Atitudini (3)

În Sfera umanului, punctul de plecare al oricărei acţiuni este Nevoia. Zice şi Poetul nostru: “Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”. Nevoia indică un dezechilibru dintre om şi mediul (sau contextul) vieţii lui. Acest dezechilibru este trăit, resimţit pe plan subiectiv, ca neplăcere, disconfort, suferinţă, stres. Pentru a fi satisfăcută, nevoia se manifestă ca Interes şi există tot atâtea interese, câte nevoi există (fie ele materiale sau spirituale, fie ele individuale sau colective, de grup). Animalele au nevoi , dar nu au şi interese (nevoile sunt satisfăcute prin instinct). Acum, Interesul se manifestă, pe planul conştient, sau al conştiinţei, ca Scop.  Aici apare diferenţa faimoasă dintre “om” şi “albină”(Marx), în sensul că omul are scopuri, albina nu are. De altfel, şi Aristotel afirma că dintre toate elementele unei acţiuni, cel mai important element este Scopul. Kant crede, totuşi, că în materie de “construcţie”, “albina” (cu fagurele)  îl întrece pe “om” (cu casa). Şi conchide că dacă omul este dotat şi cu Raţiune, aceasta are alt rost (“raţiune”) decât acela de a o întrece pe “albină”. Pe planul temporal al conştiinţei, Scopul este prima treaptă a Aspiraţiei, a doua este Proiectul (J.P. Sartre), iar ultima este Idealul. În limbajul lui Aristotel, Idealul poate fi definit ca un “scop al scopurilor”, sau poate fi numit chiar cu termenul aristotelic: “Entelehie”. Lucian Blaga spunea frumos: “Lia, Lia, ciocârlia /Pură ca entelehia”. Acum, dacă prin aplicarea corectă a unei strategii, se ajunge, în final, la realizarea Aspiraţiei în forma unui “Produs” (care poate avea şi o Valoare), acesta satisface Nevoia de la care s-a plecat. Dacă nu, nu. Nevoia însă se reface  – ca pasărea Phoenix, din propria cenuşă -,  iar mişcarea îşi reia circuitul, care începe cu Nevoia, şi se re-face, plecând tot de la ea. De ce şi cum se reface Nevoia, este o problemă şi complexă şi tehnică, pe care aici o putem “pune între paranteze”.  Rămânem, însă, uimiţi (şi încântaţi) să vedem că o schemă tradiţională (Aristotel) şi clasică (Imm. Kant) a Acţiunii, este reluată în plină epocă modernă, sau chiar post-modernă, adică azi. Avem azi o întreagă Teorie despre Management (adică organizare şi conducere), care are ca un element nuclear, nici mai mult, nici mai puţin decât Viziunea. După câte ştiu, Teoria vine din Vestul-Ne-sălbatic, aşadar şi oarecum, pe “Axa Wasington-Londra-Bucureşti”. Oricum, Teoria este strâns corelată cu Pragmatismul, care fiind numit şi “anglo-saxon”, s-a mişcat, pe axă, invers, de la Londra la Wasington (trecând “peste baltă”). Ne uimeşte folosirea  – în calitate de concept central -  a cuvântului “viziune”. În cultura europeană (tradiţională, sau clasică) acest termen era folosit, mai ales, cu referinţă la Filosofie (“viziune metafizică), sau la Religie (“viziunea mistică”). Într-o carte (“Structura unei sinteze filosofice”) făceam, cu referinţă la Filosofie, diferenţa dintre “Viziune”şi “Doctrină”, cu precizarea că şi Doctrina are la bază o Viziune, numai că aceasta este organizată sistematic şi este exprimată (expusă) didactic (“exoteric”, ar zice, iarăşi, Aristotel). Dar să te trezeşti, în plină epocă pragmatică (chiar “pragmatistă”), cu termenul “Viziune”, ridicat la rangul de concept, pare să fie, deja, o “minune”. Modelul acţional (deci de organizare şi conducere) este valabil în oricare acţiune (sau activitate) umană, deci şi în Politică. Există, desigur, diverse forme de expunere a Modelului, dar componentele lui sunt aceleaşi.      1) Este, mai întâi Viziunea, aceasta fiind Concepţia generală, proiectată în viitor, ca posibilă şi necesară. Viziunea, deşi generală, trebuie să fie precis determinată, să se distingă de alte Viziuni asupra aceleaşi teme (probleme). Ea este ca un cadru în care sunt cuprinse virtual, restul elementelor, care îi sunt subordonate. 2) Vine apoi Misiunea. Ea reprezintă ceea ce numeam, în limbaj clasic, “scopul scopurilor”, adică Finalitatea ultimă a acţiunii. Metaforic vorbind, ea este “Entelehia” lui Aristotel. Ford exprima Misiunea într-un enunţ simplu şi clar: “Fă automobilul accesibil tuturor!”. 3) Vin apoi, Obiectivele. Ele sunt mai multe, şi de aceea trebuie distins între Obiectivele principale şi cele secundare, apoi, între Obiectivele pe “termen scurt” – de care se ocupă Tactica -  şi Obiectivele pe “termen lung”- de care se ocupă Strategia. Aici, secundele merg în prelungirea primelor (atât Obiectivele cât şi “Politicile”). 4) Vin apoi Valorile (respectiv Principiile) care, de regulă, sunt de natură morală (sau etică). Dar în funcţie de domeniul specific al Acţiunii, ele pot fi de natură intermediară (mixtă), adică, “etico-juridice”, “etico-politice” etc. Dacă, însă, definim domeniul Deontologiei ca “spaţiu de intersecţie” între Etic şi Profesional, atunci, aceste Valori le putem numi şi Valori deontice.  Iar Principiul fundamental al Valorilor deontice este Corectitudinea. 5) Unii teoreticieni, mai includ aici şi elementul intuitiv, prin care Viziunea (cu tot ceea ce conţine ea), devine, pentru ceilalţi, accesibilă şi convingătoare (persuasivă). În acest sens, considerăm că Brandul este un element esenţial, prin caracterul lui sintetic şi totodată intuitiv (Brandul este un Simbol). Să transferăm, acum, acest Model în acţiunea politică, în Politică, aşa cum se prezintă aceasta acum şi aici (în ţara noastră).

Viziunea este conţinută şi exprimată în Doctrina politică. De altfel, notam mai înainte, că orice Doctrină are la bază (dacă, are) o Viziune, pe care o exprimă sau o expune sistematic şi coerent. Or, ceea ce se acuză azi, în cazul Partidelor din ţara noastră, este chiar absenţa unor Doctrine (respectiv a unor Viziuni), care, prin definiţie, sunt coerente şi sistematice (sau “închegate”, în limbaj popular). Iar acuzele vin din mai multe părţi, de la “simplii cetăţeni”(“La urma urmei, ce vor ăştia?”, sau ” Ceilalţi”?), până la specialiştii în domeniu. Ciudat este că şi cele “două părţi” (Poziţia şi Opoziţia) îşi acuză reciproc un acelaşi defect: absenţa unei Viziuni (Doctrine), sau caracterul greşit al acesteia, dacă ea, eventual, se “înfiripează” cumva. În chestionarele sociologice, o întrebare importantă (şi firesc reluată) este aceea dacă Ţara noastră, cu un Program politic sau cu altul, merge “într-o direcţie bună”, sau “într-o direcţie greşită”? Nu avem decât să vedem răspunsurile cetăţenilor: majoritatea (cu variaţii normale) merg pe alternativa “direcţie greşită”. După cum notam, cetăţenii sunt aceia care acuză caracterul greşit al Viziunii (exprimată, ca Program), chiar dacă ei nu sunt specialişti în Filosofia Viziunii. Ei răspund spontan  – prin bunul simţ al gândirii -  şi răspund în virtutea Nevoii-Nevoilor proprii (ne-satisfăcute, sau parţial satisfăcute, dacă nu şi impropriu satisfăcute: “eu vreau zahăr, tu îmi dai sare”, cu argumentul că ambele sunt albe). Iar cu expresia “direcţie greşită”, nu are importanţă că greşeala este, prin definiţie, involuntară şi inconştientă (ne-deliberată). Ba, are o importanţă inversată, adică negativă. Dacă eşti “maestru” în greşeli, stai “acasă” – cum se spune -,  nimeni nu te obligă să intri în Politică. Căci greşeala repetată, este regulă curată. Se spune că “Greşeala recunoscută, este pe jumătate iertată”. Numai că liderii (şi dintr-o “parte”, şi din “partea” opusă), în “ruptul capului” nu-şi recunosc nici acele greşeli care sunt evidente pentru toată lumea. Ele sunt, sau ascunse (mascate), sau sunt diminuate, sau sunt “explicate”, deci ” justificate”.  Acum, Doctrina (implicit Viziunea) are un caracter ideologic. Acest termen  – “ideologie-ideologic”-  este terenul unor discuţii şi a unor dispute acerbe. De fapt, termenul a fost contestat (negat) pentru că a fost contestată Ideologia comunistă (marxistă). Dar nu putem scoate acest termen, nici din Dicţionare, nici din realitate, dacă el este corect înţeles (respectiv, definit). În acest sens, este aproape un truism să afirmi că un Partid (şi oricare Partid, dacă nu este doar “o gaşcă”), exprimă (apără şi promovează) Interesele unui grup, sau ale unor grupuri sociale, fie ele mici (Familia), medii (Clasele sociale) sau mari (Poporul, Naţiunea). Interesele (care derivă din Nevoi) sunt punctul de plecare, iar Misiunea este punctul de sosire, viitor şi virtual. Pentru marxişti, această Misiune era exprimată prin conceptul de Comunism (respectiv , prin enunţul “Proletari din toate ţările, uniţi-vă”). O altă formă de expresie a Misiunii este dată de enunţul programatic: “De la fiecare, după posibilităţile lui, fiecăruia după nevoile lui”. Pentru Liberali, Misiunea este exprimată prin enunţul lui Lascăr Catargiu : “Nimic pentru noi, totul pentru ţară”, ca şi în alte enunţuri. Încât şi în corolar, Ideologia este puntea care leagă “punctul de plecare” (adică Interesele) de “punctul de sosire” (adică Misiunea). Încât, un Partid, care nu are şi o Ideologie, nu mai este un Partid, ci orice altceva, inclusiv “o adunătură” sau “o gaşcă”. Urmează  – logic şi în corespondenţă -  Programul unui Partid. Programul face legătura dintre cele două mari “laturi”ale Politicii: Teoretică şi Practică. Programul este fundamentat în Doctrină şi este, apoi, finalizat în Misiune. Potrivit conceptului de “Obiective”, din Modelul teoretic al acţiunii,  Programul este acela care conţine tocmai reţeaua de “Obiective”(“sarcini”) care urmează să fie efectiv, adică practic realizate. Am văzut că Obiectivele pot fi unele principale, altele, secundare, unele pe “termen mediu”, altele pe “termen lung”. Odată cu Obiectivele vine  – ca să îi zicem aşa -  şi “nenorocirea” oamenilor politici, a politicienilor. Un cuvânt, care circulă azi “pe toate gardurile”, este cuvântul barbar “prioritizare”. Poate fi înlocuit, simplu, de cuvântul “ierarhie-ierarhizare” (nu, “ierarhitizare). Este vorba de “ordinea ierarhică”, adică de importanţă, a Obiectivelor. Gama graduală a limbii are un evantai bogat: “lipsit de importanţă” (adică ne-important), “destul de important”, “important”, “foarte important”, “absolut important”. Ultimul termen este şi “prioritar”, adică este “primul”, ca importanţă. Or, aici, în Programele Partidelor noastre, domneşte  – cu unele variaţii, sau excepţii -  o harababură deplină. Situaţia ar putea  fi comparată cu un “labirint”, în care ştim clar unde sau care este “intrarea” (inclusiv, intrarea în Partid), dar nu mai găsim “ieşirea”, nu mai ajungem la “capăt”, cu soluţia-soluţiile. Într-un “Construct” spuneam că: “Labirintul este perfecta identitate-aici, confuzie – dintre Casă şi Drum, în care nici Casa nu este Casă, şi nici Drumul nu este Drum”. În această confuzie (“harababură”) lipseşte, pe plan mitic, “Firul Ariadnei”, ceea ce, pe planul acţiunii reale este Viziunea cu Misiunea ei inerentă. În funcţie de contextul, care este variabil  – evident – şi de “mersul trebii”, priorităţile se schimbă şi nu numai de la un Partid la altul, ci de la o lună la alta (dacă nu, de la o zi la alta) Este, pe rând,  prioritar: când Învăţământul, când Sănătatea, când Agricultura, când Turismul, când I.M.M.-urile, când  – în duet sau duel -, fie el alternativ sau sincron, Investiţiile şi Austeritatea. Mai este folosită aici şi expresia “Prioritate zero”. Expresia vrea să ne asigure că aceasta este cea mai importantă, între cele importante. Numai că acest “zero”poate trece repede sau brusc de la sensul lui figurat (absolut important) la sensul lui propriu (adică, “nul”), Prioritatea fiind uitată, abandonată, sau trecută la alte “priorităţi” (adică la Etc.). Nici nu cred că putem vorbi de mai multe “priorităţi”: ea este, prin definiţie, una, respectiv ea se află în “capul trebii”, cum ar spune Domnul Paul Grigoriu, după Cronicar. Este ca şi cum  – dar într-un sens invers -,  în domeniul Libertăţii am vorbi de “o sigură alternativă”. Putem vorbi de pluralul “priorităţi”, dacă avem mai multe clase de “obiective”, fiecare clasă având în vârful ei  câte un “obiectiv prioritar”.  Politicienii invocă aici  – ca explicaţie şi justificare -  faptul real că în epoca modernă (şi actuală), toate vitezele cresc şi toate conexiunile  – ţinând de context -  se multiplică. Este perfect adevărat, dar dacă nu ai capacitatea de a fixa Repere stabile, de orientare în această Entropie socială şi istorică, atunci “stai acasă” şi îi laşi pe alţii (care poate că pot) să facă Politică. Situaţia din sfera Obiectivelor se prezintă ca şi cum s-ar păstra şi azi- ca o “moştenire” inerţială, ca un “spectru” (negativ), sau ca o “fantomă” reală- conceptul de “Societate socialistă multilateral dezvoltată”. Dar noi credem că există şi o “unilateralitate” a “multilateralităţii”, atunci când ai de toate, dar nimic dinn ceea ce ai nu este la nivelul (sau standardul) necesar. Tot aşa , le dorim pe toate şi nici una nu este “făcută ca lumea”, sau dusă “până la capăt”.  Ultimul element, care  ne circumscrie Viziunea, este şi acela care o deschide în exterior, pentru ceilalţi: adică imaginea intuitivă.  În Marketing, acest element se numeşte “Brand”. După A.B.A., Brandul este un “nume, termen, semn, simbol, sau o combinaţie a acestora, prin care se identifică anumite bunuri sau servicii, acestea fiind distinse faţă de altele”( bunuri şi servicii). Un Brand are patru funcţii: 1)-Face mesajul mai clar (mai “transparent”, zicem noi, mai nou) 2)-Confirmă credibilitatea (bunurilor şi serviciilor), dar şi a producătorului lor, care poate fi, desigur,  şi un creator. 3) Angajează şi emoţional receptorul, potenţialul beneficiar. 4)  Dar îl şi motivează, îl determină să folosească (să cumpere) acele bunuri sau servicii. În viaţa politică, în limbajul acesteia, sunt folosite toate elementele Brandului, de la “termeni” până la “simboluri”. Lozincile (numite şi sloganuri) sunt formulate în termeni (în cuvinte) , iar Simbolurile sunt imagini (desene) semnificative. Este,desigur, arhicunoscut simbolul celor “Trei trandafiri”, la Partidul Social- Democrat (numele acestuia are o întreagă biografie). Însă la Partidul Democrat-Liberal, derivat din cel precedent, numărul trandafirilor trece de la plural la singular: un Trandafir (unitar şi unic). Iar odată cu recenta asociere (A.R.D.) , intră în joc Inima, care urmează să “fie operată de infarct”. Am observat, în ultimii ani,  frecvenţa şi varietatea de semnificaţii ale metaforei  Medicului. Ne şi propunem să analizăm în serialul “Cuvinte şi expresii” această metaforă, care-generic- este un semn al “stării de boală” şi de necesar tratament. Vom conchide că între modelul generic al acţiunii (definit în Marketing) şi Politică, respectiv acţiunea politică, există o corespondenţă “punct cu punct”- “punct contrapunct”. Numai că în tabelul mendevelian al conceptului toate “căsuţele” sunt pline, pe când în Politica noastră actuală există şi destule “căsuţe goale”.

NB 1) Înţelesurile cuvântului “viziune” stau cumva pe “muchie de cuţit”. DEX-ul ne dă şi sinonimele: “imagine”, “fantomă”, “spectru”, “perspectivă”, “concepţie”. Majoritatea sensurilor sunt axiologic pozitive. Numai că avem şi “fantoma”, la care se poate adăuga şi “fantasma”, respectiv “iluzia”. Iar, la rândul lui “spectrul”are şi o conotaţie negativă, asociată cu boala. Dar cu acest “spectru semantic”( aici “spectrul”are un înţeles pozitiv) intrăm, prin Viziune şi Misiune, direct în Obiective, care sunt formulate ca Scopuri. Fiind viitoare (doar posibile), Scopurile sunt formulate ca Promisiuni. Or, promisiunile constituie azi (şi nu numai) un adevărat dezastru al vieţii politice, mai ales în campaniile electorale. Nu vom spune că “promisiunea” este “o minciună”. De cuvântul “minciună” (la care ne-am referit şi într-un text anterior) abuzează, fără să-i înţeleagă înţelesul, Domnul Ioan Ghişe. Dacă promisiunea este deliberată în mod viclean, ea este şi o minciună. Dar putem considera chiar că promisiunea are la bază “buna intenţie”şi că ea întreţine “speranţa” (despre care se spune că “moare ultima”).  Aşa ar fi (adică, ar putea fi), numai că despre primul termen se spune: “Drumul spre Iad este pavat cu bune intenţii”, iar cu referinţă la cel de  al doilea termen,  Bulă afirmă înţelept: ” Desigur că nu putem trăi fără speranţă, dar nici numai cu speranţa nu putem trăi”. Cei mai mulţi concurenţi care intră în alegeri, concurează în a face tot felul de promisiuni (unele, năucitoare). Popular, li se spune, nu atât promisiuni mincinoase (omul simplu ştie ce este “minciuna”), ci “promisiuni deşarte”. Mai este folosită şi excelenta expresie: “a promite sarea cu marea”.  Aceste promisiuni pot fi numite şi “amăgiri”. Dar printr-o dialectică negativă, oricare “amăgire” este urmată       – firesc şi fatal-  de o “dezamăgire” inerentă. Fiecare (şi oricare) promisiune, ar trebui să fie însoţită de răspunsul la întrebarea unui faimos personaj din “Moromeţii”: “Pe ce te bazezi?”.

NB 2) Afirmaţia  potrivit căreia “începutul” oricărei acţiuni îl constituie Nevoia, ar putea fi discutată, sau controversată. În Biblie se spune că “La început a fost Cuvântul”. Mai târziu, în “Faust”, Goethe ne spune că : “La început a fost Fapta”. Am putea spune şi noi că: “La început a fost Clar-Obscurul”, care va reveni, la Sfârşit. Dar aici spunem doar că “La începutul Acţiunii a fost Nevoia”. Şi cum Nevoia se reface continuu, înseamnă că ea generează şi însoţeşte continu Fapta. Dar de la ce pleacă politicienii când elaborează Obiectivele (tactice sau strategice)? Şi nu este vorba aici doar de nevoile “cetăţenilor”, ci şi de nevoile generale ale Statului, sau ale Naţiunii. Îl lăsăm pe Domnul Victor Ponta să se ocupe “de fiecare cetăţean, luat în parte” (ceea ce este imposibil) şi să nu se ocupe de situaţia de la Ford (ceea ce este posibil), întrucât – argumentează Premierul-  Dânsul nu are aici “cartea de muncă”, ci la Guvern. Nu este foarte clar de la ce pleacă oamenii politici, în eforturile lor proiective, dar se pare că cei mai mulţi dintre ei nu pleacă de la “spectrul” Nevoilor reale, respectiv al Intereselor legitime ale cetăţenilor şi ale Ţării. Într-un text anterior,  am refăcut raţionamentul “logic” al unui posibil (şi real) liberal, luând ca punct de plecare (ca “început”), matricea dialectică G.-P.-I. Acest raţionament curge-decurge cam aşa: Interesul general (G) se manifestă “în şi prin” Interesul particular (P), adică de grup, iar acesta, la rândul lui, se exprimă şi se manifestă “în şi prin” Interesul individual (I.). Deci, Interesul meu personal are un caracter naţional. Această falsă (sofistă) Dialectică, se aplică şi la Nevoie, care stă la baza Interesului. Deci tot de la Nevoie se pleacă în elaborarea Obiectivelor, respectiv a Promisiunilor, numai că este vorba de Nevoile personale (I), sau, în cel mai bun caz,  de grup (dacă nu de “gaşcă”), între care Nevoia de Putere a devenit deja o “Nevoie bolnavă”, o  “boală a Puterii”.

NB 3) Domnul Raed Arafat ne încântă nu numai prin caracter şi hărnicie (“vrednicie”, zic românii), ci, în egală măsură,  şi prin precizia şi fineţea gândirii. Dânsul a făcut o concesie, când a acceptat să fie, nu numai “de fapt”, ci şi “de drept”, Ministru al Sănătăţii. A acceptat numai provizoriu, adică până după Alegeri. În explicaţia (şi justificarea) pe care o dă pentru acest “refuz”, Dânsul face o distincţie absolut pertinentă între două aspecte ale unei teme, respectiv probleme: aspectul “politic” şi aspectul “tehnic”. De primul răspunde Politicianul, de al doilea răspunde Tehnocratul. Domnul Ministru crede că cele două “aspecte” sunt complementare  deci, ele nu sunt nici opuse, dar nici suprapuse. Şi conchide că – cel puţin Dânsul -  nu poate fi, în acelaşi timp şi Politician, dar şi Tehnocrat. Din argumentaţia Dânsului extragem doar un element. Este, spre exemplu, luată o măsură politică (Hotărâre sau Decizie) în domeniul Sănătăţii, dar aceasta nu are, la nivelul realităţii, baza tehnică pentru a putea fi realizată (“aparatura”, “calificarea personalului” etc.). Pentru această primă alternativă, Domnul Raed Arafat ar putea da exemple de Măsuri politice fanteziste, dacă nu chiar aberante. Invers, în domeniul real al Sănătăţii pot exista şi chiar există “iniţiative”, “performanţe” de vârf, dar izolate, iar acestea nu pot fi extinse, generalizate, întrucât lipseşte Decizia sau Hotărârea “de sus”, adică politică. A doua alternativă este ilustrată chiar de biografia Domnului Doctor (“Doctor” şi la propriu şi la figurat) Raed Arafat. Notez doar în trecere, că demisia pe care şi-a dat-o, după conflictul (ne-înţelegerea) cu Preşedintele Traian Băsescu, este “accidentul” – adică este un amestec de motiv şi pretext -,  care a declanşat reacţia “Anti-Băsescu”, doar latentă, până în acel moment (asupra acestei probleme vom reveni). Relaţia “politic”-”tehnic” este şi complexă, dar şi complicată, şi o mai complică suplimentar chiar Politicienii. În recenta “repriză” (până la “ultima repriză” mai avem timp) a războiului dintre Preşedinte şi Premier (P1-P2), adică războiul dintre “Negociere” şi “Veto”, Domnul Victor Ponta afirmă, printre altele, că “Interesul Naţional nu se negociază”. Emoţionantă propoziţie, mai, mai că îţi dau chiar lacrimile! Numai că aici trebuie, mai întâi,  să ne întrebăm (sau să îl întrebăm pe Domnul Premier), care este, în acest caz, nu în altul, conţinutul, respectiv “aspectul tehnic” al Interesului Naţional? Dacă rămâi doar la expresia foarte vagă “Interes Naţional”, atunci, într-un fel spui totul, iar în alt fel nu spui nimic (decât că te bazezi doar pe conotaţia afectivă a acelei expresii). În acelaşi sens,  – care conţine şi un non-sens-  am putea spune şi noi că “interdicţia – deci Veto- de a viola o Sfântă, nu se negociază”, mai ales atunci când Sfânta este trecută şi în Calendar. Dar, dacă este vorba de Banii de la U.E., care pot fi mai mulţi, sau mai puţini – în funcţie şi de criteriile puse în joc -  cuantumul acestora se negociază şi poate face chiar obiectul unui “compromis” (“admisibil”, desigur, cum am văzut într-un text anterior).

NB 4) De la cuvântul “Politică” derivă şi “politeţea”, respectiv, adjectivul “politicos”. Actualul Război dintre Poziţie (Putere) şi Opoziţie, are, pe planul expresiei verbale, un caracter absolut ne-politicos, dacă nu de-a dreptul vulgar. Vom repeta, de câte ori se va ivi prilejul, o idee a lui Tudor Vianu. Marele Profesor ne spune (în “Estetica” sa), că oricare “Expresie” – fie aceasta verbală, sau non-verbală -  are două funcţii: 1) Funcţia numită “tranzitivă”, întrucât “expresia” vizează obiectiv ceva sau altceva (are un Referent) şi se adresează cuiva (are, deci,  un receptor); 2) Funcţia “reflexivă” (auto-reflexivă), întrucât aceeaşi “expresie”exprimă şi, deci defineşte, chiar Subiectul care o foloseşte. Spus pe scurt: oricare caracterizare este – vrând-nevrând -  şi o auto-caracterizare. Din această clară perspectivă, sau “punct de vedere”, oare ce putem spune despre Domnul Victor Ponta, care ne spune că Dânsul trebuie să “plătească” acum “Prostia, incompetenţa şi hoţia” celor care au guvernat Ţara înainte de Dânsul (“greaua moştenire”)!? Iar atunci când Doamna Anca Boagiu se apără de acuzaţiile care îi sunt aduse (şi se apără cu documentele ştampilate, în mână), Domnul Victor Ponta, cu spiritul “de sinteză” care îl caracterizează, răspunde concis: “Prostii !”. Dar Domnul Doctor (“Dottore”!), chiar cu referinţă la Domnul Raed Arafat (Doctor şi la propriu şi la figurat, cum spuneam) încurcă, respectiv nu distinge clar (cuvântul “clar” fiind unul aproape obsesiv la Premier) “starea de drept” şi “starea de fapt”. Este adevărat că între cele două “stări” există nu una sau două, ci cel puţin patru tipuri de relaţii, dar Domnul Doctor Victor Ponta nu le poate aprofunda, dată fiind frecvenţa cu care Dânsul apare pe “Sticlă” şi, desigur, date fiind atât timpul, cât şi energia, de care are nevoie pentru “a plăti” ceea ce Dânsul numeşte “prostia, incompetenţa şi hoţia” predecesorilor. Domnul Crin Antonescu are însă  – oarecum în contrapunct-  un discurs elegant şi corect gramatical, dar Dânsul este “absolut radical”, şi când trebuie (dacă trebuie “negreşit”) , dar şi când nu trebuie (neapărat). În ipoteza (de altfel, puţin probabilă ) că, după Alegeri, Domnul Călin Popesu Tăriceanu va accepta să fie numit Priministru, de către Domnul Preşedinte Traian Băsescu, atunci, categoric, primul va fi “exclus” din P.N.L., iar al doilea va fi “suspendat” (respectiv, “revocat”). Cum menţionam într-un text anterior, Domnul Crin Antonescu (Preşedinte al P.N.L., Preşedinte al Senatului, fost Preşedinte interimar al Ţării), este mai puţin “radical” şi “vertical” atunci când este vorba de criteriile cu care se fac “intrările” în , respectiv, “ieşirile” din P.N.L. Cu referinţă la Computer, este folosită excelenta metaforă “Cutia neagră”. Ea ne spune că noi putem cunoaşte informaţia care intră în Computer (“input”) şi putem cunoaşte informaţia care iese, prelucrată fiind, din Computer (“output”), dar nu putem cunoaşte şi mecanismele de prelucrare a informaţiei, din interiorul acestei “Scule”(angelică şi diabolică, în acelaşi timp). De aceea, Computerul este şi o “Cutie neagră”. Iar cele trei “ipostaze” ale Domnului Crin Antonescu, exprimate prin cele trei prescurtări (P1, P2, P3), ne duce cu gândul nu la “Sânta Treime”, ci la Nicolaie Iorga. Marele savant a formulat cândva o ipoteză, în domeniul Istoriei, ipoteză cu care nu erau de acord doi adversari, specialişti “în domeniu”. Atunci, Nicolae Iorga a replicat (parafrazăm): în pofida tuturor argumentelor aduse, totuşi, doi dintre istoricii noştri nu sunt de acord cu ipoteza mea: aceştia sunt P.P. Panaitescu şi C.C. Giurăscu. Dar această replică fiind dată oral, Savantul a pronunţat cele două duble prescurtări (P.P. şi C.C.) într-un sens care trimite direct la cele două Nevoi fiziologice ale omului. Avem, aşadar, şi aici o “moştenire”. Iar noi am terminat aşa cum am început, deci cu Nevoia.

This entry was posted in Fără categorie. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>