Registrul opiniei ( II )

REGISTRUL OPINIEI (II)

Termenul elin „doxa” se traduce în româneşte prin „opinie”. Opinia are mai multe sinonime. Cel mai uzual sinonim este „părerea” care, cum am văzut,  se joacă între „apare” şi „pare”. Am putea spune aici  – în paranteză sau în trecere –  că dacă în Lume există un număr nelimitat de păreri, ele se împart totuşi în două clase etice: „părerile de bine” şi „părerile de rău”. Urmează, ca sinonim, „punctul de vedere”, teoretizat de către McLuhan în „Galaxia Guttenberg”. Intră în acelaşi registru (vizualizant), cu o deschidere mai mare, „perspectiva”, ca şi alţi termeni, de genul: „unghi”, „mod”, „modalitate” (de abordare). Toţi aceşti termeni au două note comune: 1. Obiectul vizat (oricare ar fi el) este decupat parţial şi 2. Decuparea se face dintr-o perspectivă subiectivă (inclusiv subiectivistă).

Acum, democraţiile (în special cele moderne) acordă cetăţenilor dreptul la libertatea de gândire, libertatea de expresie (exprimare), deci şi libertatea opiniei. Dar limba însăşi distinge între termenii „libertate”, „libertinism” şi „libertinaj”, prima fiind dezirabilă, secundele fiind indezirabile. Ceea ce înseamnă că este necesară şi o „Deontologie a opiniei”, care să traseze, prin reguli deontice, graniţa dintre dezirabil şi indezirabil în sfera largă a opiniei. În acest text (şi context) ne putem limita la 10 reguli deontice:

1. Opinia este şi trebuie să rămână doar opinie, adică  - folosind setul de sinonime menţionat –  o părere, un punct de vedere, o perspectivă, firesc şi fatal parţială. Opinia nu intră, aşadar, sub unghiul de incidenţă al valorilor epistemice adevărat-fals (A-F). Ea intră sub unghiul de incidenţă al valorilor verosimil-neverosimil (VR-NVR), sau credibil-incredibil (CR-INCR). Ne-am putea gândi aici la expresia aparent paradoxală „Incredibil, dar adevărat”. După cum spuneam înainte, echivalentul subiectiv (şi însoţitor) al enunţului cognitiv, fie el adevărat sau fals (A-F ) este certitudinea (C1), iar echivalentul subiectiv (şi însoţitor) al opiniei este convingerea (C2) sau credinţa (C3). Dacă formulez enunţurile „Zăpada este albă şi iarba este verde”, sau „ 7+5=12” (exemplul lui Kant) nu pot pune în faţa lor expresiile „sunt convins că” sau „cred că”. Enunţurile sunt cert adevărate şi angajează pe plan subiectiv certitudinea (C1). Poţi spune însă „Sunt convins că P1 este un om curajos” sau „ Cred că P1 este un om curajos”. Acestea sunt opinii, iar oponentul tău ţi-ar putea dovedi (prin argumente) că P1 numai pare să fie curajos şi că în situaţii critice se adevereşte că el este de fap un laş.

2. Opinia conţine şi trebuie să conţină două componente: o componentă cognitivă (informaţională şi/sau reflexivă) şi o componentă evaluantă (sau atitudinală). Dacă posedă doar prima componentă, opinia se converteşte în enunţ cognitiv, care poate fi sau adevărat sau fals (A-F). Dacă posedă doar cea de  a doua componentă, opinia rămâne o simplă stare psihică – o expresie a „arbitariului subiectiv” ar spune Hegel, sau o „ interjecţie”, ar spune Ayer. În limbajul lui Caragiale, ea este un „moft” şi autorul ei „ un moftangiu”. Să dăm un esemplu plecând de la Russel. Dacă spui „Afară plouă”, acesta este un enunţ cert adevărat, iar această certitudine (C1) o percepi cu ochii sau simţi pe pielea ta, dacă afară într-adevăr plouă. Dacă însă spui „Ah, ce-mi place când plouă!” , aceasta este o propoziţie care exprimă o stare subiectivă, fără a avea o componentă cognitivă (ea ne transmite doar o informaţie auto-referenţială). Dacă, în sfârşit, spui că „Ploaia este binefăcătoare, pentru că este fecundă pentru vegetaţie”, aceasta este o opinie. Ea are şi o componentă cognitivă (constatarea existenţei ploii şi legătura dintre ploaie şi vegetaţie) şi o componentă evaluantă (aprecierea pozitivă a ploii). Dar interlocutorul tău îţi poate opune o altă opinie, invocând faptul că în timpul ploii cresc buruienile şi că ploaia se poate manifesta şi ca inundaţie sau  – Doamne fereşte – ca potop. Tu poţi răspunde însă că dacă nu plouă, vine seceta care pustieşte tot. Disputa poate continua şi nu se ştie care este răul mai mare, seceta sau inundaţia; exact aşa cum se întâmplă azi în ţara noastră.

3. Opinia este şi trebuie să fie expresia exteriorizată (verbal, sau non-verbal) a unei convingeri (C2), respectiv a unei credinţe (C3). Altfel, ea intră în regimul simulării şi disimulării, deci al ipocriziei, deci al minciunii, chiar dacă este vorba de „minciuna albă” (Frank Deaver), sau „minciuna vitală” (Ibsen).  Certitudinea (C1) nu are grade; ceva este sau cert sau incert („tertium non datur”). Printr-o asimetrie interesantă (şi instructivă) „incertitudinea” are grade. Tot astfel, „corectitudinea” nu are grade, pe când „incorectitudinea” are. Şi convingerea (C1) şi credinţa (C2) au grade: convingerea poate fi mai profundă sau mai  puţin profundă, iar credinţa poate fi mai „slabă” sau mai „tare” (cum ne învaţă Protagoras). La acest capitol, viaţa politică din patria noastră ne oferă un spectacol derutant şi adesea dezolant. Marea majoritate a „aleşilor” invocă în opiniile lor (discursuri, intervenţii în presă) Patria, Poporul şi Interesul naţional. În spatele acestei simulări se maschează de fapt interesul de partid (şi de gaşcă) sau, mai ales, interesul personal. Este un fel de schizofrenie (centrare autogenă pe Eu) manifestată totuşi paranoic (ca expansiune asupra celorlalţi). Convingerea nu este nici convinsă, nici convingătoare (doar pentru naivi), credinţa nu este credincioasă. Aici ne poate ajuta şi Bulă, care le ştie mai bine pe toate. Bulă ne povesteşte cum  „pe vremea comuniştilor”, la o şedinţă de partid, un membru a luat cuvântul. Spre stupefacţia tuturor, el a dezvoltat un punct de vedere, adică o părere violent îndreptată împotriva regimului comunist şi a conducerii politice de atunci. Dar el şi-a încheiat discursul astfel „Tovarăşi, aceasta a fost părerea mea personală, dar să ştiţi, tovarăşi, că eu, categoric, nu sunt de acord cu părerea mea personală”. Acum, ca să zic aşa, descurcaţi-vă Dvs. în paradoxul acestei „ convingeri”, relatată de Bulă.

4. Dreptul la opinie  – respectiv libertatea opiniei-  nu trebuie şi nu poate să justifice nedreptatea ei, fie aceasta epistemică (adevărat-fals) sau etică, respectiv deontică (corect- incorect).  O formă de incorectitudine a opiniei (ca judecată de evaluare) este exagerarea deliberată (sau nu) a defectelor. Pe această cale, opinia devine ofensă, jignire, injurie. Limita non-etică este definită inclusiv juridic – problemă aflată încă în dispută – ca „insultă” şi „calomnie”. La acest capitol, noi românii, adică unii dintre noi, suntem „maeştri”. În familie, pe stradă, în adunările colective, în Parlament şi în presă (în pofida C.N.A.-ului) numărul şi frecvenţa expresiilor injurioase (unele, vulgare) sunt practic nelimitate. Cel mai „nevinovat” este acela de „mincinos”. Mulţi dintre cei care îl folosesc nu fac diferenţa elementară dintre „eroare” (care este involuntară) şi „minciună” (care este deliberată). În acest sens, Platon formula enunţul uimitor, aparent paradoxal: „Numai mincinosul cunoaşte adevărul”. Cei care folosesc apelative injurioase uită sau nu au aflat că orice caracterizare este implicit şi o autocaracterizare. Oricare „expresie” – spunea marele Profesor Tudor Vianu – are două funcţii: una „tranzitivă”, adică orientată spre celălalt (caracterizarea) si alta „reflexivă”, adică orientată spre sine (autocaracterizarea). Cât priveşte înjurăturile, noi românii, cică am fi, totuşi, pe locul al treilea, după polonezi şi unguri (!). Forma opusă a incorectitudinii opiniei rezidă în exagerarea deliberată (sau nu) a calităţilor. Toate formele de Publicitate şi de Propagandă – respectiv de construire a imaginii -  sunt pândite de acest risc. Poate fi vorba de imaginea depersonalizată a Domnului Goe, extinsă la scară naţională. Dar atât  exagerarea defectelor (oamenii au defecte, aparatele au defecţiuni), cât şi exagerarea calităţilor au un numitor comun: ele sunt două forme opuse de promovare ale aceluiaşi mecanism: manipularea.

5. Opinia trebuie, desigur, să fie enunţată, exprimată (într-un spaţiu public, nu în faţa oglinzii), dar ea trebuie să fie şi susţinută, justificată cu argumente (motive, temeiuri) . Vorba lui „A lu Parizianu”: „Pe ce te bazezi?”. Nu putem disocia libertatea opiniei de responsabilitatea (răspunderea) ei inerentă, corespondentă. Argumentul atât de frecvent invocat  azi : „Aşa cred eu”, „Aşa văd eu lucrurile”, „Aşa mi se pare mie” etc. nu este un argument, ci o simplă prezumţie, subiectivă şi arbitrară (deci subiectivistă). La acest capitol  – al comunicării –  viaţa politică din ţara noastră ne oferă un spectacol în faţa căruia te apucă „râsu-plânsu”. Această „comunicare” stă sub semnul generic al expresiei „Gura bate fundul”, preluată de Mugur Isărescu din înţelepciunea populară. Marea majoritate a politicienilor nu au efectiv convingeri, ei au ,de fapt, obsesii sau fixaţii. Poziţia (Puterea) scoate în evidenţă exclusiv faptele pozitive. Opoziţia  – anti-simetric –  scoate în evidenţă exclusiv faptele negative, ca argumente, pentru o obsesie sau pentru opusa ei. Dar dincolo de faptul că cele două serii de fapte sunt selectate în două sensuri opuse, ele sunt apoi şi exagerate (sunt „amplificate”, ar zice Aristotel). Prin câţiva paşi mici se ajunge de la cel mai banal fapt negativ  (o babă a alunecat pe scări, doi ţigani s-au încăierat) la cel mai înalt nivel, în vârful piramidei: Preşedintele este de vină, el este responsabil. Uitaţi-vă cum tratează şi Poziţia şi Opoziţia un acelaşi fenomen: „greaua moştenire”. Când convingerea nu mai este convingere, ci o obsesie sau o fascinaţie („ fascinaţia puterii”), nici gândirea nu mai este gândire, ci o sumă  – mai mult sau mai puţin coerentă –  de clişee. Retorica devine o eristică (o retorică sofistică), iar dialectica se converteşte în sofistică. În aceste condiţii, comunicarea nu mai este dialog: ea este sau monolog, sau două dialoguri paralele (dialog al surzilor limbuţi), sau, mai degrabă, polilog (poliloghie). Când vorbeşte (adică flecăreşte) despre recentul „Referendum”, Poziţia (Puterea) are în vedere exclusiv cei 7,2 milioane de  cetăţeni români care au votat pentru destituirea Preşedintelui (au votat „pentru contra”, ca să zicem aşa) şi uită complet de „Cvorum”. Invers, Opoziţia are în vedere doar vestitul „Cvorum” şi uită sau minimalizează numărul „votanţilor contra”. Disputa poate fi totuşi tranşată, întrucât în economia Legii, „Cvorumul” ( 50+ 1), este mai „tare” decât numărul celor care au votat pentru demitere (au votat „pentru contra”)

6. Trebuie eliminate două supoziţii tacite, prezente în toate spaţiile colocviale (dialogale sau de dispută), care tind să asimileze opinia cu adevărul (A), pe de o parte, sau cu falsul (F), pe de altă parte. Adică, prin faptul că opinia este a mea nu înseamnă că ea este adevărată, după cum  – invers -,  prin faptul că opinia este a celuilalt nu înseamnă că ea este falsă.  În dialogul sau controversa dintre P1 şi P2, pot să apară şi apar aceste două situaţii tipice. P1 afirmă: „părerea mea personală este că….”. El sugerează aici că „părerea lui personală” este implicit şi adevărată (A). Apoi, referindu-se la oponentul lui, adică la P2, primul continuă cu: „ aceasta este părerea ta”, sugerând implicit că această părere, prin faptul că este a lui P2,  este şi falsă. Situaţia se răstoarnă rapid şi cum l-a tratat P1 pe P2, aşa îl tratează P2 pe P1: opinia mea, prin faptul că este a mea, este adevărată (A), iar a ta, prin faptul că este a ta, este falsă (F). Că ştiu, că nu ştiu, cei doi au ieşit amândoi, sau nici nu au intrat încă în regimul deontologic al opiniei. Cele două supoziţii tacite ies mai pregnant în evidenţă la TV, unde putem observa şi elementele limbajului non- verbal: gesticulaţia, mimica, registrul tonal al vocii.

7. Chiar dacă este doar o opinie  – şi tocmai de aceea -,  opinia trebuie să fie consistentă (în diverse grade, desigur), coerentă şi consecventă. Regula celor trei „c” (consistenţa, coerenţa, consecvenţa)  este o Regulă de aur a opiniei. Modificarea opiniei este posibilă  – uneori este chiar necesară -,  dar această modificare trebuie să fie motivată şi justificată; altfel din oportunitate se cade în oportunism. În viaţa politică, un exemplu clasic al oportunismului este „traseismul politic”. Această temă (problemă) este şi ea azi viu (adică aprins) discutată, adică disputată. Unii consideră că interzicerea (sau sancţionarea) prin Lege a „traseismului politic”, ar putea elimina (sau, oricum, ar limita) oportunismul politic, propriu celor care nu respectă Regula celor 3 „c”. Alţii însă consideră că o astfel de interdicţie ar fi incompatibilă cu libertatea individuală. Mai ales cei din urmă uită  – cum am notat deja –  că limba română distinge clar între termenii „libertate”, „libertinism”, „libertinaj”. Dar este treaba politicienilor să găsească o soluţie pentru această problemă (dacă nu sunt, eventual, ocupaţi cu altceva).

8. Diferenţa dintre enunţurile cognitive (care pot fi adevărate sau false: A-F) şi opinii (care pot fi verosimile sau neverosimile, veridice sau neveridice, respectiv corecte sau incorecte: CR- INCR) fundamentează diferenţa dintre cele două mari clase sau genuri ale presei (Mass-media): cele cu caracter informaţional (documentar) şi cele de opinie. Primul gen este ilustrat de „Ştire”, al doilea, de „Editorial”. În limbaj tradiţional, diferenţa lor este exprimată ca diferenţă dintre „veste” şi „poveste”. Jurnalistul are datoria deontologică de a delimita cu maximă rigoare şi fineţe cele două genuri, în fiecare situaţie concretă, particulară sau individuală. Este posibil însă ca, selectând dintr-un câmp de „ştiri” doar un grup anume şi ierarhizând „ştirile” după un criteriu anume, jurnalistul să pună în joc, prin mascare, o opinie, o atitudine, un interes. Chiar dacă fiecare Ştire, luată în parte, respectă celebra „Regulă a celor 5 W”, selecţia şi ierarhizarea lor în „grupaj”, poate fi tendenţioasă. Fenomenul se poate petrece în toate formele comunicării, în oricare dialog sau dispută orală.

9. Dacă opiniile diferite pot coexista („coexistenţa paşnică a opiniilor”), totuşi, opiniile conflictuale trebuie să fie soluţionate. Vorba lui D.D. Roşca se potriveşte aici: „Contradicţia este ceva ce omul nu poate suporta” („ Existenţa tragică”). Există mai multe căi de soluţionare a contradicţiilor (tensiuni, divergenţe, conflicte), dintre care menţionăm aici doar: întărirea uneia dintre opinii (poziţii) până la condiţia „fără replică”; dialogul şi medierea, respectiv intermedierea printr-un „al treilea”; compromisul (admisibil) prin concesii reciproce („mai dai tu, mai dau şi eu, mai laşi tu, mai las şi eu”); integrarea opiniilor divergente într-o perspectivă nouă, mai cuprinzătoare, mai întemeiată, mai convingătoare.

10. Mass-media în întregul ei trebuie să funcţioneze ca o Sinapsă a tuturor relaţiilor posibile dintre: opiniile individuale (fie ele ale jurnaliştilor sau ale cetăţenilor) şi opinia colectivă (fie aceasta a colectivului redacţional sau a publicului ţintă). Numai pe aceasă cale mass-media devine şi rămâne „o formă a comunicării colective” (Bernard Voyenne). Din păcate, cu referinţă la ţara noastră, vorbim azi despre o „falie” din interiorul societăţii; ea nu este doar o fisură, ci o prăpastie sau o ruptură. Baza acesteia este desigur socio- economică: „polarizarea” între cei „cei bogaţi” (sau foarte bogaţi) şi cei „săraci” (sau foarte săraci). Se adevereşte şi azi gândul lui Aristotel pentru care „statul ideal” este acela în care dominantă este „clasa medie” (potrivit teoriei generale a „măsurii”). Această clasă este la noi (acum şi aici) una minimă. Nu este, aşadar, de mirare că, la scara întregului social, se generalizează, pe planul comunicării , versul lui Eminescu: „ Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe.”

 

 

 

 

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>