Cuvinte şi expresii (Conceptul şi Concepţia).

          Filosofia este definită ca o Concepţie generală şi coerentă asupra Existentei, considerată în totalitatea ei. În acest sens, “conceptul” este un element component al Concepţiei, deci al Filosofiei. “Conceptul” apare şi în alte Ştiinţe (care sunt Teorii generale), dar termenul “concept”este mai ales un termen filosofic. Numai că,  în gândirea comună (cotidiană), Filosofia este văzută ca ceva ce se află deasupra Lumii, dacă nu chiar în afara ei. Filosofia este un fel de specie ciudată, greu de înţeles, dacă nu chiar de-neînţeles, şi care nu are nici un fel de legătură cu viaţa reală şi concretă. Ea are destinul pe care îl are şi  “Împărăţia” lui Isus, atunci când El zice: “Împărăţia mea nu este de pe lumea aceasta”. Auzim frecvent expresia “Asta este Filosofie”, în sensul că “asta” este doar o fantezie, o fantasmă, este chiar o fantasmagorie, fără legătură cu aşa-numitele “date reale ale unei probleme” de viaţă (sau “de viaţă şi moarte”). La nivelul simţului comun şi al bunului simţ, există, totuşi un fel de raportare bivalentă, ambiguă, faţă de Filosofie: pe de o parte, este sentimentul de respect difuz faţă de ceva care merită să fie respectat, pe de altă parte, este îndoiala şi refuzul faţă de ceva străin şi greu, foarte greu de înţeles, dacă nu chiar de ne- înţeles. Vorba Poetului: “Deşi vorbeşti pe înţeles / Eu nu te pot pricepe”.  Ca să nu-şi mai bată capul, de pomană, şi cu această “fantasmă”- are el multe alte “griji pe cap”- omul simplu, omul gândirii cotidiene, expediază Filosofia, o “trimite la plimbare”. Doar şi Aristotel a spus că “Plimbarea” este proprie numai Omului. Nu îşi dă seama (“nu conştientizează”, cum se spune mai nou) că el însuşi, adică omul comun,  are – dincolo de “averea mobiliară sau imobiliară”- şi o Filosofie a lui, o viziune proprie asupra Lumii (pe care filosofii o numesc “Existenţă”).  La nivelul simţului comun, această Filosofie este interţesută cu alte elemente spirituale şi în primul rând cu Religia. Numai că Filosofia simţului comun rămâne una doar implicită, respectiv latentă. Ea nu este dezvoltată, respectiv  nu este ridicată până la nivelul Conceptelor.  Dar există, am putea spune, şi un fel de “instinct filosofic”, pe care Socrate a încercat să îl “trezească”, să îl ridice la nivel “raţional”, prin Maieutica sa. Maieutica socratică este arta dialogală a “trezirii” celuilalt, a celorlalţi. Rezistenţa la această “trezire” este, însă, una foarte mare, iar Socrate a plătit-o cu preţul vieţii sale. Elevul lui preferat, adică Platon, merge în acelaşi sens: Ideile  – care sunt pure şi eterne -  “zac” în fiecare (şi oricare) om, dar ele pot fi scoase la lumină prin dialogul raţional (“logos”), de unde şi eternele “Dialoguri” ale lui Platon. Pentru “naivitatea” de a crede că un Tiran (cel din Siracuza) ar putea fi “raţional” – adică Om de Stat ideal -  a plătit şi Platon, fiind vândut chiar de către Tiran, ca “sclav”. Numai norocul l-a salvat pe Platon, salvând astfel şi faimoasele sale “Dialoguri”. Când spunem că Filosofia omului comun (sau a “simplului cetăţean”, cum îi zicem azi) este una latentă, sau implicită (dincolo de orizontul sau adâncimea ei), înţelegem şi că aceasta nu este ridicată la nivelul Conceptelor. Dar chiar şi Hegel  – a cărui înţelegere le dă “bătăi de cap” şi specialiştilor – afirmă că cea mai “înaltă” Filosofie, nu este altceva decât o ridicare treptată, la nivelul Conceptelor, a datelor fundamentale proprii simţului comun şi bunului simţ (al gândirii). Dar chiar în pofida rezervelor pe care simţul comun le are faţă de Filosofie (şi mai ales, faţă de cuvântul “filosofie”) asistăm, în ultimii ani, la un fel de invazie a termenului “concept” în toate formele comunicării. Cuvântul “concept” îl poţi  întâlni, cum se  spune, aproape “pe toate gardurile”. Această “invazie” (similară cumva cu “invazia lăcustelor”, care rad tot ceea ce este “verde”),  trebuie să aibă “o raţiune”, o justificare. Dacă, acum,  plecăm de la O (zero), “conceptul” este mai întâi, un cuvânt, înscris în Dicţionar, ca oricare alt cuvânt. În Dicţionar toate cuvintele sunt egale, în calitatea lor de cuvinte (universala “democraţie lingvistică”). Aristotel afirma că “nu există atâtea cuvinte câte realităţi există”. Aceasta înseamnă că există realităţi care nu au nume, nu sunt încă numite. Adam nu le-a avut în vedere, atunci când a dat nume lucrurilor Lumii. Pe de altă parte, există şi cuvinte care nu desemnează realităţi (reale), ci fantasme sau iluzii , deci, “absenţe”, “fenomene non-existente”. Acum, “conceptul” fiind un cuvânt, care desemnează o realitate, el este ,  cu această funcţie a lui ( una de reflectare) şi “o noţiune”, deci un element – cel mai simplu -  al gândirii (logice). Aici apar deja şi diferenţele: căci noţiunile se deosebesc între ele prin “sferă” şi prin “conţinut”. Sfera poate fi, ca extensie, mai mare, sau mai mică, iar conţinutul poate fi, ca profunzime, mai adânc sau mai puţin adânc (să zicem, mai “de suprafaţă”). O altă formă de denumire a celor două proprietăţi ale “noţiunii” sunt “extensiunea” şi “intensiunea”. Abia acum vine la rând şi “conceptul” care, fiind atât un “cuvânt”, cât şi o “noţiune”, este şi rămâne, totuşi, “concept”. Pentru că  prin “concept” noi înţelegem şi definim doar proprietăţile esenţiale ale unei “entităţi” (obiecte, fiinţe, sau fenomene) precum şi “relaţiile” dintre aceste “entităţi”. Deci nu orice “noţiune” se poate ridica la rangul de “concept”.  Aşa cum spuneam înainte, “conceptul” este asociat, prin tradiţie, cu gândirea filosofică, de unde şi conceptele ei proprii: “materie” şi “spirit”, “spaţiu” şi “timp”, “mişcare”şi “repaos”, “finit” şi “infinit”. În faţa celui din urmă “concept”, folosind expresia Cronicarului, “ni  se sparie gândul”. În Filosofie, este posibil să ne gândim că “noţiunea”, respectiv, “conceptul”, se află numai în gândirea noastră ( “în capul nostru”), nu şi în realitatea care ne este exterioară. Aceasta este poziţia aşa numitului “Idealism subiectiv”, sau a “Agnosticismului” (nu putem ajunge la, deci nu putem cunoaşte “realitatea exterioară” nouă). Împotriva acestei “poziţii de gândire” a reacţionat vehement Hegel. El este acela care defineşte “conceptul” ca o unitate “organică” dintre “noţiune”, care se referă la ceva sau altceva şi “realitatea” (reală, deci nu imaginară) a acelui ceva sau altceva, care mai sunt numiţi şi “referenţi” ai gândirii. Spus pe scurt, “conceptul” defineşte chiar unitatea “organică” (zice Hegel) dintre o “noţiune”, care este generală (ca “extensiune”) şi esenţială (ca “intensiune”) şi “referentul”(real) al acesteia. Cu acest înţeles conceptual al “conceptului”, Hegel poate introduce aici şi o dimensiune axiologică. Astfel încât, o “realitate” oarecare poate să fie, dar poate şi să nu fie “corespunzătoare conceptului” ei. Folosind câteva exemple simple: o familie destrămată nu corespunde conceptului de “Familie”, iar un om “fără minte” nu corespunde conceptului de “Om”, un “Stat de drept” în care Legile sunt încălcate, sau răstălmăcite, nu mai este un “Stat de drept”, ci este sau o “Dictatură”, sau o “Anarhie”, sau o combinaţie absurdă a acestora.  Aici Conceptul este “sus”, iar degradările, abaterile de la el, sunt “jos”. Însă se poate întâmpla şi invers. Statul Ideal al lui Platon este, prin definiţie sau numire, unul “Ideal”. Altfel spus, el stă “mai sus” decât un Stat real şi chiar decât “conceptul ” de Stat. Dar Hegel raţionează altfel: din moment ce acest Stat nu este realizabil, deci – cu toată “idealitatea” lui – nu poate fi şi tradus în realitate, el nu corespunde “conceptului” său, nu este unul “raţional”. Aici apare şi faimosul enunţ al lui Hegel, numai în aparenţă paradoxal: “Tot ceea ce este real este şi raţional, tot ceea ce este raţional este şi real”. Pe scurt, într-o Lume raţională există un acord generalizat între gândire şi realitate, şi, într-o formă particulară, între “gând” şi “faptă”, respectiv, între Teorie şi Practică. Abaterile de la acest acord, sau de la această corespondenţă (bi-univocă) generează Negativul, deci Răul cu toate formele lui. Acordul este benefic, deci angelic, dezacordul este malefic, deci mefistofelic (diabolic). În acest sens, Mefistofel însuşi, în “Faust”-ul lui Goethe, singur se şi auto-defineşte aşa: “Sunt spiritul ce totul neagă /Şi nu fără îndreptăţire / Căci tot ce naşte şi devine /Merită să piară”. Acum, peste nivelul Conceptelor, se află Categoriile. Şi ele sunt, succesive, -dar şi suprapuse, concomitent-: “cuvinte”, “noţiuni” şi “concepte”. Numai că ele sunt, totuşi, Categorii, deci sunt şi altceva decât precedentele, implicate (sau conţinute) în structura lor. Ele  definesc proprietăţile (sau determinaţiile)  cele mai generale ale tuturor formelor Existenţei. Ele sunt însă definite, deci limitate şi numeric. La Aristotel avem numai 10 (zece)  categorii. La Kant, avem 12 (doisprezece) categorii, clasificate în patru grupuri. Ele pot fi analogate cu cei 12 Apostoli şi ne putem întreba care este aici Iuda?. În clasificarea lui Kant, grupa a patra este dată de categoriile opozabile: “Posibilitate”- “Imposibilitate”, apoi “Existenţă”-”Non-existenţă” şi “Necesitate”-”Contingenţă”. Deci, Iuda este în binomul al doilea şi stă în dreapta, asemeni “tâlharului” din Crucificare. Iuda este “Non-existenţa”, fără de care, totuşi, Totalitatea nu este completă.  În sfârşit, vârful vârfului din această “Piramidă” îl ocupă Principiile. Fenomenul de incluziune a tuturor treptelor anterioare se repetă şi aici. Numeric, ele  – Principiile -  pot fi şi doar câteva, puţine. Astfel, la gânditorii elini se cristalizează patru Principii: “Pământul”, apoi “Apa”, apoi “Aerul”, în sfârşit,  “Focul”. Această succesiune nu este şi una cronologică, ci sistematică (adică organizată de “jos” în “sus”, potrivit legii gravitaţiei.  Epistemologul Jean Piaget consideră că sub aparenta lor naivitate, cele patru elemente (perceptibile), de fapt indică simbolic cele patru stări de agregare ale Materiei: “solide”, “lichide”, “gazoase”şi “plasma”. La noi, această admirabilă idee este reluată de către fizicianul Ioan- Ioviţ Popescu. Dar cele 4 Principii sunt proprii întregii perioade eline. Altfel, un gânditor sau altul merge pe un Principiu sau altul. Încât, Principiul ultim este, succesiv,  Apa pentru Thales, Aerul pentru Anaximene, Focul pentru Heraclit, Pământul pentru Empedocle ( la acesta sunt prezente de fapt toate cele patru elemente). Cu excepţia “Dualismului”, gânditorii vor postula un singur şi ultim Principiu. Astfel încât, Levi Strauss consideră că  – spre exemplu -  între Apa lui Thales şi Ideea Absolută a lui Hegel, există doar o diferenţă de grad, nu una şi calitativă, întrucât ele sunt doar două ipostaze ale aceleaşi idei de “Principiu”. Că este unul, că sunt mai multe, Aristotel le numeşte, când “primele Principii”, când “ultimele Principii”. Aparent paradoxală, ideea lui Aristotel este simplă şi genială. Ele sunt “primele”, pentru că ele stau la originea şi la baza Lumii, dar sunt şi “ultimele”, pentru că, pe calea gândirii, noi ajungem la ele doar în “ultimă instanţă”; ceea ce rezultă şi din expunerea noastră. Dar acest fenomen se repetă  – cu toate diferenţele specifice, desigur -  şi în cazul Religiei, unde plecând de la Fetişismul originar, în care “obiectele naturale” sunt animate şi oarecum “zeificate”, prin Politeism (o mulţime de Zei şi de Zeiţe), până când se va ajunge la un singur Dumnezeu. În religia creştină, chiar dacă există Trei ipostaze (“ipostasuri” le spune Teologul Dumitru Stăniloaie) date în “Sfânta Treime”, totuşi Dumnezeu este doar Unul.  Am plecat de la “cuvinte” şi am ajuns treptat la “ultimul  Principiu”.  După cum vedem, în această ierarhie sunt cinci niveluri, iar “Conceptul” se inscrie pe nivelul al treilea. De la el (de la Concept) se poate urca ( în sus) şi se poate coborî (în jos) . Fenomenul pe care îl analizăm este unul de “coborâre”(“degradare”) de la Conceptul de Concept, la “conceptele” gândirii cotidiene, comune. Dar, acum să recunoaştem că aici este vorba şi de o “urcare”, a gândirii şi a vorbirii comune, spre nivelul gândirii conceptuale. Pe planul religiei creştine, această dublă mişcare se defineşte ca “Urcare la Ceruri” a lui Isus (de fapt, precedată de întruparea în Lume a lui Dumnezeu, în şi prin Persoana lui Isus) şi “Coborârea Sfântului Duh” (care este o ipostază a lui Dumnezeu). Într-un text anterior, am văzut că “Viziunea” a avut o soartă similară. De la nivelul cel mai înalt ( fie ea “viziune metafizică”, sau “viziune religioasă”) termenul “viziune” coboară direct în plin Management şi Marketing, în care re-ocupă, desigur, locul cel mai înalt. Dar, este locul cel mai înalt pe acest Pământ, nu în Ceruri. Aici am putea avea în vedere, desigur, şi concepţia lui Mircea Eliade despre Sacru şi Profan. Gânditorul nostru observă că în timp  – mai ales în perioada modernă şi azi cu Post-modernismul -,  Profanul este sacralizat (“maşina”), iar Sacrul este “profanizat” (adică, profanat). Probabil că această dublă mişcare (dialectică, în felul ei) este de fapt prezentă, implicit sau explicit, în toate formele Culturii , respectiv ale Civilizaţiei contemporane.

Dacă reluăm Dicţionarul ( DEX) , găsim că dincolo de înţelesul lui filosofic (“idee filosofică”), termenul “concept”mai are un înţeles, mult mai pământesc şi exprimat prin trei sinonime. Aceasta ar putea fi numită şi o “profană treime”: “ciornă”, apoi schiţă”, apoi “bruion”. Exceptându-l pe “bruion” (care este cam “intelectualist”) “ciornă” şi “schiţă” sunt cuvinte absolut familiare, folosite de toată lumea. Aici, mai ales cel de al doilea cuvânt, cuvântul “schiţă”,  este semnificativ. Căci “schiţa” este o sinteză intuitivă a unei teme, a unei probleme, a unei soluţii. Ea este un fel de “rezumat”, dar pus la începutul, nu la sfârşitul unei teme, probleme, soluţii. Noi ne şi adresăm cuiva, zicând: “Spune-mi, în rezumat (sau rezumativ) despre ce este vorba!?”. Dar acest rezumat, esenţial şi intuitiv, căruia îi putem spune şi “schiţă” şi “ciornă”, este  de fapt un echivalent perfect – teluric sau terestru – al “conceptului filosofic”. Aşadar, gândirea cotidiană se mişcă între înţelesul realist, pragmatic, şi înţelesul filosofic al aceluiaşi cuvânt: “concept”. Iar în funcţie şi de nivelul cultural al vorbitorului (căruia i se mai spune şi “utilizator”), cuvântul “concept”, ca accent, urcă sau coboară între cele două sensuri, înţelesuri; unul cotidian, altul filosofic. Am putea zice că omul gândirii cotidiene , ca domnul Jourdain, face şi Filosofie, fără să ştie. Dacă Hegel afirmă că cea mai înaltă (şi mai profundă) gândire filosofică este o dezvoltare conceptuală a datelor fundamentale proprii “simţului comun” şi “bunului simţ”, atunci de ce nu ar fi valabilă şi relaţia inversă: căci omul gândirii cotidiene poate ajunge,  poate participa, chiar dacă în mod intuitiv şi vag, la “concept”, la sfera “conceptului filosofic”. În acest sens, noi şi spuneam, chiar la început, că termenul “concept”este azi diseminat în întreaga noastră comunicare , că este prezent “pe toate gardurile”.  Acest fenomen este prezent  – cum notam -  şi în Religie. Mircea Eliade îl defineşte prin amintita dublă mişcare  – “sacralizarea profanului”, dar şi “profanizarea sacrului”-  în timp ce Tudor Arghezi, ca poet şi călugăr, reţine numai degradarea Sacrului: “Căci Dumnezeu, pe piaţă-i mai ieftin ca tărâţea”. Dar folosirea, sau utilizarea  contextuală a termenului “concept”, este variată şi variabilă: uneori merge, alteori merge mai puţin, alteori nu merge deloc.  Ea merge atunci când vorbim de fenomene profunde, dar şi repetabile. Sunt concepte sau pot fi utilizate conceptual cuvinte ca : “piaţa”, cu “cererea” şi cu “oferta”, sau “investiţia” şi “austeritatea”,  sau”deschiderea” şi “închiderea” – în sfera relaţiilor -, vin apoi “suspendarea” şi “revocarea”, “promovarea” şi “demiterea” etc. De altfel, destule cuvinte sunt deja “concepte” în Ştiinţele particulare (Economia, Dreptul, Politologia … etc.) şi ele doar coboară în “Piaţă”, cum ar spune Tudor Arghezi. Merg mai puţin, conceptele de genul “concept sindical”, “conceptul notarial”, “conceptul căilor ferate” etc. Merge şi “conceptul de grevă”, dar nu merg deloc conceptele de “scandal”,  “ceartă”, “răzbunare”, “delaţiune”, “trădare”. “Traseismul” tinde şi riscă să devină un “concept”, al cărui echivalent, şi mitic şi popular,  este “cameleonismul”. Ne propunem să elaborăm cândva o Anexă, care să cuprindă cele mai frecvente “concepte”, folosite azi în vorbirea cotidiană.

Numai că, dacă plecăm acum invers, de la “concepţie” către “concept”,  în Dicţionar, în DEX, găsim şi un alt înţeles sau sens al cuvântului “concepţie”, cu totul diferit faţă de înţelesul lui precedent (“Teorie generală”, sau “Filosofie”). Iată descrierea acestui nou înţeles: “Proces prin care ia fiinţă un nou individ animal, în urma fecundării ovulului de către spermatozoid ; procreare, zămislire (a unui copil)”. Cu acest nou înţeles, se pare că am căzut (şi am decăzut) din Înaltul cel mai înalt al Cerului, direct într-o “gaură neagră” a Pământului; din sfera pur spirituală am căzut în sfera, numită şi “impură”, a biologicului. Dar pe această distanţă şi aparentă opoziţie, merge doar un adept al Spiritualismului (respectiv, un prea rafinat “intelectualist”). Probabil că pentru a mări distanţa, respectiv a face mai netă diferenţa între cele două înţelesuri (primul, spiritual, al doilea, biologic) a fost găsită şi varianta verbală  de “concepţiune”. “Concepţia” este spirituală, “Concepţiunea” este biologică. Dar dacă îl întrebi pe cineva: “Ai conceput oare ceva în această zi (sau noapte)?”, el nu ştie ce să îţi răspundă şi nu pentru că nu ştie, ci tocmai pentru că ştie dublul înţeles al aceluiaşi verb (verbul “a concepe”). Numai că verbul nu poate face distincţia pe care substantivul o face între “concepţie” şi “concepţiune”. În “Biblie” se vorbeşte chiar despre “Imaculata Concepţiune”, cu referinţă la naşterea lui Isus. În această nouă, sau o a doua “Geneză”, partea “masculină” (“bărbătească”) este absentă, adică este înlocuită de “Duhul Sfânt”. În prima “Geneză” – cea mare -  era absentă “partea feminină”, căci Dumnezeu este un cuvânt de genul masculin. Abia când este creată Eva (dar din “coasta” lui Adam), se instituie în Lume şi “partea feminină”. Desigur că atunci când o călugăriţă “naşte un prunc” (ceea ce, de fapt s-a şi întâmplat), nu mai putem vorbi de “imaculata”, ci doar despre  “maculata” concepţiune. Revenind, după aceste distincţii, la “concepţia” în înţeles biologic (“concepţiune”), ne putem acum întreba: dacă  – aşa cum am văzut- “conceptul” este (şi rămâne)  elementul de bază al unei Concepţii (Filosofice), unde este “conceptul” în cazul  Concepţiei biologice (al Concepţiunii)? Aici, noi am putea spune că “Ovulul” este un concept, iar “Spermatozoidul” este un alt concept (opus). Desigur că se poate spune şi aşa, numai că acestea sunt concepte teoretice, ale Biologiei, nu şi concepte filosofice, ale Filosofiei. Aici ne întâlnim cu situaţia descrisă încă de către Aristotel: “Nu există atâtea cuvinte, câte realităţi există”.  Aici am putea spune, dar numai prin analogie: aşa cum “conceptul”(filosofic) defineşte unitatea organică dintre un cuvânt şi referentul lui, tot aşa “conceptul” este aici unitatea organică (unirea, unificarea) dintre Ovul şi Spermatozoid. Dar aceasta este doar o analogie, care poate deveni şi o bizarerie, sau o fantasmagorie. Spus pe scurt, aici avem o “realitate”, dar nu avem şi conceptul ei. Dar atenţia noastră se poate deplasa – ca accent -  pe unitatea celor două înţelesuri (primul, spiritual, al doilea, biologic, deci material)  al “Concepţiei”. Iar nota comună a lor vizează, în esenţă, Geneza, prin care ceva sau altceva se iveşte şi intră în Lume, ca o entitate nouă. Astfel încât, prima “Geneză”, prin care Dumnezeu crează Lumea din Nimic, se repetă cu fiecare naştere, fie aceasta a unei noi Concepţii filosofice, fie ea a unui Nou prunc. În sensul acestei bi-valenţe a aceluiaşi cuvânt (deci, “concepţie”, care, verbal, poate fi şi “concepere”, de la verbul “a concepe”) ne ajută şi alte cuvinte. Ne ajută, spre exemplu, cuvântul “natură-natural”. Căci, prin “natură” pot înţelege şi Natura (dată în exterior, ca ansamblu de entităţi şi relaţii), dar prin cuvântul “natură” pot înţelege şi “Calitatea” a ceva, sau a altceva. În acest sens, poetul (atomist) Lucreţiu, şi-a intitulat celebrul lui poem “De rerum natura” (adică, “Despre natura lucrurilor”). Dar noi vorbim şi despre “natura Divină” a ceva sau a altceva, tot în sensul de Calitate (Divină). Există şi un sens conjugat, adică mixt, al cuvântului “natură”: potivit acestui dublu sens, ceva sau altceva poate să fie şi natural (“lucru”), dar şi spiritual (“calitate”). În acest sens, marele Baruch Spinoza, în “Etica” sa, făcea distincţia dintre “natura naturanda” şi “natura naturata”, adică “natura generativ㔺i “natura generată”. Tot aici intră şi cuvântul “firesc” (de la “Fire”), care poate defini, contextual, şi un proces natural (“curgerea izvorului”), dar  – la fel de bine -poate defini  şi un “comportament uman”, chiar “logica unui discurs”, dacă acesta “curge”, are “curs”. Dacă prima bi-valenţă, cea proprie “conceptului” (prezent şi în Filosofie, dar şi în viaţa cotidiană, pe “piaţă”) este o primă minune a “cuvântului” şi a gândirii însoţitoare, bivalenţa conţinută în cuvântul “concepţie” (cu sensul ei spiritual şi cel biologic) este cea de a doua minune a “cuvântului” şi a gândirii însoţitoare.

NB-1)-Coborârea “Viziunii” din Metafizică şi din Religie în practicul, sau pragmaticul  Management şi în Marketing, este un fenomen similar cu diseminarea “conceptului” în viaţa cotidiană, în limbajul  ei. Ambele fenomene ţin de o aceeaşi tendinţă (“trend” i se spune, mai nou). care este exprimat filosofic în “Pragmatism”. Acesta pleacă istoric, mai ales  de la “Empirismul englez”, care este şi unul coerent, dar şi unul conservator.  Aici, Raţionamentul de bază sună cam aşa: nu putem ridica la rangul de “concept” decât ceea ce derivă din experienţă şi este confirmat de experienţă. Numai că din tradiţie, moştenim “concepte”, care nu pleacă din experienţă şi nu sunt confirmate de experienţă. Aşadar, se poate plânge şi “Empirismul” de “greaua lui moştenire”. Ce să facem-ce putem face oare – cu aceste “concepte” (şi “concepţii)? .Există aici, cel puţin două soluţii: 1) Putem face “tabula rasa” cu ele, respectiv, le putem “pune între paranteze”. Ele sunt “concepte vide”, fără Referent. Al nostru George Călinescu, spunea însă, invers, despre “conceptele Filosofiei marxiste”, că ele nu sunt “vide”, ci sunt chiar “gravide de conţinut”. Dar, al nostru George Călinescu este unic şi irepetabil. 2). Putem, apoi, resemnifica o parte dintre concepte, şi cum nu putem nicicum să ajustăm “experienţa” după “concept”, vom ajusta “conceptul” după “experienţă”, până când cele două entităţi vor fi acordate, consonante. Deci nu vom elimina “conceptele”, ci doar le vom coborî din iluzoriul Albastru al Cerului, pe Pământul ferm al “experienţei”. Dar, orice “experienţă” am face, ea nu poate exclude şi Logica, de aceea avem aici inclusiv varianta “Empirismului logic”( Carnap). Definit, aşadar, în mod clasic în Europa- prin”Utilitarismul” lui Stuart Mill- , “Pragmatismul” trece “peste baltă” în America (S.U.A.) şi apoi se re-întoarce în Europa, dar se re-întoarce şi mai “pragmatic”. De aici şi povestea cu “Viziunea” teratizată şi cu “Conceptul” diseminat  în “piaţă”.

NB 2)- Există, mai nou, două mari modele culturale : primul este, chiar şi istoric, modelul ” Piramidal”, al doilea este modelul “Mozaicat”. Primul pleacă de la Piramidă,  este organizat pe verticală şi include ierarhia (axiologică). Al doilea, pleacă de la Mozaic, este organizat pe orizontală şi include echivalenţa (axiologică”), sau “egalitarismul”. Cele două modele au şi calităţi, dar au şi limite. Mergând pe “limite”, primul ajunge la o distanţă prea mare (la o “prăpastie”) între Sus şi Jos, al doilea ajunge la o egalizare universală a Valorilor, la un fel de orizontală fără reliefuri. Am putea spune că acolo unde toate sunt la fel de importante, de fapt nimic nu mai este important (aceasta este o axiomă a recentului “Post-modernism”, care marchează şi o criză a Reperelor). Ar fi nevoie de un al treilea model, care, preluând calităţile celor două (fiecare are relevanţa lui) să le elimine limitele, defectele. Acest model este doar posibil şi greu de elaborat. Şi totuşi, el a fost intuit chiar de către clasicul Părinte al “Empirismului englez”, adică de Francis Bacon. Acesta recurge la o analogie superbă, spunând că: Gânditorul (adică, Filosoful) nu trebuie să fie nici asemeni “furnicii”, care adună tot felul de “resturi”, pentru a-şi face “furnicarul”, dar nici ca “paianjenul” care îşi construieşte “plasa”(Lumea lui) doar din propria lui substanţă. El, Gânditorul (Filosoful) trebuie să fie ca “albina”, care culege “nectarul faptelor”(al “experienţei”), pentru a construi , cu răbdare, “Fagurele Adevărului”.

NB 3)-Este faimos enunţul lui Baruch Spinoza, potrivit  căruia “Conceptul de câine nu latră”. Pentru Spinoza, Principiul (prim şi totodată ultim) al Existenţei este “Substanţa Unică”. În ea dispar toate diferenţele, inclusiv opoziţia clasică dintre Materie şi Spirit. Hegel consideră că de aici (plecând de la această Idee) începe Filosofia şi ne invită “să ne cufundăm în baia de eter a Substanţei unice” a lui Spinoza. Cât priveşte, însă, enunţul cu “câinele” şi cu “lătratul”, Hegel consideră că, totuşi, în noţiunea (nu în conceptul ) de “câine” intră şi “lătratul”. Dacă noi dăm o definiţie a “câinelui”, în aceasta este cuprins şi “lătratul”. Putem aici trece (fiind o excepţie) peste zicătoarea “Câinele care latră nu muşcă”, ceea ce poate însemna, invers, că “Acel câine care nu latră, muşcă”. Aşa se întâmplă şi cu definiţiile altor animale: “pisica miaună”, “boul mugeşte” (ca şi taurul, vaca şi viţelul), “porcul grohăie”, “pasărea ciripeşte” etc. Etologia ne învaţă că şi animalele au un limbaj (non-verbal, desigur). Dar aici am trecut deja de la nivelul noţiunii ( “câine”, “pisică”, etc.) la Conceptul biologic de “animal”. Şi într-adevăr, “animalul” nu “latră”, nu “miaună”, nu “grohăie”, nu “mugeşte”, nu “ciripeşte”,  etc. Şi numai în acest sens, Spinoza are dreptate, iar enunţul lui este corect.

NB-4)-Cam în acelaşi sens, face şi Imm. Kant diferenţa clară şi netă, între “conceptul de taler” şi “talerii reali”, pe care îi ai sau nu îi ai “în buzunar”. Dacă nu îi ai “în buzunar”, “conceptul” lor, pe care îl ai doar în “gândire”, nu te ajută cu nimic. Numai în măsura în care, “de regulă”, Filosofii au fost “săraci”, dar nu şi “săraci cu duhul”. Iar în acest sens, însuşi Socrate, privind detaşat Lumea “bunurilor”terestre, enunţa exclamativ: “Câte lucruri de care eu nu am nevoie!”.

NB 5)- Marele meu Profesor, D.D.Roşca (autorul “Existenţei tragice”) şi-a pirdut de tânăr prima soţie (pierderea ei a fost o adevărată tragedie). După mai mulţi ani s-a recăsătorit. Dar cu a doua Dânsului soţie (una dintre fostele iubite ale lui Lucian Blaga) a ajuns la neânţelegeri şi în pragul divorţului. D.D.Roşca încerca să îi explice soţiei (de câteva ori), cam cum trebuie să decurgă divorţul, pentru a se petrece normal, firesc (un fel de “firesc al nefirescului”). Enervată, soţia i-a replicat : “Înţeleg, înţeleg, că doar nu sunt tâmpită”. La care răspuns, D.D.Roşca i-a mai dat soţiei şi ultima replică, resemnată: “Înţelegi, înţelegi, dar nu concepi”. Replica este admirabilă prin toate înţelesurile şi prin subînţelesurile ei şi, mai ales, prin diferenţa făcută între “a înţelege”(sensul) şi “a concepe”(semnificaţia). Cam aceeaşi a fost şi relaţia dintre Socrate şi soţia lui-celebră şi ea- Xantipa (tot cea de a doua).Înainte de a muri, un discipol l-a întrebat pe Socrate, cum a putut să o îndure, atâta vreme, pe Xantipa? Socrate a răspuns: dacă am fost în stare să o îndur pe Xantipa, vă daţi seama că sunt în stare să-l îndur pe oricare dintre contemporanii mei. Dar cei doi nu au ajuns şi la divorţ. Datorită operei sale (Maieutica), Socrate a fost condamnat la moarte, încât el, în viaţă fiind, a fost “divorţat”(“despărţit”),  chiar de Viaţă, de către contemporanii săi. Dar şi în Moarte el a văzut un fel de “salvare”, de “vindecare”, cu argumentul, rămas până  azi, unul straniu : “Viaţa este o boală”.

This entry was posted in Fără categorie. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>