. Despre „conceptele dialectice”, George Călinescu afirma –cu ironie şi umor- că ele „nu sunt vide, ci sunt gravide de conţinut.”. Sau, îl putem întreba şi pe Bulă: „golul” care se înscrie în meciul de fotbal, este oare „plin” sau este „gol”!? În a doua modalitate, nivelul ultim (articulat peste nivelul „zero”) se prezintă ca Stil. Stilul soluţionează optim un paradox: el este unic şi irepetabil, dar este şi recognoscibil, pentru că este tipic, dacă ajunge să fie un Stil. Stilul se înscrie între „gradul zero” şi kitsch. Mai ales în „artele plastice” – Sculptura şi Arhitectura – Plinul şi Golul apar direct, la propriu, nu numai la figurat. Relaţia lor dă un Stil sau un alt Stil. Şi, vorba lui Voltaire „Toate stilurile sunt bune în afară de stilul plictisitor”. Plictisul este reacţia legitimă în faţa Golului neutru, neutral. Dar, pe Sartre îl încearcă “greaţa” în faţa Plinului omogen. Aflaţi într-o relaţie de “exterioritate reciprocă”, Plinul dă “greaţa”lui Sartre, sau “plictisul” lui Pascal. Numai corelaţi într-o anumită modalitate, ei dau Stilul  Poate că şi de aceea, spunea şi Brâncuşi că de la sublim la ridicol  nu este decât un singur pas.

(18 martie, 2013)

Acest articol a fost publicat în Unghiuri si antinomii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>