Atitudini (1)

Între serialul „Cuvinte şi expresii” şi serialul (virtual) „Atitudini” există, evident, o deosebire, dar nu o ruptură, ambele având un acelaşi autor. Primul serial pleacă de la cuvinte şi rămâne la cuvinte, chiar dacă în acestea poate fi implicată şi o atitudine sau alta. Al doilea serial, însă, pleacă sau poate pleca de la cuvinte, dar ajunge (trebuie să ajungă) la atitudini, care aici, deci în text sau ca text, nu pot fi exprimate decât tot prin cuvinte şi expresii. Există, desigur, şi o diferenţă netă  (ca să nu îi spun „clară”)  între atitudinea „interioară”, care nu se manifestă exterior, atitudinea  „exteriorizată verbal”- sau în alte forme de exprimare, de expresie – şi atitudinea manifestată „faptic”, respectiv „practic”. Aici şi acum rămânem la atitudinea exteriorizată doar verbal. Lucian Blaga spunea: „Om al faptei nu sunt”, ceea ce nu credem că  este cazul, în cazul nostru.
Aici şi acum,  vom pleca de la cuvântul „politică”. Definiţia din DEX, deşi este corectă, este prea stufoasă. Putem spune mai simplu că Politica este -unii spun „arta”, alţii spun „ştiinţa”- organizării şi conducerii întregurilor sociale. Politica are două laturi, sau ipostaze: prima este teoretică, a doua este practică. Probabil că la această distincţie se referă şi echivocul „ştiinţă”-„artă”. Teoria ar fi , deci „ştiinţifică”, iar Practica ar fi „artistică”. Ar fi, ar putea fi, dar nu întotdeauna şi este. Jucându-ne aici cu cuvintele (cu-cu!), vin şi expresiile „ştiinţă artistică” şi „artă ştiinţifică”, ambele fiind „semi-metaforice”, dacă nu paradoxale. La rândul ei, Politologia tratează ambele laturi (teoretică şi practică) ale Politicii, dar le tratează numai teoretic (meta-teoretic), nu şi practic. Acum, Teoria politică este compusă din: Doctrină, Statut şi Regulament. Practica politică rezidă în aplicarea acestora în viaţă, sau la viaţa reală. Pe plan teoretic general, distingem între Entităţi şi Relaţii (dintre aceste entităţi). Entităţile, la rândul lor, pot fi „lucruri” (obiective)  sau „persoane”(fiinţe subiective). Fiinţa subiectivă, la rândul ei, poate fi individuală (I) sau colectivă (C). Corelând acum primul sens (I), al „fiinţei subiective”, cu cel de al doilea (C), vorbim, spre exemplu,  de „persoana juridică”, aceasta fiind Instituţia. Subiectul colectiv este numit şi „grup social”(„grup” sau „grupare”), iar acesta poate fi  mic (Familia), mediu (Clasa socială), sau mare (Statul, Poporul, Naţiunea”). Dimensiunea se înscrie între „foarte mic” (cum este Cătunul Satului) şi „foarte mare” (Imperiul). În afara acestor două limite, vorbind în limbajul lui Aristotel, mai avem şi ceea ce este „prea mic” (expresia lui „prea puţin”) şi ceea ce este „prea mare” (expresia lui „prea mult”). Aceste două limite au deja şi o conotaţie de natură axiologică. Acum, există şi o matrice generică a Relaţiilor între, sau dintre Entităţi. Dacă luăm, ca punct de plecare, Subiectul individual (I) şi Subiectul colectiv (C), putem avea nu mai puţin de cinci relaţii. Aplicată la sfera vieţii politice, această matrice se desfăşoară aşa: 1)- Relaţia C1-C2. Aceasta este relaţia dintre două sau mai multe Partide, să zicem, Partidul Social-Democrat şi Partidul Democrat-Liberal, dacă este vorba de două Partide, sau relaţiile din interiorul fiecăreia dintre cele două Alianţe (U.S.L şi P.R.D.), dacă este vorba de mai multe Partide (unde intră şi „partiduleţele”, cum li se mai spune). 2)- Relaţia I-C, adică relaţia dintre „membrii de partid”şi Partidul lor. Intră aici, spre exemplu: „atitudinea”, apoi „iniţiativa” (sau absenţa ei), „înscrierea” şi reversul ei „excluderea”, „sancţiunile” sau (de ce nu?), „traseismul”. Tot aici mai intră „fidelitatea” şi „trădarea” 3) Relaţia I1-I2 (sau, generalizând, Ix-Iy ). Intră aici „consensul” (deci „acordul”), sau „lipsa de consens”(respectiv, „dezacordul”), cel din urmă generând „aripi” şi „tendinţe”. Tot aici intră şi deontologia comportamentului individual.  Iar această zisă „deontologie” (mai exact, absenţa ei) o vedem cu prisosinţă, sau transparent,  chiar pe „Sticlă”. Mojicia şi mitocănia concurează net eleganţa şi politeţea (ultimul cuvânt derivând şi el din „Politică”). O sub-specie a relaţiilor inter-individuale, este relaţia dialogală (dialogică), numită de către Moreno relaţie „tele”. Ea se petrece între Petru şi Pavel, (P1-P2), pe care le luăm aici ca personaje simbolice. Elementele relaţiei I1-I2 interferează, în mare măsură, cu elementele relaţiei precedente, I1-C1.  4) Relaţia C1-C1 (sau, prin generalizare, Cx-Cx) este relaţia unui Partid cu el însuşi. Este vorba de „conştiinţa de sine” a unui Partid. Această „conştiinţă de sine” poate fi mai mult sau mai puţin (de regulă, „mai puţin”)  cristalizată . În funcţie de această „conştiinţă de sine”, un Partid se şi auto-defineşte, respectiv se auto-clasează, în spectrul politic existent.  El poate fi sau  chiar este „de stânga” sau „de dreapta”, de „centru-stânga” sau de „centru- dreapta”. Numai prin excepţie, un Partid va recunoaşte că el se află la „stânga stângii” („stângism”, îi spunea Ulianov), sau la „dreapta dreptei” (deci, „dreapta radicală”). În pofida cuvintelor, sau cu ajutorul lor, nu înseamnă că „stângismul”este şi stângaci, sau că „dreapta radicală”ar fi şi dreaptă, sau îndreptăţită. Georg Lukacs făcea o distincţie între „conştiinţa de sine” autentică şi „conştiinţa de sine” falsă. Dar, aici gânditorul (marxist, maghiar şi evreu, în acelaşi timp) distingea cu fineţe şi o conştiinţă „fals-falsă”. Fenomenul se petrece doar atunci când subiectul are o conştiinţă de sine „negativă”, dar conştiinţa lui „în sine”, este, totuşi, „pozitivă”. Altfel spus, Subiectul nu se cunoaşte pe sine însuşi, respectiv „conştiinţa de sine”, negativă, întră în conflict cu „conştiinţa” lui reală, care este pozitivă. Mai simplu spus, omul este mai bun decât crede el că este. Dar se poate întâmpla şi invers, când omul este mai rău decât crede el că este. Revenind, după paranteză, „conştiinţa de sine” politică este imaginea pe care un Partid şi-o face despre el însuşi, ca Partid. Rezultă din cele spuse mai sus, că această Imagine poate fi adecvată sau ne-adecvată , respectiv corectă sau incorectă (în diverse grade) şi mai poate fi -axiologic- mai bună sau mai rea (de regulă „mai bună”), tot în diverse (dar altele) grade.    5)-În sfârşit, vine şi ultima relaţie, care este relaţia I1-I1 (sau, prin generalizare, relaţia Ix- Ix). Aceasta este relaţia Individului (I) cu el însuşi, sau a Persoanei cu ea însăşi. Într-o anumită măsură, deci nu integral, ceea ce am spus la punctul 4 este valabil şi pentru punctul 5. Dar, cum precizam, numai „într-o anumită măsură” (pe care nu o mai măsurăm aici). Este celebră propoziţia lui Goethe, care ne spune că : „Personalitatea este binele suprem”. Nu la fel de cunoscută este o a doua propoziţie a lui Goethe : „Sunt german, dar sunt şi primul cetăţean al Lumii”, aici „primul” fiind numeric, nu valoric. Epoca modernă (să-i zicem „post-carteziană”) a acentuat ideea de „individ-individualitate” sau, pe plan filosofic,  de „individuaţie”. Kierkegaard, spre exemplu, spunea că un „individ”, oricare, este „unic”, adică irepetabil, dar şi ireductibil (la alt „individ”, sau la „context”). Nici fraţii siamezi nu sunt identici. Dacă aplicăm acest enunţ la „conştiinţa de sine”, acum individuală (I), rezultă că aceasta poate fi (ca şi cea colectivă), formată (cristalizată) în diverse grade, adecvată sau neadecvată (respectiv, adevărată sau falsă) tot în diverse grade şi mai poate fi pozitivă sau negativă (bună sau rea), tot în diverse grade (altele decât toate cele precedente). Dar, cum individul (I) are atributul „unicităţii” şi „conştiinţa de sine” a lui are acest atribut, adică „Unicitatea”.  Or, acest atribut, Unicitatea, – şi aici apare diferenţa „specific㔺i radicală – nu mai are grade. Nu poţi fi „mai mult” sau „mai puţin” unic: dacă eşti, atunci eşti şi unic, iar dacă nu, înseamnă că nu mai eşti. Liberalii accentuează ideea de „Individ” (Persoană individuală), dar nu cred că măsoară toate implicaţiile şi consecinţele acestei idei. Recent şi la TV, Mircea Maliţa (autorul cărţii „Aurul cenuşiu”) ironizează această idee, plecând de la axioma interferenţei dintre „individ”(I) şi context, respectiv, colectivitate (C). În acest sens (acelaşi),  J.P. Sartre -foarte subtil- defineşte ceea ce el numeşte „Paradoxul lui Kierkegaard”. El spune : Kierkegaard, de fapt,  încearcă să definească prin cuvinte, care sunt universale, „unicitatea”, care este ireductibilă la orice altceva, decât ea însăşi. Aici Sartre merge, totuşi, prea departe. Un contra-exemplu îl poate da „stilul literar”. Deşi este formulat prin cuvinte, care sunt universale, un stil este, totuşi, unic. Şi deşi este irepetabil, stilul este , totuşi, recognoscibil, poate fi recunoscut (re-cunoscut) de ceilalţi, chiar în  unicitatea lui. Problema rămâne complexă, dar soluţia ei depinde de modul în care gândim (sau nu gândim) relaţia (metafizcă) dintre Individual (I), Particular (P) şi General (G), respectiv, Universal (U), relaţie sintetizată ca martrice G-P-I. În ceastă primă secvenţă a serialului „Atitudini”, am fixat cadrul teoretic al unei teme, care conţine un „ghem”de probleme. Altfel spus, am fixat doar”fundalul”, câteva „reliefuri” urmează să fie prezentate, pe rând.

NB1- Întâlnim frecvent expresia „Teoria ca teoria, dar Practica ne omoară”. Dar Practica te poate  omorî  doar dacă este „oarbă”, adică neînsoţită de o Teorie, care o precede. În acest sens, un enunţ mai vechi,  numai aparent paradoxal, ne spune : „Cel mai practic lucru, în această Lume, este o teorie bună”. Dar, atenţie, este vorba despre „o teorie bună” şi nu de altceva: o fantasmagorie reflexivă, un „ghem” de enunţuri vagi, o sumă incoerentă de clişee, o dogmă (fie ea celestă, sau profană) etc. Evident, între Teorie şi Practică există o diferenţă (chiar calitativă) şi o distanţă, un interval. Desigur că unde Teoria nu este „una bună” şi Practica ei este tot aşa, adică „ne-bună”. Althusser vorbea şi despre o „Practică teoretică”, dar aceasta este o „altă mâncare de peşte”. În „Critica raţiunii pure”, Imm. Kant formulează faimosul său enunţ: „Conceptul fără intuiţie este gol, intuiţia fără concept este oarbă”. Acum, în locul cuvântului „concept” puneţi cuvântul „teorie”, iar în locul cuvântului „intuiţie”puneţi cuvântul „practică”. Puteţi vedea şi Dvs. ce se întâmplă. Cei doi termeni (Teoria-Practica), sunt aici -cum ar spune Hegel- într-0 relaţie de „exterioritate reciprocă”. Cum se corelează ei pozitiv, reprezintă, fără îndoială, „nodul gordian” al temei, al problemei.

NB-2. A doua Notă este consonantă cu prima. În piesa de teatru a lui Tudor Muşatescu -„Titanic vals”- un pesonaj dă replica : „Politica, scumpă Doamnă, se practică numai în picioare”. E clar, Personajul nostru se află -cum se spune- cu „picioarele pe pământ”. Aici Politica este doar practică („picioarele”) şi exclude teoria („capul).  Dar, oare unde se află capul Personajului? Dacă el este „cu capul în nori”, s-a dus şi politica, nu se ştie unde. Dacă nu, rămâne întrebarea: „Unde este, totuşi, capul Personajului?”. La ceva tot se gândeşte el, dacă nu cumva visează, cu ochii deschişi sau închişi. Din mersul efectiv (ca să nu-i spunem şi „practic”)  al piesei, aflăm la ce „îl ducea capul” pe acest Personaj.

NB-3.Cu referinţă la „conştiinţa de sine”, trebuie să facem aici o precizare. Există o diferenţă între „eu” şi „sine”. Fiecare individ are un „eu”, cu care se identifică: „eu sunt eu” şi „tu eşti tu”, iar „el este el”. Când ne pierdem „eul”, ne pierdem identitatea. De aceea se şi face diferenţa dintre „conştienţă şi  „conştiinţă”. Atunci când îţi pierzi „conştienţa”, în somn sau în boală, îţi adoarme şi eul, care se trezeşte odată cu trezirea ta. Se mai spune despre cineva că „Şi-a pierdut cunoştinţa”. Expresia este eronată, dar eroarea este semnificativă. Dar poţi să ai „conştienţă” şi să nu ai „conştiinţă”. Opusul celor doi termeni este, din păcate, doar unul ; „inconştienţa”, căci nu putem spune „inconştiinţa”, sau „neconştiinţa”, de unde şi confuziile posibile între „conştienţă” şi „conştiinţă”. În consecuţie, „eul” ţine de „conştienţă, „sinele” însă ţine de „conştiinţă”. La întrebarea „Cine eşti tu ?”, nu poţi răspunde doar invocând numele tău, sau zicând, asemeni lui Dumnezeu, „Eu sunt eu” ( „Ego sum qui sum”). Când zici „eu”, într-un fel spui totul, dar altfel nu spui nimic. Spus pe scurt, „eul” este psihologic, „sinele” este, însă, axiologic. Iar „sinele”poate fi definit ca un ansamblu coerent de „certitudini” (C1), respectiv de „convingeri”(C2) şi de „credinţe” (C3). Între „eu” şi „sine” pot să apară diferenţe de grad: „eul” poate fi mai „tare” decât „sinele” (vag structurat) şi, invers, „sinele” este mai „tare”decât „eul”. În discursul recent al Preşedintelui Barack Obama, referirea la „eu” apare o singură dată, dar şi atunci este impersonală (alegătorii, cetăţenii se bucură de „Aprecierea Preşedintelui”), aşadar referirea se face şi aici la „rol”, nu la „eu”.  În situaţia opusă putem avea şi avem, progresiv: „Eu”, apoi „Eu însumi” şi, în sfârşit „Eu însumi, personal”. Ca să nu mai invocăm şi varianta „barbară”: „Eu însumi, personal”, mă pot referi la X sau la Y . La acest capitol este „specialist” Premierul Victor Ponta. Întors recent de la Bruxelles, Dânsul se adresează jurnaliştilor şi le spune (şi „eu însumi, personal”, selectez  aici numai  câteva exemple) : Mai întâi, „Pe mine nu mă interesează” X,Y,Z, în loc să spună X,Y,Z „prezintă sau nu prezintă un interes”. Apoi, „Din câte ştiu eu- şi ştiu destul de bine-„, în loc să ne spună direct ce anume ştie („destul de bine”). Sau, „Să vă dau un exemplu”, în loc de „Un exemplu este”, sau „Un exemplu ar putea fi”, şi să ne prezinte obiectiv (impersonal) exemplul, el însuşi obiectiv. Să mai menţionăm, în finalul notei, o distincţie fină şi adâncă a lui Noica. Cu „eul” şi cu „sinele”, Noica merge chiar  mai departe, întrucât gânditorul distinge între „sine” (care este individual) şi „sinea” (care este de extracţie colectivă ).

NB 4)-Este bine cunoscut enunţul biblic „Ego sum qui sum”. Este, însă, mai puţin bine cunoscut înţelesul lui. Chiar Teologii merg pe câteva interpretări (non-conflictuale), dintre care selectăm doar două. Unii merg pe o interpretare mistică – îi putem spune şi agnostică -, iar traducerea în româneşte ar fi : „Eu sunt Eu”. Echivalentul profan al acestei identităţi îl defineşte Fichte, cu referinţă la „Eul” uman , luat individual (I), dar şi logic (A este A). Interpretarea teologică (prima) merge pe esenţa necunoscută (incognoscibilă ) a Fiinţei Divine, a lui Dumnezeu. Tertulian recurge la raţionamentul, formal impecabil: noi nu putem cunoaşte esenţa lui Dumnezeu, pentru că noi suntem fiinţe finite, limitate (inclusiv în gândire), pe când Dumnezeu este Infinit, Nelimitat (Ne-limitat). Dar noi nici nu ne putem îndoi de existenţa lui Dumnezeu. Ceea ce rezultă (sau ne rămâne) este Credinţa (C3) în existenţa lui Dumnezeu. De unde şi enunţul faimos al marelui Teolog: „Credo quia absurdum est”(„Cred, pentru că este absurd”). Acest enunţ ar putea fi parafrazat şi aşa: ceeace este absurd (de neînţeles), dar există, nu poate fi cunoscut, deci trebuie să fie crezut. Pe această alternativă merge, la noi, Tudor Arghezi cu „Psalmii” săi. Într-un „Psalm”, poetul ia locul lui Toma Necredinciosul: „Vreau să te pipăi / Şi să urlu: este”. Similară este şi poziţia lui Lucian Blaga, în poezia „Tristeţe metafizică”, dar şi în Metafizica lui („Marele Anonim”). Polemica dintre Lucian Blaga şi Părintele Stăniloaie, nu este relevantă în acest context  (poate fi relevantă în alt context). Dar enunţul „Credo quia absurdum est” a fost interpretat „în fel şi chip”, iar „pe vremea comuniştilor”a fost interpretat inclusiv într-un mod absurd.  Cea de a doua interpretare teologică ar putea merge pe traducerea în româneşte a enunţului, aşa: „Numai eu sunt acela care sunt”, „sau care există, cu adevărat”. Aici se conservă vechiul (de fapt, eternul) înţeles parmenidian al „Fiinţei”. Căci Parmenide afirmă : „Fiinţa este, Nefiinţa nu este”. Deci numai Dumnezeu este Fiinţa Absolută (adică ne-născută şi ne-muritoare), toate celelalte, ale Lumii,  fiind, aşadar, ,,trecătoare”, fiind „umbră şi vânt”. Nota comună a celor două „puncte de vedere” rezidă în faptul că dincolo de „Ego sum qui sum”, nici nu se mai pune problema să aflăm ce, sau cine este Dumnezeu în Sinele Lui, în Sinea Lui.

NB5)- În configurarea conceptului de „Conştiinţă fals-falsă”, Georg Lukacs pleacă, de fapt, de la Hegel. În Dialectica acestuia („Ştiinţa Logicii”), ne întâlnim cu expresia „negarea negaţiei”, întoarsă pe toate „feţele”de către marxişti. Dar „negarea negaţiei” – spune Hegel-  dă, sau este, pur şi simplu, „afirmaţia”, pe plan verbal, iar pe planul ontologic, este „pozitivul” (opus „negativului”). Încât, dacă ne referim – cu exemplul lui Hegel- la „devenirea devenirii”, ceea ce  rezultă nu este o „devenire” mai rapidă, ci este „faptul simplu”, care nu mai „devine”. Iar dacă ne referim la Isus şi la expresia”cu moartea pe moarte călcând”, ceea ce rezultă nu este o moarte mai profundă, ci este chiar „Viaţa veşnică”sau „Nemurirea”.  Încât, cu referinţă la „Conştiinţa fals-falsă”,  în  primul „fals” putem găsi „conştiinţa socialistă”, ca o înstrăinare falsificată, manipulată, a  „Conştiinţei”, pur şi simplu. Iar sub cel de al doile „fals”, care îl neagă pe primul”fals”, se găseşte, sau putem găsi – oarecum „arheologic”- Conştiinţa cea autentică, adevărată, reală. Aceasta poate fi şi Conştiinţa Naţională.

NB6)-În centrul conştiinţei politice a lui P1, care este un social-democrat, stă, ca o convingere fermă, ideea „echităţii sociale”. Dacă Aristotel a distins cu precizie între „echitate” şi „egalitate”, nu înţeleg de ce nu am face şi noi această distincţie. Pentru Aristotel, „egalitatea” se bazează pe simetrie, în timp ce „echitatea” se bazează pe proporţie.  Marx însuşi , în „Critica programului de la Gotha, reia ideea lui Aristotel şi conchide simplu şi clar: Echitatea este o manifestare a Egalităţii, în condiţii de Non-egalitate (sau Inegalitate ). De unde şi sloganul ideologic (realizabil în Comunism, adică niciodată): ” De la fiecare, după posibilităţile lui, fiecăruia după nevoile lui”. Dar intră în joc şi P2, care este liberal. În centrul conştiinţei politice a liberalului stă, ca o convingere la fel de fermă, ideea Individului (I), respectiv a  iniţiativei individuale, într-un context concurenţial, contextul Pieţei, care este şi ea liberă. Vorbeşte şi liberalul de „egalitate”, dar aceasta este o „egalitate de şanse”, adică de posibilităţi. Iar dacă există o „egalitate de şanse” ea este co-existentă (şi chiar  co-extensivă)  cu „egalitatea de ne-şanse” (ca să nu le spunem, „non-şanse”). Numai că Dialectica – iar în acest caz şi un J. P. Sarte – fac diferenţa netă dintre două tipuri de „posibilităţi” : „posibilităţile concrete (care sunt şi realizabile) şi „posibilităţie abstracte” (care sunt ne-realizabile acum şi aici, respectiv, pot deveni realizabile alt-cândva şi alt-undeva). Dar şi Bulă, în ipostaza lui de Oltean, face această distincţie, atunci când spune : ” Este posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate”. Sunt absolut curios să văd cum va evolua relaţia dintre Domnul Crin Antonescu (liberal) şi contextul oltean (mai ales social-democrat şi prin „efortul” Domnului Dragnea) al alegerii, deja Aleşilor Cele două idei („Echitatea socială” şi „Iniţiativa individuală” liberă şi concurenţială) sunt în esenţă concurenţiale, incompatibile. Dar social-democratul P1, făcându-şi „arheologia” sinelui propriu, poate descoperi, cu uimire, că în fond el este „liberal”, sau , mai subtil, că este şi „puţin liberal”. Ceea ce i se poate întâmpla şi lui P2, care fiind „liberal”, sub această „conştiinţă falsă”, descperă, la fel de surprins, că este social-democrat, sau – cum i s-a întâmplat şi lui P1, dar invers – că este şi „puţin social-democrat”. Deci două Idei, care în esenţă sunt  incompatibile şi ireductibile una la alta, sunt compatilizate prin tot felul de  corecţii şi adaptări reciproce, una mai sofistă decât alta. În acest efort de compatibilizare (co-abitare), unul dintre cei mai buni „specialişti” – pe plan teoretic, dar şi „practic”, adică biografic –  este , fără îndoială, Domnul Andrei Marga. În cazul celei de a doua Alianţe (A.R.D.), situaţia este cel puţin la fel de complexă (respectiv, complicată). Dar cele două Alianţe au şi o notă comună, asupra căreia vom reveni în alt text.

NB7) . La acest efort de lămurire (a termenilor şi a înţelesurilor) îşi aduce contribuţia, ca întotdeauna, şi Bulă. Vizând relaţia dintre P1 şi P2 – nu la suprafaţa ei armonioasă, ci mai adânc –  şi probabil pentru a o mai „îndulci”, Bulă recurge la expresia poetică, de altfel, cunoscută. Şi zice,  sau ne zice Bulă: ” Că tu că eu, că eu că tu / Că care din noi e mai tare?/ Că eu că tu, că tu că eu / Că care din noi amândoi?”. După care urmează refrenul muzicalizat, care ne urcă treptat  în Înalturile cele cereşti.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Salvează legătura permanentă.

4 răspunsuri la Atitudini (1)

  1. Lg spune:

    Domnule Profesor, vă rog să mă credeţi că am citit cu atenţie (şi eu citesc încet !) acest articol. La final mi-am spus : „Hai, spune şi tu ceva !” Tot ce pot să spun este că Domnul Profesor a ridicat foarte sus ştacheta decând nu am mai intrat pe acest blog. Aşa că mai pot spune : „…. dacă spuneţi Dumneavoastră, aşa este !” Am avut senzaţia că articolul este destinat numai specialiştilor în domeniu şi studenţilor foarte buni. Am reţinut că prin această primă secvenţă a serialului aţi fixat cadrul teoretic al temei, sau cum plastic spuneţi, „fundalul”.
    Totuşi, am o nedumerire chiar acolo unde credeam că mai ştiu câte ceva. Vă citez : „Acum, Teoria politică este compusă din: Doctrină, Statut şi Regulament. Practica politică rezidă în aplicarea acestora în viaţă, sau la viaţa reală”.
    În mod normal orice partid are o doctrină şi un statut. Nu am auzit ca cineva, în spaţiul public, să facă referire la Regulamentul unui partid ; la statut se fac dese referiri. Am fost membru de partid până în decembrie 1989 şi mi-a ajuns ! Ştiu că fostul PCR avea un statut consistent pe care trebuia să-l cunoască orice nou membru de partid ; regulament nu avea, sau cel puţin nu ştiu eu.
    Oare partidele din ziua de astăzi au şi statut şi regulament ?
    Şi o concluzie : traseiştii politici sunt cei mai buni teoreticieni deoarece cunosc „amănunţit” mai multe doctrine şi mai multe statute ! Ca să rămânem la tema propusă de Dumneavoastră, să ne referim şi la practică : traseiştii politici au doctrina „lor” şi statutul „lor”. Unde şi cine a mai auzit ca un nou membru de partid să fie „din prima” candidat în alegeri pe listele partidului sau chiar vicepreşedinte. Practica ne oferă răspunsul : am auzit cu toţii, la noi în România !

    • tcatineanu spune:

      Dragul nostru „Legiuitor”,
      Probabil că fiind şi concentrat la ceea ce spun, dar şi angajat (afectiv şi efectiv),mai uit de „receptor”(aici, de cititor). Voi încerca să fiu mai simplu. Doar eu, într-un „Construct”, fac distincţia dintre „complex” şi „complicat” („alambicat”), afirmând că „Forma maximă a complexităţii o dă simplitatea”(nu „simplismul”).Deci, nu simplitatea primă, a Naturii ( Izvorul este simplu şi clar ), ci simplitatea secundă, adică elaborată. Între componentele Teoriei politice, am menţionat doar Doctrina, Statutul şi Regulamentul. Dar elementele sunt şi mai multe (voi reveni). Fără a fi specialist în Politologie ( care poate fi, de fapt, şi o Poliloghie, dar nu neapărat), am inclus şi Regulamentul.Chiar potrivit numelui său, Regulamentul este un ansamblu (mai mult sau mai puţin coerent, de regulă, „mai puţin”) de Reguli. Regula, la rândul ei, este o formă particulară a Normei,iar aceasta conţine, chiar în miezul, ei un „Trebuie”(să fi aşa, sau să faci aşa, nu altcumva, acesta fiind subânţeles ca „nu trebuie”). De regulă, Regulamentul vizează domenii particulare de activitate a membrilor unui Partid, a unei Formaţiuni politice. Fiind un ansamblu de reguli, Regulamentul poate fi definit şi ca un Cod. Pe „vremea comuniştilor” exista (din 1971, după venirea lui Nicolae Ceauşescu din Corea de Nord) celebrul „Cod (are un titlu „interminabil”)al muncii şi activităţii comuniştilor, al eticii şi echităţii sociale” (citez din memorie). Acesta este distinct şi faţă de Doctrină (care stă, totuşi, la baza lui) şi faţă de Statut(cel roşu şi, cum spuneţi Dvs., „purtat în buzunar”). Diferenţa dintre Statut şi Regulament, în acest caz, constă în faptul că Statutul defineşte relaţiile interne, deci a membrilor de Partid cu Partidul din care ei fac parte. Aceste relaţii sunt definite ca „drepturi” şi „datorii” (obligaţii). Regulamentul ( în acest caz, „Codul” menţionat) defineşte relaţiile dintre aceeaşi membrii şi restul societăţii, deci aşa-numita „comportare civilizată (în acest caz, „comportarea comunistă”) în lume şi societate. Dar cuvântul „regulament” este plurivalent ( şi, deci, echivoc). În acest sens, există, spre exemplu, în armată (şi nu numai ) „Regulamentul de ordine internă” Putem distinge aceste entităţi, dacă plecăm de la înţelesul cuvântului „regulă”, aceasta fiind o Normă particulară, cu caracter tehnic, adică aplicată precis la un domeniu de activitate anume. Dar-cum sugeram-cele trei „cercuri”interferează şi, în acest sens, nu prea aş şti ce să spun despre „Regulamentul Organic”( acesta fiind şi un Cod juridic).Mai nou, un exemplu de Cod (Regulament)cu caracter etico-politic (sau politico-etic) poate fi considerat acela al PD-L, elaborat, în principal, de Doamna Monica Macovei. Acesta este un fel de „grilă de selecţie”. Dacă Statutul vizează relaţiile inerne ( între membrii existenţi şi a acestora cu Partidul, ca „drepturi”şi „datorii”) acest Cod vizează selecţia, adică „înscrierea”şi „excluderea” (sau „intrările” şi „ieşirile”). Şi Computerul, în calitatea lui de „cutie neagră”, are un „in put” şi un „out put”. Cât priveşte „traseismul”, pe care îl vizaţi cu îndreptăţită ironie, acesta rămâne o temă şi o problemă. Unii au propus legiferarea (juridică) a interdicţiei lui. Alţii, însă, „isteţi”, ca tot românul ( şi dialecticieni nativi, sau spontani)au interzis interdicţia, cu argumentul („formidabil”) că această „Interdicţie” intră în contradicţie cu libertatea „de alegere”,a cetăţeanului, în Democraţie, în Statul de drept. Ca şi în alte situaţii, se face şi aici o regretabilă confuzie între „libertate”, „libertinism” şi „libertinaj” ( cum arătam în altă parte). Scoasă pe „uşa din faţă”, această „interdicţie”încearcă să intre pe „uşa din dos”. Aici intră, spre exemplu, ideea „uluitoare” a Domnului Dan Diaconescu, care sancţionează financiar „traseismul”, şi totodată, dar pe de altă parte, recompensează, tot financiar, „fidelitatea”. Vorba Domnului Gigi Becali: Aici nu este vorba de „mită”, aici este vorba de „premiu”, de „premiere”. Spuneam la început că m-am referit doar la trei elemente ale Teoriei politice ( Doctrina, Statutul, Regulamentului). Mai sunt câteva, asupra cărora voi reveni. Vedeţi şi Dvs. că m-aţi incitat, motiv pentru care Vă mulţumesc !.

    • tcatineanu spune:

      Am scăpat o nuanţă. Cu referinţă la „traseism” şi la posibila interdicţie (juridică) a lui, am putea să zicem, oarecum în limbaj popular, şi aşa: ” Nu-ţi interzic eu azi, ţie, ceea ce mi se poate întâmpla mâine, şi mie”
      Acelaşi, T.C.

      • tcatineanu spune:

        Distihul pe care Vi l-am trimis, poate fi dezvoltat. În întregul ei, „alcătuirea” s-ar putea numi „Universala complicitate”. Ea ar putea suna, cam aşa: „Nu-ţi interzic eu, azi, ţie/ Ceea ce mâine mi se poate întâmpla şi mie/Dar nici tu să nu-mi interzici, azi, mie/ Ceea ce mâine ţi se poate întâmpla şi ţie/ Şi nu vă interzicem noi, azi, vouă/ Ceea ce mâine ni se poate întâmpla şi nouă/ Dar nici voi să nu ne interziceţi azi nouă/ Ceea ce mâine vi se poate întâmpla şi vouă/ Aşadar, nici noi, nici voi, să nu le interzicem, azi, lor/ Ceea ce mâine li se poate întâmpla tuturor”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *