Atitudini ( 2 )

În acest text urmărim (şi argumentăm) numai două idei: 1) Politica, înţeleasă ca teorie (concepţie), nu şi-a definit încă Valorile numite fundamentale, care sunt, prin definiţie, “bipolare” ( Tudor Vianu). Majoritatea perspectivelor de abordare sunt: sau simpliste, sau parţiale, sau confuze. 2) Practica politică, manifestată în relaţiile politice, este consonantă cu teoria: această practică este, când “spontană” (adică subiectiv, arbitrară), când “radicală”, ca să nu-i spunem “dogmatică”(adică obiectiv, arbitrară), însă rămâne confuză sau obscură, în ambele situaţii. Să precizăm aici că “arbitrariul subiectiv” ţine de iniţiativa individuală subiectivă, iar “arbitrariul obiectiv” ţine de interpretarea greşită, respectiv, de răstălmăcirea Legilor existente. Cele două forme ale “arbitrariului” se conjugă şi se intersectează. Corespondenţa (bi-univocă) dintre gândire şi faptă ţine de ordinea firescului. Ţine, însă, de un fel de “firesc al nefirescului” corespondenţa (tot bi-univocă)  dintre două erori, sau greşeli: prima fiind teoretică, a doua fiind practică. Analiza care urmează se referă şi la alte “meleaguri”, dar ea vizează, mai ales,  situaţia politică actuală din România.

În Axiologie se face distincţia dintre “lucru” şi “valoare”: lucrul este dat (ca entitate naturală), valoarea este creată de om; lucrul este neutru sau neutral, valoarea exprimă un interes, este interesantă dar este şi interesată. Tot Axiologia distinge între valori, pe de o parte, şi antivalori (numite şi “valori negative”), nonvalori şi pseudovalori, pe de altă parte. Se ajunge astfel la ceea ce Tudor Vianu numeşte frumos “bipolaritatea” valorilor. Adică, valoarea şi antivaloarea (inerentă) se presupun reciproc şi tot reciproc se exclud, ca şi cei doi poli ai sferei Pământului.  Tot Axiologia mai distinge între valorile fundamentale şi valorile particulare, după matricea G.-P.-I. Astfel, în viaţa morală, Binele şi Răul sunt considerate valori fundamentale, iar sinceritatea şi minciuna, curajul şi laşitatea, recunoştinţa şi ingratitudinea etc, sunt valori particulare. Acum, dacă ne punem întrebarea care sunt valorile fundamentate ale Politicii (ale vieţii politice), dăm peste un “concert” deconcertant de răspunsuri, sau peste nici un fel de răspuns (nici nu se pune problema).  Se pare că oamenii politici (politicienii) sunt atât de absorbiţi de “practica politică”, încât nu mai au timp să se ocupe şi de partea teoretică a Politicii. Dacă reluăm DEX-ul, găsim aici, în partea finală, câteva înţelesuri negative ale cuvântului “politică”: “abilitate”, “dibăcie”, “şiretenie” şi , în sfârşit, “stratagemă”. Toate aceste cuvinte (ca şi altele, posibile) sunt expresii diferite, sau sunt ipostaze ale unui termen devenit generic: “Viclenia”. Hegel vorbeşte, respectiv dezvoltă până la rangul unui concept, “Viclenia Raţiunii Universale”. Se pare că aici, pe Pământ, aceasta devine o universală viclenie a raţiunii umane, a raţiunii subiective. Şirete (viclene) ştiu să fie şi animalele, din care derivăm, dar dacă rămânem doar la viclenie, “condiţia umană” – cu care ne tot lăudăm -  regresează la “condiţia animalieră” (animalică) din noi. Există chiar oameni – şi nu puţini- care se laudă cu viclenia lor, dacă nu faţă de ceilalţi (“Ai văzut cum l-am tras pe sfoară, cum l-am executat!?”), atunci faţă de ei înşişi, în sinea lor (“Ce bine că l-am terminat!”). Prostul este naiv şi nu ştie, chiar dacă ar vrea, cum să fie viclean.  Prostul este numai naiv (crede tot ce i se spune), nu şi inocent. Inocent este copilul şi în acest sens Isus spunea: “Până nu veţi fi asemeni copiilor, nu vă veţi mântui”. Antonimul “prostului” este “băiatul deştept”, iar pluralul “băieţii deştepţi” este deja ridicat – acum şi aici -  la rangul de veritabil “concept naţional”. În cultura populară, Diavolul ( întruparea şi întruchiparea perfectă a Negativului) mai este numit şi “Cel viclean”-”Vicleanul”. Dar noi ştim că “Vicleanul”  – prin definiţie -  nu se va mântui în vecii vecilor.

Expresia “băiat deştept” conţine un paradox, care generează şi un echivoc. Poţi spune  – dată fiind ne-îngrădita libertate a opiniei – despre P1 : “Viclean,viclean, dar e deştept”, după cum poţi spune şi invers: “Deştept, deştept, dar e viclean”. Cele două propoziţii se referă la acelaşi P1, ca două interpretări opuse  ale aceluiaşi “fapt”. Această condiţie bi-valentă şi echivocă marchează azi şi cuvântul “Politică”. Putem lua propoziţia cea mai simplă, de genul “Aceasta este politică”. În funcţie de accent şi de ton, propoziţia are două sensuri axiologice opuse. Propoziţia poate avea înţelesul că numai “aceasta” este o politică autentică, veritabilă. În acest sens, pe “vemea comuniştilor”, sau în calitate de “poet comunist”, Mihai Beniuc decreta deschis şi programatic: ” Când voi izbi o dată eu cu barda / Această stâncă are să se crape / Şi va ţâşni din ea şuvoi de ape / Băieţi, aceasta este arta”. Aici poetul se dă Profet, preluând – în chip ne-poetic -  ipostaza lui Moise. Dar propoziţia noastră (“Aceasta este politică”) poate avea şi sensul opus. Propoziţia ne spune atunci că “aceasta” (fie situaţie, fie atitudine, fie soluţie) este doar, sau numai “politică”, nu şi altceva. Aici cuvântul “politică” ia un înţeles negativ: ea, “politica”, este expresia unui interes dubios, este retorică vidă, este oportunism şi demagogie şi, în sfârşit, ea este “populism”. În toate dezbaterile publice ca şi în Mass-media, cele două înţelesuri ale cuvântului “politică” alternează, respectiv se intersectează, într-o confuzie inextricabilă, din care cetăţeanul nu mai înţelege aproape nimic. El înţelege doar metafora potrivit căreia “Politica este o curvă” şi ce este o “curvă” ştie oricine. Este evident că politicienii merg pe înţelesul pozitiv al cuvântului, restul cetăţenilor merg mai ales pe înţelesul negativ al aceluiaşi cuvânt. Dar şi politicienii între ei (“Dânşii”) dacă unii reprezintă Puterea (Poziţia) şi ceilalţi, Opoziţia, se “gratulează” şi  reciproc şi în “diagonală”, cu cele două înţelesuri. Ca să scape de acest echivoc axiologic, tot un politician (am uitat care, anume) făcea cândva o distincţie  – cică, subtilă -  între “Omul politic” şi “Omul de Stat”. Primul,  adică “Omul politic”, în ipostaza lui de “politician”, poate fi,  – pe plan axiologic -  mai ales negativ, în cel mai bun caz, neutru. Neutru ca “Apa Iordanului”, despre care se spune că “nu face neapărat bine, dar nici nu strică”. În schimb, “Omul de Stat” este, prin definiţie, bun.  Acesta se înscrie numai în “plaja” valorică, dominantă în armată: “De la bine la foarte bine”, sau invers. Această distincţie, cică subtilă, este una artificială şi ipocrită (“vicleană”) şi ea,  mai degrabă încurcă lucrurile, decât le descurcă (le obscurizează, în loc să le limpezească).

Se ştie (este un slogan, un loc comun) că problema fundamentală a Politicii este problema “Puterii”. Aici însă, depinde de ce înţelegem prin cuvântul “putere”. Reprezentanţii actualei Puteri asociază acest cuvânt – în mod implicit, dar şi explicit -  cu “lupta”, cu “războiul”. De unde şi frecvenţa expresiilor de tipul : “suntem capabili să luptăm”, “vom lupta până la capăt”, chiar “vom lupta până la ultimul strop de energie” (Domnul Crin Antonescu). E bine, totuşi, că “ultimul strop” este de “energie”, nu de “sânge”. Înţeleasă astfel şi pusă ca scop (şi chiar ca Ideal), lupta pentru Putere legitimează  – ca în oricare Război -  orice “mijloc”. Dar şi în Război există anumite “reguli restrictive”, care, desigur, pot fi respectate, sau nu. Se poate ajunge pe această cale  – şi se pare că am şi ajuns – la propoziţia lui Hobbes “Bellum omnius contra omnes”(“Leviathan”). Dar aici ne putem aminti de faptul că Imm. Kant  – deci şi limba germană -  fac o distincţie clară între doi termeni:  “Putere”(“Macht”) şi “Forţă”( Kraft). Legătura şi diferenţa lor merge aşa: Puterea conţine Forţa, dar o conţine doar latent, sau virtual, încât Forţa este Puterea dezlănţuită în exterior şi arbitrar, ca o stihie. Kant aplică această distincţie şi la sublima sa teorie estetică a Sublimului. El distinge  aici două specii ale Sublimului, care poate fi “matematic”sau “dinamic”. Pentru prima specie, el dă ca exemplu, spectacolele grandioase ale Naturii: un apus de Soare, sau cascada Niagara. Ele sunt şi rămân sublime, atâta vreme cât nu ne afectează, nu se manifestă, nu-şi exteriorizează Forţa latentă. Dacă acest fapt se petrece, Sublimul este anulat , încât el devine “stihie monstruoasă”. Pentru a doua specie a Sublimului (“dinamic”), din păcate, Kant dă ca exemplu chiar Războiul. Dar Kant precizează: este vorba de Războiul purtat după “toate regulile artei războiului”. Unii dintre urmaşi (Goebels) au preluat ideea centrală, dar au uitat precizarea lui Kant, cu referinţă la Reguli; de unde şi bizareria potrivit căreia Kant (ultima carte a acestuia se intitulează chiar “Spre pacea eternă”) , ar fi un precursor al “nazismului”. Desigur că dacă Puterea conţine latent şi Forţa, aceasta se poate şi manifesta,  în exercitarea Puterii, dar numai în anumite momente şi după anumite Reguli: descinderea în forţă a “mascaţilor”, reţinerea “după gratii”, etc. Acum, dacă – aşa cum ni se tot repetă -  Puterea este elementul central, sau “nucleul”, vieţii politice, putem considera că Puterea este valoarea fundamentală a Politicii!? Am văzut că valorile (fie ele fundamentale, sau particulare) au atributul – să-i zicem axiomatic -  al “bipolarităţii”( Tudor Vianu). În acest caz ne putem întreba care este opusul, sau opozantul Puterii!? Dacă rămânem la Kant, am putea spune că opusul (opozantul) Puterii este chiar Forţa. Răspunsul ar putea merge, pe plan axiologic, dar el nu merge, pe plan logic. Puterea conţine latent (virtual) Forţa, dar Forţa, fiind deja manifestă, nu mai are nici o legătură cu Puterea. Relaţia lor este , aşadar, asimetrică: cele două entităţi se exclud reciproc (axiologic), dar nu se şi implică reciproc (logic). Or, după cum am văzut, valorile fiind “bipolare” se exclud reciproc şi, tot reciproc, se implică. Dar dacă pe linia lui Kant, ne încurcăm, să mergem pe altă linie. Dacă plecăm de la cuvântul “putere”, ne putem întreba care este opusul, respectiv antonimul acestui cuvânt? Răspunsul este foarte simplu: antonimul “puterii” este “ne-puterea”, respectiv  -şi în româneşte -  “neputinţa”. Dar în acest caz, relaţia termenilor este tot asimetrică, întrucât primul termen este perfect activ, al doilea însă, este perfect pasiv (“inactiv”): cu primul, se poate tot (şi orice), cu al doilea nu se poate nimic (decât nimicul sau “nimicnicia”). Pe această cale ajungem  – coerent -  la relaţia Putere-Supunere, adică la tradiţionala şi clasica relaţie Stăpân-Sclav, analizată de Hegel în “Fenomenologia Spiritului”. În această relaţie, într-adevăr, cei doi termeni (S1-S2) se implică reciproc şi tot reciproc se exclud, de unde şi “lupta cea de clasă” (Bulă). Dar Hegel arată că această relaţie (dialectică) este nedreaptă, că ea defineşte o “stare de fapt”, dar nu şi o “stare de drept” (Din acest punct va pleca Marx). Ar fi culmea ca azi, în plină  -  chiar dacă nu şi deplină – Democraţie, să postulăm ca Valori fundamentale ale vieţii politice   – “bipolare”, prin definiţie -  Puterea şi Supunerea. Răspunsul la întrebarea privind valorile fundamentale ale vieţii politice (X-Y), preferăm, cel puţin deocamdată  – adică acum şi aici -,   să o lăsăm în seama Politicienilor şi Politologilor.

Acum, Poziţia (sau Puterea ajunsă la guvernare) are forţa ei, de regulă mai mare, şi uneori prea mare,  dar şi Opoziţia are forţa ei, de reguă mai mică, uneori prea mică. Între cele două “poziţii” ar trebui să existe în mod normal un Dialog – respectiv, şi un Dialog. Din păcate, azi şi la noi, asistăm  – alternativ sau aleator -  ori la un “Dialog al surzilor”, ori la un “război” care nu respectă nici o “regulă a artei războiului”, cum ar zice Kant. Fiecare dintre cele două “poziţii”, sau “părţi”, crede  – şi afirmă tare -  că numai ea exprimă şi promovează aşa-numitul “Interes Naţional”. Ar rezulta din acest “război al părţilor” că avem,  de fapt, două Interese Naţionale, aflate în conflict. Ca şi cum Naţiunea nu ar fi Una şi de ne-împărţit. Poate fi federalizat un Stat, dar nu şi o Naţiune. Numai o anumită “latură”, sau “aripă” – azi îi spunem şi “trend”-  din mişcarea politică a maghiarilor, vizează (şi visează) o “federalizare”a Naţiunii, odată cu “federalizarea” Statului român. Adolescent fiind, am văzut un film care mi-a rămas ireversibil în memorie (şi în fiinţă, cum îmi place să spun). Titlul filmului ne spune tot ce este de spus: “Nu-i pace sub măslini”, măslinul fiind chiar simbolul protector al Păcii. Desigur, Dialogul între două “părţi” aflate în conflict (“lupta pentru Putere”) presupune şi concesia-concesiile, după regula, exprimată popular aşa: ” Mai dai şi tu, mai dau şi eu, mai laşi şi tu, mai las şi eu”, respectiv, reciproca sau “viceversa”. Aici apare  marea temă şi problemă a Compromisului. Aici intră în joc faimosul enunţ “Scopul scuză mijloacele”. Dar acest faimos enunţ “pluteşte”oarecum în “văzduh”,  într-o condiţie bivalentă (chiar una ambivalentă) şi echivocă. Unii sunt de acord cu acest enunţ (pe care îl şi practică, efectiv), iar alţii nu sunt de acord cu acelaşi enunţ (deşi îl practică şi ei). Dar povestea acestui enunţ este mai veche şi ea pleacă de la Machiavelli (“Principele”). Într-adevăr, marele florentin a formulat acest enunţ: “Scopul scuză mijloacele”. Dar din întreaga lui analiză (din “spiritul”, ca şi din “litera” acestei analize), rezultă şi cele două condiţii restrictive ale acestui enunţ. Este vorba, în esenţă, de două condiţii. Prima: enunţul şi practica lui sunt justificate atunci, şi numai atunci, când este vorba de “apărarea Patriei”(a “Cetăţii”, în acel caz). A  doua condiţie implică simetria şi reciprocitatea: dacă duşmanii noştri mint, atunci minţim şi noi, dacă ei fură (jefuiesc), atunci furăm (jefuim) şi noi, dacă ei ucid, ucidem şi noi… etc. A doua condiţie a lui Machiavelli se întoarce la Legea Talionului, care spune: “Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. E adevărat că aceasta este o regulă “pre-creştină”, dar să nu uităm că este cea de a doua condiţie şi că  este strict subordonată faţă de prima regulă restrictivă (care vizează apărarea Patriei ). Dar tocmai creştinii, în ipostaza lor de iezuiţi (“Ordinul Iezuiţilor”) au preluat în “chip iezuit” doctrina din “Principele”, adică au preluat doar enunţul “Scopul scuză mijloacele”, nu şi cele două condiţii restrictive. Pe această cale, enunţul a fost generalizat, adică extrapolat: oriunde şi oricând (deci în orice condiţii reale) “Scopul scuză mijloacele”. Iar cu această ocazie şi numele lui Machiavelli a fost demonizat, căci azi prin “machiavelic” înţelegem “diabolic”(“diavolesc”).  Cu acest “iezuitism” al Iezuiţilor, a polemizat  – fără nici o milă sau îndurare, dar elegant – marele Blaise Pascal în “Scrisori provinciale” (pe diverse teme religioase). Acum, dacă o luăm şi puţin sistematic, vom defini “compromisul” ca un dezacord, acordat totuşi, între “Scop” şi “Mijloace”. Aici, pentru valoare, vom folosi termenul “pozitiv”, iar pentru anti-valoare, vom folosi termenul “negativ”. Teoretic, dar şi practic, avem aici cel puţin 4 posibilităţi (alternative). 1) Scopul este pozitiv, pozitive fiind şi mijloacele cu care scopul este atins (realizat). Aici totul este în regulă, este “all right”, cum spunem, mai nou. 2) Scopul este negativ, iar mijloacele sunt “după chipul şi asemănarea” scopului, adică tot negative. Nu avem aici nici un fel de “compromis”, numai că aici totul este în ne-regulă, adică este “nothing right” (fie pe plan etic, fie pe plan juridic, fie pe ambele planuri). 3) Scopul este negativ, iar mijloacele sunt pozitive. Aceasta pare să fie o situaţie pur teoretică. Dar aici am putea înţelege prin “mijloace pozitive” mijloacele “eficiente”. În acest caz, am putea vorbi despre o “adevărată răzbunare”, o “adevărată” sau “perfectă” crimă. Pe această cale însă, ne întoarcem la alternativa 3). Încât, alternativa este posibilă şi reală numai dacă scopul negativ este atins, cu mijloace eficiente (“bune”), dar el (scopul realizat) are şi efecte  – colaterale sau secundare -  pozitive. Faptul se poate petrece: hoţul trădează (adică deconspiră), grupul infracţional, mafioţii se “execută” reciproc şi aşa periclitează “Mafia”  etc. Vorba vorbei populare :  “Frunză verde de dai-n-ai / Nu crapă tot unde dai”. În sfârşit, vine şi 4). Aici, scopul este pozitiv, dar mijloacele sunt negative (îndoielnice, sau indezirabile). Abia aici  – şi numai aici -  apare compromisul, adică justificarea mijloacelor negative, prin scopul pozitiv. Dar din Doctrina lui Machiavelli, rezultă că, dacă introducem şi cele două condiţii restrictive (pe care Iezuiţii le-au ignorat, sau le-au eludat), putem vorbi legitim de două  tipuri de “compromis”: “compromisul admisibil” şi “compromisul inadmisibil”. Ulianov  – care nu era deloc prost, de felul lui de a fi-  a făcut net această diferenţă; cum a aplicat-o practic este o altă problemă. Plecând de la ideea lui Machiavelli, putem dezvolta Teoria compromisului. Putem spune că un compromis este admisibil, nu cu două, ci cu trei condiţii restrictive: 1) Scopul (Idealul) propus, trebuie să reprezinte o valoare certă, indiscutabilă. Iar o valoare autentică are (chiar întruchipată fiind ea, într-o statuie izolată) şi o semnificaţie colectivă, oricâte alte semnificaţii ar mai putea avea ea. 2) Realizarea acestei valori, trebuie să fie imperios necesară, nu aflată la voia întâmplării, a hazardului, sau la voia arbitrariului subiectiv: “poate vreau, poate nu vreau”, “poate îmi vine, poate nu îmi vine”(să fac ceva, sau altceva). Vorba Domnului Crin Antonescu, Şef al Liberalilor: “Mă scol când vreau eu” Şi Descartes se ridica târziu din pat, dar acolo îşi elabora Metafizica. În stilul lui, Arghezi a exprimat acest înţeles al “necesităţii imperioase în distihul poetic : “Până la noapte, vom da atacul /Chiar dacă ne ia dracul”. Este imperios necesar să avem un Preşedinte (potrivit “Constituţiei”), dar nu este imperios necesar ca acest Preşedinte să fie Crin Antonescu, sau chiar Traian Băsescu. 3) Pentru atingerea Scopului propus, nu există şi alte Mijloace decât cele la care suntem obligaţi să recurgem. Dacă, însă, există şi alte mijloace pentru atingerea aceluiaşi scop, atunci compromisul devine şi este unul inadmisibil.. Dar “serialul” nostru va  continua, cu alte aspecte ale Politicii.

N.B.1) Orice înţeles i-am da, totuşi Politica, respectiv Puterea, trebuie să fie şi să rămână un “mijloc” şi nu un “scop”, mai ales “un scop în sine”. Spuneam la început că Politica  – dincolo de echivocul “ştiinţă”-”artă”-  constă în “organizarea şi conducerea întregurilor sociale”. În afara ei, aceste “întreguri”sociale sunt ne-organizate sau dezorganizate, respectiv neorientate (nestăpânite). Desigur, avem şi o perioadă istorică pre-statală, în care decisivă este “puterea” cutumei, a tradiţiilor şi obiceiurilor. Încă Aristotel afirma că scopul scopurilor, finalitatea ultimă  – sau “entelehia”, cum îi spune el frumos -  Politicii, este Fericirea. Acest cuvânt (“fericire”) ni se pare azi prea pretenţios, dar el nu poate fi scos nici din Dicţionare şi nici din aşteptările (din speranţele) oamenilor. Puterea de dragul Puterii este paradoxală, dacă nu absurdă. Ajuns la Putere, Nero o foloseşte pentru a se da în “spectacol”, ca “artist”, pentru a-şi manifesta arbitrariul lui subiectiv. Deci există şi aici un “scop”, o “raţiune”, numai că această “raţiune” este iraţională, deci absurdă.

NB 2) “Interesul naţional”este azi un concept discutat aprins şi viu disputat. Sofistul – acesta poate aparţine oricărui partid -  ia în primire matricea G.-P.- I. şi raţionează (în subconştient, dacă nu discursiv) aşa: Interesul naţional (G)  – oricare ar fi numele lui -  se manifestă “în şi prin” interesele particulare  (de clasă, de partid, de partidă), iar interesele particulare (P), la rândul lor,  se manifestă “în şi prin” interesele individuale (I): Deci (“ergo”), interesul meu individual (sau personal) are caracter naţional, este un interes naţional. Numai că se pune întrebarea dacă acest “interes individual” este sau nu este şi legitim. Infractorul are şi el un interes individual şi trădătorul (sau “traseistul”) tot aşa. Pe acestă temă a apărut şi disputa recentă dintre Preşedinte şi Premier (P1 şi P2).  La întrebarea unui Jurnalist (dacă după Alegeri, îl va numi Premier pe  Domnul Victor Ponta?), Domnul Traian Băsescu răspunde (şi evaziv, dar şi clar ) că după Alegeri,  va numi un Premier care să reprezinte (deci să apere şi să promoveze) Interesul naţional. Deci nu a spus (“expresis verbis”) că nu îl va numi pe Domnul Victor Ponta. Putem deduce (logic-formal) că îl poate numi şi pe Domnul Victor Ponta, cu condiţia ca acesta să reprezinte Interesul naţional. Dar aceasta este doar o deducţie, cum spuneam, “logic-formală”. Liberalii  – mai ales Dânşii, care apasă pe I -  au fost scandalizaţi: nu Traian Băsesu (un comentator, subtil de altfel, îl numeşte doar “Guvernator”) este acela care ne spune nouă ce este “Interesul naţional” (ne dă definiţia acestuia). Dar ce fel de Preşedinte ar fi acela care nu are nici cel puţin o reprezentare vagă a Interesului naţional? Nu este cazul în acest caz, cu actualul Preşedinte. Oricum, nici membrii actualei “majorităţi parlamentare” nu vor fi în stare să definească acest Interes. Dacă nu mă credeţi, să-l solicităm pe Domnul Vasile Dâncu să aplice la membrii actualei “majorităţi parlamentare” un chestionar sociologic cu două întrebări: 1) “Ce este Interesul naţional?” şi 2) “Care este Interesul naţional azi – adică acum şi aici?”. Aş fi foarte curios -şi ar fi curios oricine- să vedem ce rezultă.

N.B.3) Mă refeream în textul de mai sus, la distincţia (de altfel, destul de subtilă) pe care un politician (nu mai ştiu care, poate fi oricare) o făcea între Omul Politic şi Omul de Stat. Dânsul considera că, cel puţin până acum, numai Domnul Ion Iliescu întrupează, pe deplin, condiţia unui “Om de Stat”. Am un respect sincer faţă de Domnul Ion Iliescu, cu care am şi colaborat (nu, “coabitat”) când eram PDG al SRR (nu SRI) Dacă tot mă ocup de “cuvinte”, uneori îmi vine şi mie (aceasta este o expresie preferată a Domnului Victor Ponta)  să mă joc cu ele. Am întrebat-o într-o zi pe o specialistă în Semiotică, dacă este pertinentă distincţia pe care limba română o face între cuvintele: “stat”, apoi “static”, apoi “stabil”, apoi “statornic” şi , în sfârşit, “stătut”. Specialista  – cum ziceam,  în Semiotică -,   m-a asigurat că această “matrice semantică”  – o putem numi şi aşa -  poate fi chiar îmbogăţită cu nuanţe. Dânsa a observat şi dimensiunea internă “diacronică”(sau cronologică) a acestei “matrici semantice”.  Or, Omului de Stat i se opune (însuşi Domnul Ion Iliescu recuge la această “opunere”) “Preşedintele Jucător”, deci Domnul Traian Băsescu. Chiar Dânsul se caracterizează pe sine ca “Preşedinte Jucător” (deci care joacă pe teren, nu stă static în tribună). Termenul “jucător” i-a scandalizat pe adversari şi continuă să îi scandalizeze. Aceştia au sperat (speranţă ipocrită, de altfel) că după eşecul “demiterii”, Domnul Traian Băsescu îşi va reveni (“se va trezi”, zic Dânşii) şi va ajunge să fie un Om de Stat. După cum se pare, speranţa a fost zadarnică. Să ne înţelegem : nu iau apărarea Domnului Traian Băsescu împotriva Domnului Ion Iliescu, respectiv, a Preşedintelui Jucător împotriva Omului de Stat; are fiecare “raţiunea” lui, însoţită  – firesc şi fatal -  şi de o componentă, o implicaţie ne-raţională. Trebuie, însă, să observ (şi să observăm) aici cel puţin două aspecte: 1) Politologia defineşte Politica şi ca o “Artă”. Dar există o întreagă Teorie (estetică)  – şi nu una oarecare-,  care aşează la originea şi la baza Artei, tocmai Jocul. 2) Apoi, în cartea “Hommo ludens”, autorul Johan Huizinga  argumentează  – cu un lux de nuanţe şi exemple -  că oricare activitate umană are şi o componentă ludică (deci care ţine de joc). Se pare că numai “Metoda Ford” – fiind, într-un fel, o metodă neo-sclavagistă-,  exclude Jocul din Muncă. Dar Jocul este identificat şi la nivel animalier (Etologia). Deci nu “Jocul” ( “jucător”, “jucăuş”) este problema, ci dacă sunt respectate, sau nu sunt respectate Regulile Jocului. Şi dacă “da”, în ce grad, iar dacă “nu”, iarăşi, în ce grad? Căci nu există nici un “Joc perfect”, dar nici nu există o activitate vie, lipsită de orice componentă ludică (deci una perfect “statică”, sau  – dacă vreţi -  perfect “stătută”).  Dar problema “gradelor” este una foarte complexă şi merită o analiză separată, analiză care ar putea avea o legătură directă cu “suspendarea” şi cu “demiterea” Preşedintelui.

NB4) Regimul şi registrul Compromisului este azi – şi în ţara noastră-destul de complicat, ca să nu spun alambicat. Cei mai mulţi oameni politici simt, adesea, nevoia să se laude cu: “verticalitatea” şi cu “fermitatea”, cu “coerenţa”şi “consecvenţa”, cu “fidelitatea” şi chiar “afectivitatea” (faţă de Partidul lor). Domnul Crin Antonescu este chiar “radical”: Dânsul nu face şi nu va face nici un fel de “concesie”, în relaţia Dânsului cu Domnul Traian Băsescu: acesta trebuie să plece, “cu orice preţ”. Tot aşa, Dânsul nu face nici o “concesie” (aceasta ar fi un semn de evidentă “slăbiciune”), nici în relaţia cu PD-L, mai nou, ARD. De fapt, dacă se pune semnul  egalităţii între cele două entităţi (una Persoană, aici Domnul Vasile Blaga, alta Partid, aici PD-L, apoi ARD), ele pot fi şi identificate (confundate) şi atunci: ce mi-e una, ce mi-e alta, ele sunt “tot un Drac”. Dar Domnul Crin Antonescu este mai puţin “radical” şi “vertical” (cel puţin ca “grad”, inclusiv al “temperaturii”) atunci când este vorba de re-aranjarea Uniunii (USL) în vederea marii Alegeri, care “va să vină”. Liberalul nostru (vrând-nevrând, şi Dânsul este “al nostru”), repetă cu obstinaţie cuvântul “criterii” şi expresia “claritatea criteriilor”. Nu voi intra aici în analize concrete, nominalizate. Domnul Crin Antonescu se poate întreba singur şi tot singur îşi poate răspunde (potrivit “Conştiinţei de Sine”)  unde şi care sunt “criteriile clare” prin care a făcut (împreună cu Co-Preşedintele Victor Ponta, ordinea numelor fiind reversibilă),  selecţia “candidaţilor”, incluzându-i pe unii şi excuzându-i pe alţii. Există şi cazuri de “demitere”, operaţie în care cei doi Co-preşedinţi au deja experienţă. Domnul Victor Ponta este (sau pare să fie) mai concesiv. Dar când Premierul pare să fie ceva mai concesiv, atunci Preşedintele Senatului se “aprinde” şi devine şi mai “radical”, respectiv, “mai vertical”(ca şi cum cineva ar putea să fie şi “mai vertical”). Dar aceasta, la Domnul Crin Antonescu, este, cum ar spune cineva  – ştim noi cine -,  o “posibilitate”, care “se poate”. La rândul lui şi Domnul Vasile Blaga poate să fie şi este concesiv, adică ştie să “întindă o mână”, să “deschidă o punte”, să lase o “uşă deschisă” (nu chiar cea “din dos”, care este de “ieşire”). Dar şi aici ne întâlnim cu aceeaşi întrebare: unde sau care sunt “criteriile clare”, folosite de liderii PD-L,  în configurarea noii Alianţe (ARD) ? Liderii au fost inspiraţi când au dat numele acestei alianţe: A.R.D., adică “Alianţa România Dreaptă”. Dar nu cred că au fost la fel de  inspiraţi, atunci când i-au ales, ca simbol, Inima. Probabil,  s-au gândit că românii sunt mai sentimentali şi, deci, mai sensibili la simbolul “Inimii”. Este, sau ar fi posibil, dar nu este şi sigur. Ar putea fi şi o posibilitate  – vorba aceluiaşi Personaj -  care “nu se mai poate”. Cine a citit romanul “Ion” al lui Liviu Rebreanu, sau romanul “Moromeţii”, al lui Marin Preda, poate că poate înţelege acest al doilea “poate”, care angajează “Inima”. Căci şi marele Sceptic, Sextus Empiricus, descrie acest paradox: cine (oricine) spune “poate că da”, spune implicit şi “poate că ba (nu) “. Dar cele două mari Alianţe, dincolo de, sau sub opoziţia lor, au şi o notă comună, un “gen proxim”. În limbajul lui Kant, ambele fac tot ce se poate face, ca să îşi sporească “Forţa”(“forţele”), în vederea câştigării, cu orice preţ, a “Puterii”.

NB5). Dacă ar fi să traducem limbajul politic într-un alt  limbaj, aici antropologic (chiar “anatomic”), am putea spune aşa: Omul are două picioare, piciorul drept şi piciorul stâng. Împreună, cele două picioare îl ajută pe om să meargă, echilibrat şi înainte. Uneori, dacă trebuie, el poate să meargă şi înapoi (face un “pas în spate”, cum se spune). Dacă nu are un picior (fie el stângul sau dreptul), omul este “şchiop”, şi merge înainte (sau înapoi), şchiopătând, adică ne-echilibrat (acest mers îl mai putem numi şi “echilibru instabil”). Apoi, urcând ceva , ceva mai sus, găsim cele două mâini, una fiind mâna dreaptă, a doua fiind mâna stângă (sau invers, ca ordine de numire). Cu mâinile sale, omul face şi desface tot ce poate fi făcut, respectiv, desfăcut în această Lume, sau sub Soare. De aceea o Filosofie ca cea marxistă (şi nu numai ea) conferă mâinii un statut aproape metafizic. La această idee aderă şi Tudor Arghezi în “Cântare Omului”. Acum, aici apare şi o mică diferenţiere, privind abilitatea celor două mâini. Un om poate fi mai abil ( “îndemânatic”) cu mâna stângă şi atunci el este “stângaci”, un alt om poate fi mai abil (“îndemânatic”) cu mâna dreaptă şi atunci este numit “dreptaci”. Mai rar, avem şi “ambidextul”. Acesta, sau se abţine de la vot, sau votează cu ambele mâini, adică de două ori.  Dar termenul, adică adjectivul “stângaci” poate fi folosit şi pentru a defini caracterul ne-abil, ne-îndemânatic, al oricăreia dintre cele două mâini. De unde şi “Stângismul”, despre care trata Ulianov. Acum, dacă unui om îi lipseşte o mână (oricare) el este “ciung”. În acest caz (nefericit), mâna rămasă trebuie să compenseze absenţa mâinii celeilalte, pentru a echilibra activitatea “manuală”. Stânga ţine şi locul dreptei, dreapta ţine şi locul stângii, pentu ca,  în întregul ei, activitatea să nu fie una “stângace”. În caz de dezacord, acesta este exprimat prin zicătoarea: “Nu ştie dreapta ce face stânga”. Dacă nu mă înşel, nu prea întâlnim şi varianta inversă: “Nu ştie stânga ce face dreapta”. Această constatare nu incriminează o “mână” anume. Ea incriminează ambele “mâini”, în măsura în care ele se pot “trage reciproc pe sfoară”. Cam la acelaşi nivel cu acela al mâinilor,  găsim Inima. Ea se află numai  la stânga, nu şi la dreapta. Cândva, în Antichitate (şi mai târziu, de fapt şi azi, prin diverşi “clar-văzători” obscuri) se credea şi se mai crede că Inima este sediul “Sufletului”. Din ea izvorăsc sentimentele şi pasiunile, deci şi pathosul. Chiar dacă ar fi aşa, Inima dă doar pathosul, care poate însoţi “mersul” (cu picioarele), respectiv “fapta” (făcută cu mâinile) . Inima le însoţeşte, dar nu le poate înlocui. În sfârşit, dacă ne urcăm şi mai sus, la capătul verticalei stă Capul. El stă, cum ar spune  şi Domnul Paul Grigoriu, “în capul trebii”. Doar Capul, care este numai unul şi este de Centru, poate asigura “dialogul” şi “echilibrul” dintre Stânga şi Dreapta. Este adevărat: capul nu poate mege (ca picioarele) şi nici nu poate face ceva manual (ca mâinile). El poate face însă,  – să-i zicem, prin compensaţie -  “Manuale didactice”. Iar o zicătoare populară ne spune că “Unde nu-i cap, e vai de picioare!”. Iar, în limbajul lui Kant, Capul (dacă este Cap), dă şi asigură “Puterea”, celelalte organe dau şi asigură “Forţa”. Este amuzantă propoziţia Domnului Călin Tăriceanu, la adresa Domnului Gigi Becali, proaspăt liberal : aici facem schimb de idei, nu de oi. Este adevărat, dar cu condiţia ca Ideile să fie Idei, nu altceva. Capul nu merge, dar poate pune piedici, poate împiedeca, apoi Capul nu execută lucrări “manuale”, dar el poate “manipula”. De la Hegel ştim că Raţiunea Universală poate fi şi “vicleană”. De ce s-ar lăsa mai prejos raţiunea umană, subiectivă? De la Mama mea  – Silvia -,  fiind copil, am învăţat un distih: “Capul face, capul trage/ Nimănui vină nu-i bage”.

NB6) Tatăl meu  – Victor -  era o ipostază ardeleană a lui Moromete. Eram student în anul I la “Facultatea de Filologie” din Cluj-Napoca. Eram deja în curs de îndoctrinare cu “Socialismul ştiinţific” (mai mult “socialist”decât “ştiinţific”). Mă duc acasă şi într-o discuţie cu tata, eu îndrăznesc totuşi (curajos ca tata) să-i spun că fiind “chiabur”, el este şi un “exploatator”, şi că noi va trebui să construim o nouă societate, comunistă. Tata a rămas perplex. S-o fi gândit în sinea lui: “Ăştia îmi strică băiatul”. Dar, în stil moromeţian, simulând curiozitatea, mă întreabă: “Dar auzi, spune-mi şi mie, cum va arăta acest Comunism al tău?”. Eu îi răspund voios şi “ca la carte”: “Comunismul va fi o nouă societate, în care toţi oamenii vor fi egali”. După câteva momente de tăcere (de reflecţie), tata îmi răspunde: “Să şti că ai dreptate. Toţi oamenii vor fi egali, numai că vor fi egali cu zero. Eu am mâncat pâinea lor (în Rusia, în război). Să şti că este o pâine amară.” Tata obişnuia să-mi spună din când în când (când era cazul): “Măi, băiete, eu ca tine am fost, dar tu ca mine încă n-ai fost” (se referea, desigur, la vârstă şi experienţă). Nu după multă vreme, citindu-l pe Aristotel, am înţeles repede şi bine diferenţa dintre “egalitate” şi “echitate” (pe care unii “Comentatori” maturi le confundă). Nu mică mi-a fost mirarea  – dar şi încântarea -  atunci când am aflat că în Matematica superioară  – cu “integralele”şi “diferenţialele” ei – este folosită tehnic  – nu metaforic-  expresia “egalităţi, mai mult sau mai puţin egale”.  Dar tema este abordată şi poetic. Grigore Alexandrescu în fabula “Câinele şi căţelul” o ilustrează, oarecum înduioşător. Câinele Samson, în dialog cu “un bou oarecare”, ţine un  discurs despre “egalitate” (a animalelor, în acest caz, dar aluzia la sfera umană este transparentă). Căţelul Samurache, fericit, intervine, ca să zică şi el ceva. Marele Samson, însă, îl admonestează, fără “pardon”. Sunt faimoase versurile în care Oratorul recunoaşte: “Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei /Că voi egalitate, dar nu pentru căţei”. În final, vine (intervine) şi vocea autorului, care extrage “morala fabulei”, şi o  actualizează: “Aceasta între noi adesea o vedem /Şi numai cu cei mari egalitate vrem”. În dezbaterea temei intervine, desigur, (acum şi oricând) şi Bulă. El constată sintetic, situaţia generică în care, pur şi simplu: “Unii sunt mai egali decât Alţii”.

NB 7) În ultimele zile, Războiul dintre Preşedinte şi Oponenţii Săi (adversari, dacă nu chiar duşmani) se acutizează (17 XI-2o12). Marxiştii vorbeau de “duşmanii de clasă” şi “ascuţirea luptei de clasă”. Aici, termenul “clasă” avea un înţeles social (“clasa socială”) şi nu unul valoric, axiologic (“clasa întâia” şi “ultima clasă”). Războiul la care ne referim, nu este “de clasă”, în primul înţeles al cuvântului “clasă”, dar poate deveni (dacă nu cumva, este deja) de “ultima clasă”, în cel de al doilea înţeles al aceluiaşi cuvânt (“clasă”). Domnul Preşedinte Traian Băsescu trimite o “Scrisoare” către Parlament, prin care solicită (deci nu “cere imperios”, nu “impune”, ci, doar solicită) reanalizarea “cazului” Mircea Diaconu. ÎCCJ a dat o Decizie, care este “definitivă şi irevocabilă”, în cazul “incompatibilităţii”(constatată ca reală) a Domnului Mircea Diaconu (la această situaţie, m-am referit într-un text anterior). Dar Parlamentul supune la vot această Decizie şi o respinge, cu deja celebra “Majoritate”. Dar acesta nu este oare un conflict între cele două Puteri: Legislativă şi Judecătorească!? Nici sofistica avocăţească a Domnului Victor Ciorbea  – privind conceptele de “suveranitate” şi mai ales de “Suveran”-  nu poate anula evidenţa acestui conflict. Domnul Crin Antonescu intervine şi Dânsul şi, deşi este Preşedinte al Senatului, are (are dreptul să aibă) “o părere personală”, exprimată  în fel şi chip: că nu este “treaba” lui Traian Băsescu să se amestece în această problemă (în această “treabă”), că Hotărârea Parlamentului este luată cu “Majoritate”, că analiza nu mai poate fi reluată (din perspectiva exigenţelor Legii). Aici formulează Domnul Crin Antonescu şi propoziţia : “mă trezesc când vreau”. Dar, conştient fiind, te poţi “trezi” şi în miezul zilei, în sensul în care această “trezire” îi este recomandată şi Preşedintelui Traian Băsescu, fiind apoi însoţită de “părerea de rău”: “Am crezut că se va trezi” (după ratarea “Demiterii”). Întervine în această “chestiune” şi Domnul Co-Preşedinte, Victor Ponta. Dânsul consideră, ca jurist (chiar cu Doctoratul luat) că iniţiativa “re-analizării” trebuie să vină de la D.N.A., nu de la Preşedinte (ca şi cum acesta nu ar avea şi Dânsul, dreptul la o opinie, la o părere, în Ţara tuturor opiniilor, a unei Democraţii “sans rivages”). Întrebat de Jurnalişti (foarte bună, întrebarea!) cum înţelege să răspundă invitaţiei lui Traian Băsescu “la o cafea” (fie la Hotel, fie la Restaurant) , Domnul Victor Ponta răspunde absolut revoltat şi violent (injurios, dacă este vorba de cuvântul “juridic”): că limbajul lui Traian Băsescu este unul “de cârciumă” şi că Dânsul nu va coborî (nu va intra) niciodată şi nicicum, într-o “Cârciumă”. Deci, cele două alternative (Hotelul sau Restaurantul) sunt reduse la una (care fiind doar una, nu mai este “alternativă”) şi apoi, reduce Restaurantul (clasa întâia) la Cârciumă (ultima clasă). Îi putem, totuşi, atrage atenţia Domnului Victor Ponta (social-democrat) că o parte, o bună parte a populaţiei Ţării  – cei săraci şi foarte săraci -  îşi duc “veacul”şi mai ales fac politică, la Cârciumă. Eu, fiind Profesor de Retorică (şi Conducător de Doctorat) , afirm că numărul opiniilor (părerilor) din această Lume este indefinit, dacă nu infinit. Totuşi, ca ardelean, le grupez în două “clase”: “părerile de bine” şi “părerile de rău”. În acest caz, mă încearcă numai “părerile de rău”. Acest sentiment, poate fi exprimat şi ritmat, respectiv, rimat: “Frunză verde pe părău/ Pentru tine, pentru mine /Pentru noi, îmi pare rău”.

 

This entry was posted in Fără categorie. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>