Atitudini 4 (Misticismul profan)

Se apropie  – cu paşi tot mai grăbiţi, tot mai puţini -  Alegerile. Mă sună o Domniţă la telefon. Cum am fost şi P.D.-G. al S.R.R. (Radioul public), am experienţă şi intuiţie, şi pot deduce din timbrul vocii caracterul, firea cuiva, de la distanţă. Vocea este gravă, limpede şi precisă. Este şi încărcată emoţional. Mă întreabă dacă nu am câteva minute libere, disponibile, pentru a-mi prezenta “candidaţii” care vor concura, în Sectorul meu, pentru locurile din Parlament. Mulţumindu-i, i-am răspuns, politicos, că eu am luat deja decizia votului şi că nu îmi voi schimba această decizie. I-am mai spus  – mai în glumă, mai în serios -  că “Votul este universal, direct şi secret”, pentru a o scuti, pe Domniţă, de întrebarea care urma firesc: “Aţi putea, eventual, să-mi spuneţi şi cu cine votaţi?”. Încât, Dânsa mi-a mulţumit simplu şi politicos, şi tot aşa i-am mulţumit şi eu. După închidera telefonului, mi-a “picat fisa” şi am regretat că nu am “intrat în joc”. Puteam să aflu, pe viu, de la o tânără evident inteligentă, cam care este strategia “campaniei” acelui Partid (X), pe care tânăra “propagandistă” îl reprezenta. Numai că “fisa” mi-a căzut abia după închiderea  telefonului. De fapt, fără a o minţi, nu i-am spus Domniţei tot adevărul. După cum spuneam într-un text anterior, politic, eu sunt un om de Centru. M-am lămurit (m-am “dumirit”) de-a lungul a două decenii, şi cu Stânga şi cu Dreapta. Cum se spune popular: “Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda, tot un Drac!”. Cam aşa s-a “dumirit” şi Petre Ţuţea, într-un alt context istoric, cu “Stânga” Precizez aici  – doar în trecere -  că fac o distincţie clară între “popular” şi “populist”, după cum disting, la fel de clar, între termenii (şi între realităţile corespondente lor): “libertate”, “libertinism” şi “libertinaj”. Numai că aici apare şi  o problemă  – “Hic Rhodos, hic salta!”- ,  pentru că voi fi fiind eu, politic, un om de Centru, dar nu există şi un “Partid de Centru”, cu acte juridice în regulă. Am rămas şi eu un fel de umbră a acelui Rege numit “Ioan cel fără de Ţară”. Centrul este invocat  – dacă este invocat -  doar ca un Reper vag de orientare, pentru a fi noi, alegătorii,  asiguraţi că Partidul (X, Y, Z.) nu este “extremist”. Se mizează aici, în mod  “populist”, pe zicătoarea populară “Ce-i prea mult, nu-i sănătos”. Ceea ce nu înseamnă că “Ce-i prea puţin e sănătos”. Într-o formulare, aparent paradoxală, am putea spune că “prea puţinul” este “un prea mult al puţinului” şi intră sub aceeaşi regulă; adică “nu-i sănătos”. Căci boala este dată,  descrisă, de prepoziţia “prea”. Aici, Domnul Ion Cristoiu (coleg la Filosofie şi prieten) poate să  fie efectiv fericit. Dânsul ne mărturiseşte deschis că este şi “comunist” şi “naţionalist”, şi nu o spune în glumă. Curajul “profesiunii de credinţă” (politică) este admirabil. Cu “Comunismul”, eu m-am lămurit, de mult şi pe viu. “Sămânţa” îndoielii a aruncat-o tatăl meu, Victor, când mi-a spus, eu fiind copil: “Măi băiete, eu am mâncat pâinea lor, în Rusia. Să şti că este o pâine amară”. Iar cât priveşte cel de al doilea termen, adică “Naţionalismul”, aici s-a strecurat deja o regretabilă confuzie. Avem aici la îndemână  – la “îndegândire” şi la “îndevorbire”, dacă vreţi -  admirabilul cuvânt “patriotism”, care vine de la Patrie. Lucian Blaga i-ar zice “mirabilul cuvânt”. Dar, spontan şi subconştient, noi îl respingem, pentru că îl asociem, oarecum mecanic, cu “patriotismul socialist”, cu “munca patriotică” şi , în esenţă, cu “Patria socialistă”. Foarte puţini oameni au curajul să afirme azi că ei sunt “patrioţi”, dată fiind conotaţia cu care acest cuvânt este deja asociat. Dar şi cuvântul de la care am plecat (cu ocazia, sau cu prilejul Domnului Ion Cristoiu), adică “naţionalist”, stă cumva “pe muchie de cuţit”. În perioada inter-belică, cuvântul “naţionalist” avea o semnificaţie pozitivă, şi lui îi era opus antonimul “cosmopolitism”, descris de către Mihai Eminescu în “:Ai noştri tineri”: “Ai noştri tineri la Paris învaţă / La gât cravatei, cum se leagă nodul / Ş-apoi ne vin, de fericesc norodul / Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă”. Ce se poate mai elocvent şi mai expresiv!? Numai că dacă este văzut exclusiv din “noua” perspectivă, aceea a “Internaţionalismului proletar”, sau  “comunist”, atuncii termenul “naţionalist”, a început treptat să se degradeze. Din perspectiva anterior menţionată, termenul a fost nu numai asociat, ci de-a dreptul identificat cu “şovinismul” şi cu toate speciile acestuia. Este, însă,  adevărat că la această degradare au contribuit şi excesele “naţionaliste”, câte şi care au fost ele. Termenul “naţionalist” trece pe poziţia unui veritabil “duşman de clasă”. Azi, şi el este folosit oarecum în replică faţă de “patriotismul socialist”. Dar, mai nou, el este folosit, tot în replică, şi faţă de “europenism”, ca şi faţă de virtuala (şi ne-virtuoasa ) “globalizare”. Asistăm, aşadar, la un fel de război al “cuvintelor”, un război al “replicilor în oglindă”, război în care fiecare termen speculează defectele (reale sau virtuale) ale celuilalt termen. Şi este vorba de un “război fratricid”, întrucât “patriotismul” şi “naţionalismul” au şi un numitor comun, o rădăcină comună. Nu  putem, aşadar,  opune cei doi termeni (“patriotism” şi “naţionalism”), aşa cum nu putem opune Patria şi Naţiunea. Desigur că amândoi termenii conţin şi un risc potenţial, pentru că amândoi se termină cu sufixul “ism”. Şi orice “ism”, indicând o tendinţă ( sau un “trend”, cum îi zicem azi) implică latent şi un “exces posibil”. Am plecat de la Alegeri şi de la vot. Dacă aş fi pus în faţa unei obligaţii de a alege (sociologii o numesc “alegere forţată”) nu aş şti ce să aleg, între “patriotismul” (socialist) şi “naţionalismul” (şovin). Altfel spus, sunt pus în dificultatea de alegere şi între “Stânga” şi “Dreapta”, dar şi între cei doi termeni, asociaţi fiecare, cu excesul lui (real sau numai potenţial). Dacă, acum, eliminăm excesele (şi cele latente şi cele reale) şi vorbim de “patriotism” şi “naţionalism”  – în înţelesul curat şi corect al celor doi termeni -,  dificultatea alegerii se reface, dar o pot, totuşi, soluţiona. Optez pentru “patriotism”, cu care, inclusiv afectiv, mă simt “mai acasă”. Prin analogie, dacă aş fi pus să aleg între “Casă”(la “curte”, i se spune în Capitală) şi “Apartamentul” din Bloc, aş alege , totuşi “Casa”. Am fost pus în această dilemă (chiar de câteva ori) şi ştiu că există oameni care optează pentru “Apartament”, cu dublul argument: că este mai “comod” şi că îngrijirea lui nu îţi dă “bătăi de cap”. Dar cu opţiunea între Stânga şi Dreapta nu este la fel de simplu, fiind eu “dumirit” cu amândouă. Aici am doar două alternative, căci “Tertius non datur”: 1) Să nu mă duc la vot. Doar dreptul de a vota implică şi dreptul de a nu vota, de a te abţine de la vot (votare). Dar nu-mi stă în fire această pasivitate, sau indiferenţă sterilă. Un cetăţean spunea (la un T.V.) că se duce la vot, pentru că altfel există riscul ca votul lui să fie “falsificat”, cum s-a şi întâmplat în cazul recentului “Referend”. 2) Deci mă duc la vot, dar voi vota “negativ”, cum se spune, deci între două “rele”, voi vota “răul”care cred eu că este “mai puţin rău”.

De ce am intitulat acest text “Misticismul profan”?. În DEX, termenul “misticism”-”mistic” este definit relativ corect. Nu-i putem pretinde unui Dicţionar să adâncească termenii, temele desemnate. În esenţă, “Misticismul” este o “Viziune religioasă”. Panteismul pune semnul egalităţii între Dumnezeu şi Natură, care poate fi percepută. Natura este ca un fel de “coajă”, sub care, sau în care este prezent “miezul”, în acest caz, Dumnezeu. Misticismul merge şi mai departe: Existenţa în totalitatea ei, este văzută ca ceva absolut indistinct, ca ceva lipsit de orice determinaţie particulară. Aici, “piatra”, “pomul”, “omul” etc., sunt entităţi “dizolvate” în această universală indistincţie, în acest Anonimat infinit. Nici Bunul Dumnezeu nu poate fi distins în acest “cuprins de ne-cuprins” al Existenţei. De aceea, marii Mistici se aflau la limita Ereziei. Această Indistincţie universală nu poate fi gândită raţional: ea poate fi doar intuită şi trăită emoţional. În acest sens, cu referinţă la adjectivul “mistic”, DEX-ul ne dă şi o serie de sinonime (sau conotaţii ale cuvântului “mistic”):  “înţeles ascuns”,  “greu de înţeles”, “neînţeles”, “inexplicabil”, “secret”, “tainic”, “enigmatic”, “misterios”. Le putem propune acum cititorilor să facă următorul experiment: Luaţi “Documentele de Partid”(fie ele, Doctrină, Statut, Program, Regulament etc.) ale oricărui Partid din Ţara noastră. Şi vedeţi dacă nu cumva le pot fi aplicate (cu variaţii fireşti) absolut toate sinonimele “profane” ale termenului religios “mistic”. Dacă avem în vedere şi modul de traducere în fapt, în “fapte”, a acestor Documente teoretice, deci Practica politică, veţi vedea că frecvenţa (şi chiar “intensiunea” acelor adjective profane) creşte şi ea. De aici provine şi titlul acestui text, adică “Misticismul profan”. În serialul “Atitudini”(1,2,3) ne-am referit la unele aspecte legate de “Doctrine”. O notă comună a lor este absenţa unor “Viziuni”, cuprinzătoare, clare, şi distincte (una faţă de alta, oricare faţă de oricare) din “Doctrine” şi din “Programe”. Acest fapt este şi constatat şi acuzat (şi pe bună dreptate), nu numai de către “specialiştii în domeniu”, ci şi de către oamenii simpli, cu “scaun la cap”  – cum se spune -  care simt şi resimt aceste lacune pe “pielea lor” şi “în buzunarul lor”. Cum ar spune Kant, aceştia au mai degrabă “conceptul de leu” în “cap” (şi în vis), decât leii (sau euro-ii ) reali în “buzunar”. Obiectivele pe termen scurt, sau mediu, sunt determinate conjunctural, mai ales  de diverşi factori exteriori (fie aceştia interni, fie externi). Dacă ninge excesiv, atunci prioritatea zisă “naţională” este “deszăpezirea”, dacă plouă excesiv, atunci prioritatea, iarăşi “naţională”, este rezolvarea “inundaţiei”. Rezolvarea acestor “situaţii critice” este însoţită de tot “tacâmul imagistic”, inclusiv de celebrele “vizite de lucru”. Dar în astfel de “situaţii critice”, se umflă ca o “gogoaşă” sfera promisiunilor, sau a “proiectelor de viitor”. Cum au trecut “nenorocirile” Naturii – mai degrabă de la sinea lor, decât prin intervenţia umană -  cum toate proiectele sunt suspendate şi promisiunile uitate: acum avem alte “priorităţi”. Este uitată complet înţelepciunea populară, care ne spune că omul (dacă are “scaun la cap”, nu “tărâţe”) îşi face vara sanie şi iarna căruţă, ca semn al previziunii pe termen mediu. Dar la politicienii noştrii (la marea lor majoritate) Înţelepciunea populară este înlocuită cu promisiunea “populistă” şi fapta reală cu “vorba în vânt”. Mai ales în această perioadă de pregătire a Alegerilor, atât populaţia, cât şi toţi oamenii aşteaptă să vadă “Oferta” Partidelor şi a candidaţilor. Dar pe “Piaţa Democraţiei” noastre, nu există aproape nici o legătură (sau există o legătură “foarte slabă”) între Cerere şi Ofertă. Dacă analizăm ceva mai tehnic sfera “Ofertei”, putem constata că ea este compusă sau din “proiecte” (adică “promisiuni”) foarte generale şi vagi, sau din “obiective” locale, variate şi variabile (ca nisipul mării). Între cele două părţi ale “Ofertei”, iarăşi, nu există nici un fel de legătură (sau există una “foarte slabă”). Diferenţele care apar (de la un Partid la alt Partid) între formele aceluiaşi Proiect, sunt neesenţiale, în cel mai bun caz sunt doar unele  diferenţe de grad: că “salariul minim pe economie” va creşte (sau nu va creşte) cu X procente; că TVA-ul va scădea (sau nu va scădea) cu Y procente; că această scădere a TVA-ului se va aplica (sau nu se va aplica), doar la “produsele de bază” (varianta Felix); că la “produsele de lux”, procentul se va ridica (sau nu se va ridica) , respectiv, se va aplica (sau nu se va aplica), etc., etc. etc.. Dar oricare Proiect este însoţit de un Contra-Proiect (Poziţia şi Opoziţia), numai că diferenţa dintre ele rămâne,  în cel mai bun caz, doar una de grad, de detaliu, de accent, de simplă (şi inutilă) nuanţă. Iar aici “Disputa” (cu argumente “pro” şi “contra”) este înlocuită repede cu “Ciorovăiala”. La nivel local, după inundaţii şi cu referinţă la un sat, apare controversa privind  – să zicem -  o “Fântână centrală”. Unii spun că trebuie să fie făcută (şi aduc şi argumente) ceilalţi spun că nu trebuie să fie încă făcută (şi aduc alte argumente opuse, deci contra-argumente). Disputa continuă: dacă s-a făcut, de ce s-a făcut (există alte priorităţi), dacă nu s-a făcut, de ce nu s-a făcut (această prioritate era “prioritară”). Dar absenţa unor diferenţe esenţiale, la nivel de Doctrină şi de Programe, este chiar definiţia “Misticismului”, aplicat aici la nivelul vieţii politice (al Teoriei şi al Practicii). Numai aşa ne putem explica, sau ne putem lămuri, uşurinţa cu care se fac (şi se desfac) “Alianţele”. Iar aici intră în joc, la nivelul argumentaţiei, cea mai uluitoare “Sofistică”, prin care “Reperele logice” – ca şi cele factuale -  sunt modificate sau substituite continuu, până când noi nu mai înţelegem nimic, iar fiecare dintre cei doi “Oponenţi”, aflaţi în conflict, înţelege numai ceea ce vrea el să înţeleagă (adică ceea ce îl interesează pe el). Aici, Domnul Gigi Becali, înscris recent, dar “creator” pe linia liberală, cristalizează spontan enunţul uluitor : “Fiecare om face ce vrea”. Iar Domnul Victor Ponta, ca un social-democrat exemplar,  ne asigură că, dacă va rămâne Premier, “va avea grijă de fiecare om, luat în parte”. Nu este, oare, nici acum “foarte clar” punctul de joncţiune dintre Liberalism şi Social-Democraţie!? Dacă în U.S.L se împacă (co- există, sau, cu un termen îndrăgit, “coabitează”), ceea ce în principiu este, în mod evident, incompatibil, situaţia nu este mai fericită în A.R.D. Aici se întâlnesc orientări eterogne, aflate nu în conflict, ci într-o relaţie de “exterioritate reciprocă”. Numitorul comun al celor două Alianţe este  doar unul şi este perfect omogen: lupta pentru câştigarea Puterii, cu orice preţ. Ambele “tabere” confirmă propoziţia celebră a  lui Fr. Nietzsche “Aceasta este nebunia lor, să fie cât mai aproape de tron”.  Pe toate planurile menţionate, ne mişcăm într-un fel de plasmă omogenă, similară “mocirlei”, în care toate diferenţele se estompează până la completa lor “dizolvare”, până la dispariţie. Atunci, (adică, acum) devine legitimă propoziţia: “Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda, tot un Drac”.  În concluzie parţială, avem trei niveluri de manifestare a “Misticismului profan”: Pe primul plan, cel doctrinar, se înscrie “misticismul profan”, definit ca o interferenţă, dusă până la confuzie, a Viziunilor (dacă acestea există, cel puţin în “schiţă”). Acest prim nivel este cristalizat exemplar în Alianţe şi este sprijinit de “Traseism”. Alianţele, în cazul Partidelor noastre, este ca un fel de “mixtum compositum”, în care poţi amesteca “orice” cu “orice”. Pe cel de al doilea nivel, cel al Retoricii, intră în joc “Sofistica”, aceasta fiind, putem spune, varianta degradată a “Dialecticii”. Prin Sofistică poţi şi afirma şi nega, poţi şi argumenta şi respinge, poţi şi apăra şi condamna, absolut orice, fără nici un fel de prag sau deosebire (distincţie).  Sofistic, poţi “argumenta” (deşi nu poţi  demonstra) că “albul” este “negru” şi ,  invers, că “negrul” este “alb”, sau că “stânga” este la “dreapta” şi că “dreapta” este la “stânga”. Ceea ce se şi poate petrece, dar numai dacă te întorci din drum, sau dacă “traseiezi”. “Sofistica” poate fi definită  – riguros, nu metaforic -  ca un “misticism logic”. În sfârşit, pe cel de al treilea nivel, cel al expresiei (verbale şi non-verbale) , actul de comunicare şi dialogul sunt înlocuite deja cu “Ciorovăiala”, din care nimeni nu mai înţelege nimic. “Ciorovăiala” este, în esenţă, o pseudo-comunicare, respectiv, este  ipostaza verbală a “Misticismului profan”. Aşadar, “Confuzia doctrinară”, “Sofistica” şi “Cirovăiala” sunt cele trei ipostaze ale “Misticismului profan”, prezent în Viaţa politică actuală. Iar “Sfânta Treime” este substituită cu un fel de “Profană Treime”, cea din urmă având cele trei ipostaze, numite şi descrise înainte.

Acum, “Misticismul religios” este corelat cu Fiinţa lui Dumnezeu şi aspiră la o integrare perfectă a omului mistic în cercul Fiinţei Lui. De altfel, Scolasticii L-au şi definit pe Dumnezeu ca pe un “Cerc care are centrul pretutindeni şi circumferinţa nicăieri”. Metafora este efectiv superbă. În contrapunct – dar, ne-armonic – , “Misticismul profan”, nu poate fi decât “Lucrarea celui Întunecat”, adică a Satanei. Mai întâi, acesta are foarte multe nume, sub care se ascunde, şi trece de la un nume la altul, ca un veritabil “Traseist”. El poate fi, cum spuneam, “Cel întunecat”,  dar tot el poate fi, pe rând  şi “Diavolul”,”Satana” ,,Dracul”, “Mefistofel”, “Michiduţă”, “Aghiuţă” etc. Dar sub aceste diverse nume  – care îl maschează – “lucrarea” lui este doar una, şi este continuă şi omogenă: Negaţia a tot şi a toate, a orice este determinat. De aceea, în “Faust”-ul lui Goete, Mefistofel se defineşte sintetic pe sine: “Sunt spiritul ce totul neagă”. În termeni româneşti şi laici (sau profani), dincolo de faptul că este un “traseist”, el mai este şi un “negativist”, un “nihilist”, sau – lui îi putem zice şi aşa -  un “nu-ist”. Diavolul este Gică-Contra.  Uitaţi-vă cum se raportează reciproc cele două “tabere”, adică Poziţia şi Opoziţia, respectiv reprezentanţii, mai mult sau mai puţin calificaţi (de regulă, “mai puţin”) ai celor două “tabere”, aflate într-un război “pe viaţă şi pe moarte”(exclusiv, pe “moartea” politică a “celuilalt”). Nici una dintre “părţi”, nu recunoaşte (nici “picurată cu ceară”), cea mai mică “trăsătură pozitivă” – chiar dacă aceasta este evidentă -,  la “partea” opusă. Este prezentă o negare şi o contestare reciprocă universală şi fără concesii, fără “rest”. În acest caz, oare cum mai putem defini “Întregul” (Ţara, Patria, Naţiunea)  alcătuit din cele două “Părţi” adverse, care se ruinează reciproc şi continu!?. Niciuna dintre “părţi” nu recunoaşte (căci nici nu vrea să cunoască) nu o “moleculă”, dar nici un “atom”, o “cuantă” pozitivă în “partea” opusă. Fiecare dintre ele iau însă la propriu structura atomară: Noi sunteu “nucleul” pozitiv,   numit şi “nucleul dur”, ceilalţi sunt “electronii” negativi, care se mişcă nu în “cerc”, ci pe “elipsă” în jurul nostru. Ei, electronii, se mişcă pe orbită, deci orbitează orbeşte în jurul nostru, râvnind zadarnic poziţia noastră centrală. Fiecare “parte” se consideră (că real, că virtual) în “centru”, respectiv în “capul trebii”. Ambele confirmă însă, aceeaşi propoziţie a lui Nietzsche: “Aceasta este nebunia lor, să fie cât mai aproape de tron”. Deci există două forme fundamentale ale “Misticismului”, care, în limbajul lui Mircea Eliade, pot fi numite “forma sacră” şi “forma profană”: prima se bazează pe “afirmaţia” (sau “afirmarea”) absolut pozitivă, a doua se bazează pe “negaţia”(sau “negarea”) reciprocă şi universală. A doua, poate fi numită şi cu expresia “Misticismul Negativităţi”. Dacă prima formă are , ca un echivalent intuitiv, “Casa”, a doua formă are, tot ca un echivalent intuitiv, “Ruina”. De altfel, aici ne poate ajuta şi D.E.X.-ul. Şi ne poate ajuta prin simpla enumerare a antonimelor cuvântului “misticism-mistic”. Jucându-ne puţin cu cuvintele (cucu!) am putea spune aici că de la “misticismul profan” la “miticismul” (tot aşa) nu este decât un  singur pas (dacă nu cumva şi mai puţin). Acum, dacă recurgem la D.E.X., acesta enumeră şi antonimele, sensurile negative care sunt asociate cu infinit-pozitivul termen “miticism-mistic”. Antonimele sunt date mai ales ca “verbe”(deşi ele pot fi şi  substantive sau şi adjective) . Aceasta ne-ar putea sugera că “Cel-Întunecat” este activ, că “lucrarea” lui este continuă, că nu are somn . Să vedem aceste sensuri negative, doar enumerate: “a mistifica”, “a denatura”, “a înşela”, “a induce în eroare”, “a falsifica”. Să precizăm că numai primul termen (“a mistifica”) are legătură directă cu termenul “mistic”, celelalte sunt sinonimele lui “a mistifica”. De la foarte înaltul cuvânt “misticism-mistic”, să cobori în josul cel mai de jos, aceasta nu poate fi decât “lucrarea Întunecatului”. Mai lipsea din serialul de mai sus, doar popularul şi vicleanul “a trage pe sfoară”. De altfel, în limbaj popular (şi nu, “populist”) “Cel-Întunecat” mai este numit şi “Cel Viclean”-”Vicleanul”. Acum, îl invit pe cititor să repete,  şi aici, experimentul pe care l-am propus înainte. Adică, să vadă care şi câte dintre “negativele” menţionate se pot aplica, mai ales la Practica cea politică a Partidelor şi Asociaţiilor politice de azi. Iar, în ceea ce mă priveşte, cum am spus de la bun început, mă voi duce la vot, dar “voi vota negativ”. Vedeţi că şi într-un act pozitiv se strecoară “negativul”, adică “Cel din Umbră”-”Umbritul”. Dar a alege între două “rele”, “răul mai mic”, este totuşi un gest “pozitiv”. Nu ştiu şi nu am cum să ştiu, dacă votul meu va contribui sau nu va contribui cu ceva la rezultatul final. Un “strop” este doar “un strop”, pe “valul istoric”. Dar îmi dau şi eu “obolul” meu, după îndemnul lui Isus: “Daţi Cezarului ce este a Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”. Dar mă pot şi îmbărbăta (dacă nu şi consola), cu un catren din George Coşbuc, care zice: “Picurii cu strop de strop /Fac al mărilor potop/ Zilnic câte un spic adună/ Şi-n curând tu ai un snop”. Cât priveşte întrebarea “Eu cu cine votez ?” (vorba Conului Iancu) nu pot decât să repet, în final, ceea ce i-am spus Domniţei, la început: ” Votul este universal, direct şi secret”.

NB 1) În acest text, am luat ca “axe de coordonate” (numite şi “axe carteziene”) cele două Concepte, respectiv, Valori, teoretizate de către Mircea Eliade: Sacru şi Profan (în lucrarea “Sacru şi Profan”). Axele de coordonate (“ordonata” şi “abscisa”) sunt, desigur, şi “axe de coordonare” a întregului analizei, a întregii analize. Mircea Eliade ia ca Reper fundamental (un fel de “Stea Polară”) ceea ce se numeşte “Axis Mundi”, adică “Axul Lumi”. Acesta este absolut vertical (fără nici o declinaţie, sau înclinaţie), dar are două limite axiologice: are un “Sus”, care este pozitiv şi indică o Valoare, dar are şi  un “Jos”, care este negativ şi indică o “Anti-valoare”. Valorile sunt – afirmă Tudor Vianu- “bipolare”, în sensul că oricare Valoare este însoţită, în mod necesar, de o Anti-Valoare corespondentă. În acest sens, avem un serial axiologic: Adevărul şi Falsul (A-F), Binele şi Răul (B-R),  Frumosul şi Urâtul (F-U), Sacrul şi Profanul (S-P), etc. Relaţia dintre Valori şi Anti-Valori este absolut dialectică, deoarece, pe de o parte, ele se presupun, sau se implică reciproc, pe de altă parte, însă, ele se şi exclud, tot reciproc. Acum, Sus-ul şi Jos-ul, ca limite ale Axului Lumii, au nu numai o semnificaţie pur spaţială, ci şi o semnificaţie valorică, numită şi “axiologică” (asociată cu Axul). În acest sens, Valorile sunt Sus (şi tind să urce şi Mai Sus), iar Anti-Valorile sunt Jos (şi tind să coboare şi Mai Jos, să se “înjosească” suplimentar). Între Sus şi Jos, respectiv între Valori şi Anti-Valori, deci undeva la Mijloc, se află Non-Valorile (gradul axiologic zero) şi Pseudo-Valorile. Foarte interesante sunt Pseudo-Valorile. Ele conţin o contradicţie internă, pentru că în aparenţă (şi la prima privire) ele se prezintă şi apar ca Valori: dar în esenţă (şi la a doua, a treia privire) ele se dezvăluie ca  fiind Non-Valori, chiar Anti-Valori.  Acum, Mircea Eliade pune în joc şi o dialectică axiologică în relaţia Sacru-Profan: În acest sens, Sacrul poate coborî spre sau în Profan, iar atunci are loc “Sacralizarea Profanului”: azi, autoturismul, care a înlocuit carul şi căruţa, este fetişizat, deci este sacralizat. Invers, Profanul urcă spre, sau până la Sacru, iar atunci avem, invers, profanizarea (respectiv, profanarea) Sacrului, iar aici exemplele sunt la îndemâna oricui. Dar pe această “scară” (sau “scală”) se află undeva şi Pseudo-Valorile. Teoretic, ele se află în locul de conjuncţie (care poate fi şi unul de “confuzie”) între Sacru şi Profan, respectiv între cele două sensuri opuse de mişcare menţionate (urcarea şi coborârea). Acest loc a fost definit expresiv, într-un cântec popular, în care Badea (sărac şi amărât, aflat la plug pe un deal) : “Nici nu urcă, nici coboară / Bate boii de-i omoară”. Un echivalent al Pseudo-Valorii, este , în plan estetic, “Kitsch”-ul . Acesta poate fi definit şi ca o intersecţie mecanică a două stiluri diferite, deci ca o “confuzie” între cele două stiluri. Eminentul Profesor clujean, Domnul Nicolae Kallos, propunea “pe vremea comuniştilor”ca să se introducă în Dicţionar şi cuvântul “caprovarzism”, acesta desemnând încercarea, ratată chiar în start, de a împăca “toate caprele” cu “toate  verzele”. În ultim rezumat, textul de mai sus  are la bază matricea teoretică schiţată, în centrul căreia stă o “Pseudo-Valoare”, definită ca “misticism profan”. Acesta uneşte mecanic, sau amestecă Stânga cu Dreapta, confundă Sus-ul cu Jos-ul,  urcarea şi coborârea, Sacrul şi Profanul. Numai că, în pofida ostentaţiei şi a violenţei, el- adică “Misticismul Profan” din Politică- rămâne, totuşi, “nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Ceea ce se şi întâmplă peste tot, atunci când ceva sau altceva, fiind de două feluri, nu este de fapt de nici un fel.

NB 2) Fenomenul analizat (mai degrabă, descris) sub acest titlu- “Misticismul Profan”- ar trebui, desigur, să fie şi explicat. Numai că acest fenomen, sau “stare de lucruri”, este şi foarte complex, dar şi complicat, iar explicarea lui presupune un set de factori conjugaţi. Din acest set voi menţiona doar doi factori, unul vechi şi altul nou. Pentru a explica “profilul spiritual” al Poporului Român, încă în perioada interbelică a fost pus în joc factorul “geo-politic”. Ţara noastră se află exact la mijloc între Orient şi Occident. Simplul fapt că această diferenţă există, la nivelul cuvintelor, implică şi o diferenţă de “Mentalitate”. Adică, Orientalii au mers  – datorită unei serii de alţi factori -  pe etosul unui “colectivism anonim”, uneori amorf. Accentul cade pe ideea de “omogenizare” (a tot şi a toate), chiar dacă în vârful “Piramidei” stă Ţarul, Regele, Împăratul, care au puteri exclusive, deci o autoritate absolută. Chiar şi Marx afirma existenţa unui “mod de producţie” specific, cel “asiatic”, şi el nu credea nicicum că Socialismul, respectiv, Comunismul, ar putea să apară prima dată, într-o ţară ca Rusia. Aici, Ulianov (Lenin) a introdus ideea de “verigă slabă”. În schimb, în Occident, este pusă în joc ideea de Individ (Persoană unică şi deci irepetabilă) asociată cu iniţiativa şi acţiunea. De aceea, în Occident apare şi ideea de “Progres”, străină Orientului. Altfel spus, în Orient dominantă este Tradiţia şi Anonimatul (colectiv)   În Occident, accentul se deplasează pe Iniţiativă şi Individualitate. Repetăm, diferenţa este de accent, dar este reală. Ea se manifestă, pe planul gândirii (care este o componenă a Mentalităţii) şi ca diferenţă  – ea este tot de accent -  între Contemplaţia intuitivă şi Raţionalitatea activă. Dar noi, Românii, fiind exact la mijloc între Orient şi Occident, suntem marcaţi de toate antinomiile, generate de cele două Sfere geo-politice, între care una este aceea dintre Anonimat (tradiţional şi contemplativ) şi Iniţiativă (individuală şi activă). Probabil că aşa se şi explică faptul că în cultura populară co-există două Balade naţionale: “Mioriţa” şi “Meşterul Manole”. Dincolo de elementele lor comune (consonante), totuşi prima merge pe Contemplaţie ( căci Baciul îşi reprezintă poetic ceea ce “ar putea să fie”), a doua merge pe Acţiune, (pe facerea şi re-facerea, în timpul zilei, a ceea ce s-a dărâmat în timpul nopţii). Acesta este numai un factor, posibil – explicativ, al “Misticismului Profan” Un al doilea factor, recent, ar putea fi şi “greaua moştenire”. Ştim că, mai ales în ultima lui fază, Socialismul de la noi (Politica P.C.R., şi a Dictatorului) au mers pe mai multe idei, sau tendinţe. Una era aceea a “omogenizării sociale”, deci a micşorării diferenţelor dintre clasele sociale şi dintre membrii Societăţii, până la aşa numita “Omogenizare a întregului Popor”. Numai că această “Omogenitate” dă baza Piramidei sociale, Piramidă în fârful căreia stă Partidul (P.C.R.), iar în vârful Partidului (“vârful vârfului”) se află Dictatorul (echivalent al Ţarului, Regelui, Împăratului oriental). Fenomenul (respectiv , antinomia) s-a accentuat, s-a “ascuţit”, după vizita Dictatorului în ţările din Orient (mai ales Coreea de Nord). Dar concomitent este elaborat un al doilea Concept, acela de “Societate socialistă multilateral dezvoltată” (SSMD). Ideea este de sorginte occidentală, pentru că merge pe Iniţiativă (chiar “creatoare”) şi pe Acţiune (chiar “multilaterală”). Cele două Concepte (Omogenizarea bazei, dublată de “Vârful eminent”, şi “Iniţiativa activă”, însoţită de diapazonul “Multilateral”) au intrat cumva şi în “subconştientul” colectiv, prin definiţie inerţial. Numai că ele au fost “răsturnate” sau “re-semnificate”. Azi avem o “bază omogenă”, dar ea este a celor Săraci, care reprezintă o proporţie ce depăşeşte cu mult celebrul 50 şi 1 la sută. Prin contrast şi la vârf, nu mai avem un Dictator, dar avem un număr restrâns de “Baroni” (fie ei “locali” sau “centrali”), care fac şi desfac tot ce poate fi făcut şi desfăcut, în această Ţară. Domnul Victor Ponta şi Domnul Crin Antonescu merg pe afirmaţia că Preşedintele Traian Băsescu este azi Dictatorul nou, deci urmaşul lui Nicolae Ceauşescu. Chiar dacă ar fi aşa (deşi nu este aşa), această ipoteză ar putea întări interpretarea noastră cu “greaua moştenire”. Dar la  “Baroni” se mai adaugă şi “Băieţii deştepţi”. Ei au iniţiativă, chiar una “multilaterală”, numai că aceasta este şi “laterală” Legii, deci este infracţională. În foarte multe cazuri, Legalitatea şi Legalizarea sunt absolut “formale” şi ele maschează infracţiunea. Îmi amintesc de o propoziţie a lui Tata (Victor), care în copilărie m-a şi uimit prin “noutatea” ei : “Măi băiete, ţine minte că prostul fură împotriva Legii, de aceea el este prins şi băgat la închisoare. Deşteptul fură acoperit de Lege, de aceea lui nu i se poate întâmpla nimic rău”. Numai târziu am aflat cât adevăr (trist) conţine propoziţia lui Tata. Dar la numita “iniţiativă multilaterală” se mai adaogă o “nuanţă”. Putem găsesi toate “iniţiativele” pe toate planurile (ca în SSMD) numai că dintre ele cele mai multe sunt: sau făcute pe un sfert (cel mult pe jumătate), sau sunt schimbate brusc (odată cu schimbarea Puterii), sau sunt abandonate (avem alte “priorităţi”, mai prioritare, cum spuneam), sau sunt ratate, “neisprăvite”, ( ca “autostrăzile”, şi nu numai ele). Parcă am fi în “Meşterul Manole”, dar nu există şi o Ană, care să fie jertfită, pentru ca să dureze Mânăstirea de pe “Argeş în jos”. Găsim pe toate “gardurile” noul concept de “dezvoltare durabilă”, dar el este doar un cuvânt, sau un “vis” durabil amânat, sau doar schiţat şi,  în secunda următoare, sau schimbat, sau ratat. Nu ratează însă “Baronii” şi “Băieţii deştepţi”. De aceea, dacă este să o privim de la o anumită distanţă (cu telescopul, nu cu microscopul), imaginea globală a României de azi, reface Ideea de Piramidă, dar într-o formă foarte specială (ca să nu-i spunem “originală”). Baza ei este omogenă, sub semnul Sărăciei aproape generale (“majoritare”, i-ar putea spune Liderii politici ai “Noii Democraţii”). Această Bază este şi “anonimă”. Vârful (dacă îl punem între paranteze pe Domnul Preşedinte Traian Băsescu) este alcătuit, de fapt,  din  mai multe (nu chiar foarte multe) “Vârfuri”, aceştia fiind “Baronii” şi “Băieţii deştepţi”. Altfel spus, baza este omogenă şi ne-diferenţiată, încât putem spune că ea este de sorginte Orientală. Vârfurile se bazează, însă,  pe iniţiativa individuală şi pe “performanţă”. Ele se bazează pe interes-interese, apoi, ele sunt  “determinate” ( în ambele înţelesuri ale cuvântului “determinat) şi sunt expresiile agresive ale Eului-Eurilor (“Ego”). Ele, “Vârfurile” sunt de sorginte Occidentală. În consonanţă cu termenii anterior folosiţi (de sorginte religioasă), “baza nediferenţiată” este şi una “mistică”, “vârfurile”, fiind diferenţiate şi determinate, sunt de esenţă “profană”. Dar aici apare o adevărată răsturnare a Piramidei. Căci în limbaj religios, Sacrul este “Sus”, iar Profanul este “Jos”. Pe când aici, şi în limbajul profan, al realităţii reale, Vârful este profan şi Baza este sacră. Altfel spus, Sus-ul devine Jos, iar Jos-ul ajunge Sus. În această răsturnare şi confuzie, la mijloc se cristalizează Kitsch-ul politic, al Politicii actuale şi al Politicienilor.  Într-o ultimă formă de expresie, sintetică: Misticismul este de natură Orientală, Profanul (pragmatic şi determinat) este de natură Occidentală. Iar unul dintre locurile geometrice  de întâlnire a lor (ca expresie a locului “Geo-Politic”) este şi “Misticismul profan”. Acest “loc geometric” între Occident şi Orient, a fost admirabil exprimat într-o poezie a poetului basarabean Arhip Cebotari, din volumul “Între lume şi cuvânt”. Volumul începe cu o poezie, care poartă titlul Volumului şi din  care cităm numai primul catren: “Între lume şi cuvânt / Între răsărit şi-apus / Parcă am aflat că sînt /Parcă mi s-a spus că nu-s”. Aici, nu mai este nimic de spus!

NB 3) În mărturisirea Dânsului  – că este şi “comunist” şi “naţionalist”-  Domnul Ion Cristoiu pune în joc  – implicit- şi o nuanţă critică şi ironică (oricum de delimitare) faţă de cei care, fiind foşti sau încă actuali  comunişti, sau naţionalişti, din ipocrizie sau din laşitate, nu recunosc acest fapt, schimbând, sau numai simulând schimbarea “măştii”. Sunt şi voci care îl acuză pe Domnul Ion Cristoiu de “oportunism”. Este vorba de cu totul altceva. Chiar cu o mărturisire personală, Dânsul simte nevoia să-i apere pe aceia  care sunt “slabi”-”Umiliţi şi obidiţi”, cum ar zice Dostoievski – “loviţi în soartă”, “căzuţi” (nu şi decăzuţi), “fără protecţie”, “fără apărare” etc., indiferent de poziţia trecătoare pe care aceştia ar avea-o în “Ierarhia” socială.  Trebuie să mărturisesc că o astfel de înclinaţie (de natură morală) o am şi eu. Spuneam că între Naţionalism şi Patriotism-în condiţii de “alegere forţată”-, aleg , totuşi, Patriotismul. Şi am în vedere faptul (inclusiv lingvistic) că aşa cum Naţionalismul poate avea şi forme degradate (“şovinismul”), de aceste degradări nu este scutit nici Patriotismul. Căci avem în Dicţionarul scris cuvântul “patriotard”, care este ostentatv şi artificial, “patriotardul” afişând doar pe piept (nu având sentimentul “în piept”, în “inimă”), cam aşa cum poartă pe piept o “pancardă” (cu un alt mesaj) Domnul Ioan Ghişe. Iar în Dicţionarul oral (ne-scris) elaborat de Bulă, avem şi cuvântul, care mai nou se generalizează: “patrihoţ”-”patrihoţi”.

NB 4) Dacă Domnul Vasile Dâncu (fostul nostru Student) ar elabora un “Chestionar sociologic”, în care să apară şi întrebarea ” Cum optaţi între patriotism şi europenism ?”, aş refuza să răspund la această întrebare, care ţine (cred că tot aşa se numeşte) de “alegerea forţată”. Dacă ar trebui să aleg (forţat de întrebare) între “patriotism” şi “globalizare”, aş avea un moment de ezitare, de deliberare, dar aş alege, totuşi, “patriotismul”. Acesta este aproape, este chiar “acasă”, pe când “globalizarea” este undeva departe, adică într-un “nu se ştie când”. Mă împac greu, mai bine zis, nu mă împac cu gândul că într-o zi (într-o epocă anume) entităţile naţionale se vor “dizolva” într-un Umanism universalizat, non-etnic. Mistic pur fiind, dar şi un eminent  savant, Teilhard de Chardin a elaborat o Viziune de excepţie, pe matricea “globalizării”. Este vorba de conceptul “Noosferei”, prin ea înţelegându-se “Sfera spirituală”, care va înveli cândva Sfera telurică a planetei numită “Pământ”. Şi Goethe a fost un “fericit”, căci el a formulat propoziţia : “Sunt german, dar sunt şi primul cetăţean al Lumii”. Nu mai ştiu cum se raportează Constantin Noica la acest enunţ, în cartea Dânsului, de exegeză: “Despărţirea de Goethe”.Dar să nu uităm că Globalizarea are şi o variantă trecută, dar ratată. Căci ce altceva este “Internaţionalismul proletar”, dacă nu şi o formă a “Globalizării”?

NB 5). S-au împlinit recent 85 de ani de la naşterea Profesorului clujean Ion Aluaş, căruia noi, studenţii îi spuneam “Împăratul”. Chiar înainte de Revoluţie (1989) mi-a schiţat oral o concepţie proprie despre cele trei “Tentative de raţionalizare”, din Istoria Europei (şi nu numai). Am prezentat această concepţie în cartea “Constructe” chiar sub titlul “Tentative de raţionalizare”. Acestea sunt în număr de trei şi toate trei au fost tentative ratate. Prima tentativă aparţine Creştinismului, care pune în joc Principiul universal al Iubirii, sau, complementar, Principiul Iubirii universale. Dar tentativa a eşuat, considera “Împăratul”. Ne putem aminti de absolut teribila scenă din romanul “Fraţii Karamazov”, al lui Dostoievski, în care Isus revine pe Pământ, în Spania. Văzându-l, Marele Inchizitor îi zice să plece, pentru a nu fi răstignit a doua oară. Probabil că de aici pleacă şi Nikos Kazantzakis cu romanul său: “Cristos, răstignit a doua oară”. A doua tentativă de raţionalizare aparţine Iluminismului. Acesta a pus în joc Principiul universal al Raţiunii. Dar, această Raţiune era una şi foarte abstractă, dar şi formală, încât acest Principiu nu şi-a găsit locul, nici în Cer, nici pe Pământ. A treia tentativă de raţionalizare îi aparţine Marxismului. Acesta pune în joc Principiul Echităţii sociale, care trebuie şi ea universalizată ( deci nu al “egalităţii”, înţeleasă ca un “egalitarism”, cum afirmă adversarii Marxismului ). Şansa acestei tentative se joacă acum, chiar acum, îmi spunea Ion Aluaş în 1989, în pragul Revoluţiei. S-a văzut că şi cea de a treia tentativă a eşuat. “Împăratul” a plecat dintre noi şi nu a mai avut timp să-mi răspundă la întrebarea: “De pe urma celor trei tentative eşuate, nu a mai rămas nimic, chiar nimic?”

NB 6)- Trebuie să facem o distincţie clară (chiar netă) între termenii “misticism”şi “superstiţie”. Misticismul este o Viziune universală, un echivalent religios al Metafizicii. Superstiţia, însă, este un fenomen local, circumscris spaţio-temporal, în dubla lui ipostază: de “credinţă” şi de “ritual”. Superstiţia este o formă reziduală a “Magiei”, care este veche-străveche, fiind asociată cu “fetişismul”. Sub raport afectiv, superstiţia ne poate asigura confortul, încrederea că lucrurile se vor petrece aşa cum aşteptăm noi, aşa cum ne asigură “Mama Omida”. Misticismul, însă, ca identificare cu Absolutul Nediferenţiat, se poate însoţi afectiv cu Extazul, stare trăită de Marii Mistici. Oarecum, în mod paradoxal, întrucât nu ne oferă şi un “punct de sprijin”, un “punct de orientare” în acest Infinit Nedeterminat, Misticismul se poate însoţi afectiv cu “Disperarea”, ca în cazul marelui danez, Soeren Kierkegaard. Dacă Misticismul devine Profan-ca în situaţia pe care am analizat-o-, atunci Nedeterminarea este percepută pe latura ei “plină”, încât ea devine Omogenitate. Iar în faţa acesteia ne poate încearca Greaţa. Şi chiar în acest sens, a vorbit şi J. P. Sartre despre  “Greaţa în faţa Omogenului”.

NB 7)-La lămurirea acestei teme şi probleme, îşi aduce contribuţia -ca întotdeauna, de altfel- şi Bulă, care în oricare situaţie de viaţă, este repede “dumirit” Bulă ne relatează o întâmplare de pe “vremea comuniştilor” . Un cor militar a fost pregătitîndelung, să participe la Sărbătoarea -atunci, naţională- de “23 August”, care evoca un eveniment istoric major, “Întoarcerea armelor”, evenimentul fiind încărcat de un veritabil corolar de “anti”: deci, “anti-fascist”, “anti-hitlerist”, “anti-capitalist” şi”anti-imperialist”(cel din urmă, fiind “ultimul stadiu”). Ofiţerul -continuă Bulă-se duce să inspecteze “corul militar”. Acesta începe printr-un “Solo”, patetic şi prelungit. Atunci ofiţerul inspector ( sublocotenent) îl întreabă revoltat, pe însoţitorul lui ( caporal) : “Dar ce e cu măgarul ăla care cântă singur?”. Sfios, caporalul îi răspunde : “Ştiţi, tovarăşe Ofiţer, acela este, cum să Vă spun,  un “Solo”. La care vine replica, fără o altă  replică, a ofiţerului inspector: “Eu înţeleg, Solo, Solo, dar nu înţeleg  de ce nu-l cântă toţi ostaşii?”Bulă a intuit aici, pe un exemplu viu- Corul şi Solo-ul – corelaţia anapoda,care poate fi făcută, între  “colectiv” şi “individual”, respectiv, între “fundalul” anonim şi   “relieful” exemplar.

 

 

This entry was posted in Fără categorie. Bookmark the permalink.

2 Responses to Atitudini 4 (Misticismul profan)

  1. SB says:

    A fost o vreme în care, student fiind, făceam pariuri cu privire la dascălii mei: dincolo de ceasul metafizic al zicerilor despre etică sau estetică am fost sigur că știința de a trăi a fiecăruia dintre oamenii ăștia e un soi de mit fondator. Orice dascăl mare are „poporul” lui. La vremea respectivă, în lista largă intrau Tudor Cătineanu, Andrei Marga și poate din motive de „con de umbră” Grigore Zanc. Știința unora dintre ei a devenit între timp palidă, covârșită poate de umbre ori de excesul obositor al rampei politice: mi-ar plăcea să știu ce credeți despre Andrei Marga și avatarii care îl încearcă…
    Ca să nu ratez complet comentariul pe o procedură neoromantică, fiindcă în text e vorba despre înțelepciunea Tatălui, simt nevoia să rememorez aici răspunsul unui țăran (bătrân și fără școală) din Apuseni la sofismele clasice ale propagandei comuniste. Un tânăr activist PCR , vădit satisfăcut de faptul că bunicul a admis cu jumătate de gură faptul că la biserică, toate crucile sunt obiecte făcute din piatră, din lemn ori ciment s-a bucurat să-i poată îmbunătăți nivelul ideologic. (Chestia e autentică, s-a petrecut într-un sat de la poalele munților Bihorului…)
    -Vezi dumitale, bace – i-a zis tânărul comunist – crucea e făcută dintr-un același material, la fel ca și zidul. La ziduri de ce nu te închini ? – a mustăcit insul rotind șmecher privirea între tejgea și ușa cârciumii plină ochi de mușterii și gură cască.

    La care bunicul, cu mieroasă sfială i-a replicat: Domnu, dumitale ai nevastă ?
    Omul, puțin contrariat, dând anumite semne de panică a confirmat: Da, am.
    - Și atunci când meri de acasă, o țuci ?
    - Da, i-a răspuns tânărul comunist – de data asta vizibil disconfortat.
    -Și o pupi pă gură ?
    - Da, a răspuns omul, convins că, de data asta, bătrânul o luase razna.
    - No, atunci de ce nu o țuci în cur, că și acolo îi tăt ala materialu…

    Asta nu poate fi concluzia unei examinări critice a „misticismului profan”, ci doar premisa socratică a unei dezbateri cu privire la ce anume poate lăsa un dascăl în urma sa. Mă sfiesc să vă spun că ați rămas în continuare cel mai drag dintre dascălii mei fiindcă la ultima tentativă, m-ați suspectat că vă „prelucrez”. Vă zic atunci că eu sunt ăla care am câștigat pariul cu colegii. Zanc pare să se fi pierdut pe drum, Marga a ratat în mod suspect ultima linie dreaptă, sau cel puțin asta reușesc eu să pricep eu din tot deranjul mediatic. Calul meu a câștigat, până la urmă, cursa asta la care brokerii din Ceruri îi zic, de obicei, viață. Habar nu aveți ce mână largă ați fost. Să rămâneți tot așa.

    • tcatineanu says:

      Dragă S.B.,
      M-a impresionat efectiv mesajul pe care mi l-ai trimis.Mai întâi, pentru că m-a măgulit. Vorba aceea, om sunt şi eu, deşi am fost şi voi rămâne profesor, până la capăt. Dar şi Teologul zice: “Om sunt şi toate cele omeneşti îmi aparţin”( Tertulian, mi se pare, dacă nu m-a părăsit “aducerea aminte”). Oricum, enunţul este preluat şi de Marx, care numai teolog nu era. Englezii, sau americanii(!)au o expresie absolut savuroasă: “ego-masaj” Dar nu este cazul, în cazul tău, al meu, al nostru. M-am prăpădit de râs, citind relatarea ta despre “badea din Munţii apuseni”şi “tânărul comunist”. Ai stofă narativă, nu “comiţi” şi tu proză!?. Cu referinţă la poeţi, rimam şi eu, ca fiu al părinţilor mei, poeţi populari( şi nu artificiali, de duzină): “Dumnezeu cu ceata lui / Stă în vârful raiului / Şi întreabă toţi profeţii / Unde-au dispărut poeţii!?”Să şti că Grigore Zanc, foarte tânăr fiind, făcea parte dintr-o “echipă de colectivizare”. Vorba aceea, “Ziua bună se cunoaşte de dimineaţa”. Tatăl meu Victor ( un fel de Moromete al Ardealului)era chiabur ( “duşman de clasă”, în ambele înţelesuri ale cuvântului “clasă”). A fost obligat să-şi dea toată averea la colectiv. A dat-o, cu excepţia cailor (Cezar, care avea pe crupă ştampila circului, de la care tata l-a adus, şi Puiu, pe care numai tata îl stăpânea). Pe Cezar şi pe Puiu, tata i-a vândut chiar în Munţii apuseni. Sânt deja un “tânăr pensionar” şi sper să îmi găsesc vreme să scriu şi două texte evocative: “Câinii lui tata”şi “Caii lui tata”

      Despre cei doi foşti colegi şi foşti prieteni ai mei, nu prea îmi vine să vorbesc.La “marele” Andrei Marga, mă refer, pe Blog, într-un text cu titlul “Boala de putere” Am trecut şi eu (ca aproape “tot omul”) de la pix şi foaia albă, la computer. “A propos” de computer, dar şi de “misticismul profan”, am constatat că acest computer este “o sculă,concomitent angelică şi diabolică”, iar Blogul este o “entitate cronofagă”( a doua expresie îi aparţine unui coleg şi prieten adevărat, Marian Petcu.) Dar , ca să nu te las cu “mâna întinsă în deşert”, am să-ţi relatez, totuşi o secvenţă (biografică). Era a doua zi după Revoluţie ( adică, după plecarea Ceauşeştilor) Cam pe la ora 9, seara, mă trezesc cu un telefon venit de la Rectorat, unde se găseau(nu ştiu cum) Andrei Marga şi Grigore Zanc. Pe rând, mi-au spus să vin urgent la Rectorat “ca să preluăm puterea” ( Citez din memorie, dar citez exact). Le-am răspuns : “Pe mine nu mă interesează puterea, faceţi voi doi ce credeţi mai bine”. Şi am închis politicos telefonul, scuzându-mă că am o problemă urgentă de rezolvat ( “minciună vitală”, “minciună albă”,sau “minciună gri”!?) Cum au evoluat relaţiile dintre cei doi “campioni ai puterii”, să povestească fiecare. În ceea ce priveşte relaţiile noastre, prefer (“mai bine”, zice Bulă) să mă refer la ele într-o posibilă carte de “Memorii”. I-am găsit titlul “Sub o singură dictatură”, ca un omagiu adus lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care a scris cartea “Sub trei dictaturi”. A patra dictatură i-a fost fatală, iar istoricii noştri ( cei mai mulţi) o reconstituie jalnic. Dar, am scis deja şi prima (singura) propoziţie, care sună aşa : “La început a fost clar-obscurul, ceva mai târziu a venit cuvântul şi mult mai târziu a venit şi fapta. Evident, că la sfârşit va reveni clar-obscurul”. Decât să vorbesc despre cei doi colegi (de existenţă), prefer să vorbesc despre “Câinii şi Caii lui tata”

      Povestea ta cu “badea” din Munţii apuseni îmi aduce aminte de Bulă, de eternul Bulă. În cartea mea “Constructe”am un “construct”intitulat interogativ “Unde este Bulă?”. După Revoluţie (dacă aşa se cheamă “evenimentele”din 1989), societatea noastră părea paralizată de un amestec ciudat de “gravitate” şi “agresivitate”, fără nici o “moleculă” de umor. Atunci ,am argumentat că Bulă se va întoarce, pentru că, prin însăşi natura lui (simbol al înţelepciunii populare, exersată pe viu, personificată) Bulă este nemuritor. Am parafrazat şi cântecul din Maramureş, despre Pintea: “Că doar Bulă n-a murit/ Numa-un pic s-a hodinit” De aceea, în textele din Blog (“cronofagul!”) îl iau pe Bulă aproape ca pe o “referinţă bibliografică” Sunt pe punctul de a “isprăvi” cartea “Raţiunea retorică” (400 pagini). Sunt bine “stors de vlagă”acum, provizoriu. Mi-a făcut plăcere (m-a relaxat) să răspund mesajului tău, atât de viu şi de frumos. Îţi mulţumesc!
      Al tău (dascăl) Tudor Cătineanu
      N.B. Nu descifrez cine este în spatele iniţialelor S.B. Nu poţi fi şi tu ceva mai “transparent”?

Lasă un răspuns către SB Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>