Cuvinte şi expresii ( 2 )

M-am referit şi într-un text anterior la “Minciună” ( ca fenomen şi ca termen, cuvânt). Dar cuvântul “minciună” revine atât de frecvent, mai ales în comunicarea oamenilor politici, încât simt nevoia să revin şi eu asupra cuvântului “minciună” ( şi implicit asupra fenomenului ). Cea mai importantă trăsătură a minciunii este caracterul ei conştient şi deliberat. Cel care minte ştie că minte, este conştient că ceea ce spune (sau scrie) este o minciună.  Din păcate, minciuna este confundată ( sau identificată ) cu alte fenomene , similare formal, în aparenţă. De regulă, ea este confundată cu eroarea (pe plan informaţional, cognitiv ) şi cu greşeala ( pe plan etic). În multe, în foarte multe cazuri, nu este vorba de o minciună, ci de o eroare, o eroare de informaţie. Poate fi vorba de o informaţie parţială, lacunară, sau de o lipsă totală de informaţie (când intră în joc imaginaţia: “aşa cred eu că s-au petrecut lucrurile”). În astfel de situaţii, cel care “a greşit”informaţional, dar nu este un mincinos, îi spune simplu celui afectat de minciună : “Iartă-mă, nu am ştiut !”. Acest apelativ- “Iartă-mă!”- îl folosim de regulă atunci când greşim. Desigur că şi mincinosul, ” prins cu mâţa în sac”, poate spune “Iartă-mă!”, dar se subânţelege că el îşi cere iertare pentru că a minţit, nu pentru că ar fi greşit. Este, ca să spunem aşa, eronat şi este greşit să asimilăm minciuna cu eroarea sau cu greseala. Este eronat (informaţional) şi este greşit (etic).

Un organ de presă preia o informaţie (eronată)  de la un alt organ de presă, care a preluat-o de la al treilea…etc. Nu se ştie de unde a plecat informaţia. Doar în acest punct de plecare, poate fi vorba ( dar nu este cert)  de o minciună ( conştientă şi deliberată, prin definiţie). Pe lanţul de transmisie ( de la un “organ de presă” la altul ) nu mai este vorba de o  minciună ( în serie ) , ci de o eroare transmisă consecutiv şi în curs de  generalizare, respectiv, este vorba de un zvon. Dar evidenţa şi bunul sim al gândirii ne spun că zvonul nu este o minciună ( el este un şir de erori, acumulate)  O regulă deontologică a Presei spune că, înainte de a fi comunicată, o informaţie nouă trebuie să fie verificată prin  cel puţin “două surse”, iar sursele trebuie să fie independente.Să observăm că în această Regulă cuvântul “trebuie” se repetă de două ori.  Primul “trebuie” se referă la numărul surselor ( cel puţin două ),  al doilea se referă la natura surselor ( independenţa lor). Dacă un Ziar preia o informaţie de la alte două Ziare  , prima parte a Regulii este respectată, dar a doua, nu. Informaţia poate fi preluată din şapte sau X Ziare, a doua parte a Regulii rămâne descoperită. Dar aici este vorba- cum sugeram deja- de un  zvon, adică de o eroare în serie, nu de o minciună în serie. În acest context de confuzie ( logică, dar şi deontologică) a apărut şi bizara expresie “din surse”, care pe de o parte ne spune tot, iar, pe de altă parte, nu ne spune nimic.

Pe tema minciunii şi a Mincinosului, Platon are un dialog , “Hippias Minor”. Dialogul decurge platonician, cu îndoieli, întrebări şi , desigur, răspunsuri. Şi se încheie cu o propoziţie de excepţie ( aparent, ea este paradoxală) : “Numai mincinosul cunoaşte adevărul”. Desigur că poate cunoaşte adevărul şi cel care nu este mincinos ( omul onest şi sincer). Numai că mincinosul maschează ( acoperă ) acest adevăr, iar această mascare (conştientă şi deliberată ) este minciuna. La rândul ei minciuna poate fi o “adevărată minciună”, numai în sensul că este autentică (veritabilă), adică este greu de descoperit ( sau “de dat în vileag”), dacă nu chiar de-ne-descoperit, cel puţin pe termen mediu,  dacă nu chiar  lung ( până la urmă, tot iese ea la iveală, ca minciună ). Notam la început că, mai ales în comunicarea politică, termenul nostru “minciună”este tot mai frecvent folosit. Văd că această frecvenţă creşte odată cu apropierea “Alegerilor”. Un reprezentant al acestei frecvenţe este Senatorul liberal Ioan Ghişe. Nu există intervenţie în care cuvântul “minciună” şi apelativul “mincinosule!” să nu apară cel puţin o dată. Senatorul “se plimbă”- cum singur mărturiseşte- cu  “lozincile pe piept”, mai ales în zona Cotroceni ( îl atrage ceva acolo). Îmi amintesc acum de Aristotel, care spunea că omului îi snt “proprii”două  trăsături: “plimbarea” şi “cunoaşterea gramatici”. Plimbarea, pentru că numai omul se poate plimba, pe verticală şi contemplativ. Spre deosebire de om, “lucrurile” se deplasează în spaţiu ( potrivit legii gravitaţiei), iar, la rândul lor, “patrupedele”aleargă, fug încoace şi încolo ( potrivit instinctului). Senatorul Ioan Ghişe satisface doar parţial prima condiţie aristotelică (trăsătură a “condiţiei umane” ) şi aceasta pentrucă Dânsul nu se plimbă gratuit, deci contemplativ şi dezinterest, ci interesat ( expresia acestui “interes” o dau “lozincile”de pe piept, respectiv, din piept). Cea de a doua condiţie aristotelică nu este satisfăcută deloc. Dacă ar cunoaşte Gramatica (şi implicit Logica), Dânsul nu ar confunda minciuna cu eroarea. Nivelul de cultură generală al majorităţii  politicienilor noştri ( “mânca-i-ar tata”) este atât de scăzut încât nu fac distincţii, verbale şi logice, elementare. Distincţii pe care le face simţul comun şi bunul simţ al gândirii ( şi pe care le fac şi copiii). Nu ne aşteptăm, aşadar, ca Dânşii să mai facă şi distincţiile “tehnice” ( de nuanţă ) între formele Minciuni : “minciuna sfruntată”, “minciuna vitală”, “minciuna albă “şi “minciuna gri” ( Frank Deaver).

NB-1. Este curioasă-oricum, este interesantă- bivalenţa cuvântului “minte”, în limba română. Cuvântul “minte” ia atât ipostaza de substantiv ( P1 are minte, este mintos, P2 nu are minte, este netot, adică “ne-tot”), dar şi ipostaza de verb ( P1 ştie să mintă şi el chiar minte). Această bivalenţă ne-ar putea duce ( şi ne duce) la consecinţa că “Numai cine are minte, ştie să mintă şi minte). Este un “sâmbure de adevăr” aici: prostul sau naivul (inocentul) nu ştiu să mintă. Este însă la fel de adevărat ( dacă nu chiar şi mai adevărat)  că mincinosul are minte, dar nu are caracter. De unde şi expresia, frecventă sau curentă azi: “băieţii deştepţi”.

NB-2 Bulă ( geniul nostru naţional şi anonim) le ştie pe toate, ştie tot şi ceva în plus. Deşi este analfabet, el ne dă o admirabilă definiţie, încărcată de ironie şi umor, a Culturii. Bulă afirmă fără ezitare sau echivoc: “Cultura este o minciună spusă sau scrisă”. Cine are îndoieli, să-l întrebe pe Bulă, ce a vrut el să spună, cu această definiţie.

This entry was posted in Fără categorie. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>