Registrul Opiniei (1)

Bătrânul istoric Tacitus făcea o observaţie surprinzătoare – ca adâncime şi precizie- pentru timpul său. El observă că oratoria şi Retorica ( teorie a oratoriei)  se dezvoltă (înfloresc) în societăţile republicane (Republica) şi se restrâng până la dispariţie în societăţile imperiale (Imperiu). Conceptul de bază al Retoricii este opinia, încât putem reformula ideea marelui istoric şi aşa: democraţia încurajează varietatea opiniilor, dictatura promovează o singură opinie, care este  prezentată ca adevăr unic. Noi am simţit pe cont propriu adevărul acestei propoziţii prin trecerea de la regimul comunist (dictatorial) la societatea republicană (post-revoluţionară). Azi avem chiar un fel de cult generalizat al opiniei, potrivit căruia: oricine poate spune orice despre orice (indiferent ce).                                                                Tema înscrisă în titlul acestui text poate fi abordată din trei mari perspective: A) Ontologia opiniei, B) Deontologia opiniei, C) Sociologia opiniei. Prima perspectivă este mai complexă, dar ea trebuie pusă în joc, întrucât ne oferă fundalul teoretic al temei. Vom începe deci cu Ontologia opiniei (A).

Marele gânditor elin Parmenide a formulat enunţul metafizic uimitor, chiar uluitor: “Fiinţa este, Nefiinţa nu este”. Deci Lumea în care trăim este una absolut pozitivă, fără goluri, fără fisuri, fără rupturi ; deci fără nici o suferinţă, în ordinea umanului.  Pe această matrice ontologică, el afirmă în plan secund,  gnoseologic, că există două căi ale cunoaşterii: ele sunt calea adevărului şi calea erorii. Pe prima cale se ajunge la identitatea dintre gândire şi ceea ce este gândit (Fiinţa), pe a doua cale se ajunge la identitatea dintre gând şi Nefiinţă, iar cum Nefiinţa nu există, rezultă că nu există (sau nu are Fiinţă) nici gândul despre ea. Sau, altfel spus, gândul Nefiinţei este de ne-gândit. A doua cale, a erorii, este numită de către Parmenide şi calea iluziei, dar şi calea opiniei (doxa), care ţine de Nefiinţă. Altfel spus, opinia nu există, ci ea numai apare şi pare că există. Este prezentă aici o descalificare clară şi fără rest a opiniei (doxa). Opinia este doar o iluzie, vecină cu Nimicul.

Împotriva lui Parmenide, marele sofist Protagoras reabilitează opinia şi îi conferă un statut excepţional. Este cunoscut enunţul metafizic de bază al lui Protagoras: ” Omul este măsura tuturor lucrurilor: a celor care sunt, pentru că sunt şi a celor care nu sunt, pentru că nu sunt”. Este evident că aici Protagoras include Nefiinţa (lucrurile care nu sunt) alături de Fiinţă (lucrurile care sunt). Şi unele şi altele sunt însă raportate la Om, acesta fiind centrul metafizic de raportare a întregii Existenţe (Lumi). Pentru un fir de iarbă sau pentru un fluture această diferenţă între Fiinţă şi Nefiinţă nu există. Viziunea nouă a lui Protagoras asupra opiniei (doxa) se cristalizează în trei enunţuri:      1- Primul enunţ ne spune că despre orice (lucru, situaţie) din această Lume sunt posibile cel puţin două opinii. Desigur că opiniile pot fi şi mai multe, dar cel puţin două sunt şi posibile şi reale. Dată fiind însă diferenţa dintre Opinie şi Adevăr (care nu poate fi decât unul), cele două opinii intră în dialog, în tensiune, în conflict. Să zicem că o opinie este susţinută de către Petru (P1) şi a doua de către Pavel (P2). Fiecare dintre cei doi parteneri colocviali îşi susţine opinia proprie prin argumente. Aici intervine nuanţarea decisivă a lui Protagoras: argumentele puse în joc de cei doi parteneri (P1 şi P2) nu sunt adevărate sau false (A-F) , ci ele pot fi doar “mai tari” sau “mai slabe”. Aici intră în joc cel de al doilea enunţ al lui Protagoras.  Cu cel de al doilea enunţ marele sofist antic  ne spune                                         2- Obligaţia fiecăruia dintre cei doi parteneri ( P1-P2) este aceea de a face “mai tare” argumentul lui “mai slab”. Perspectiva deschisă aici este efectiv deconcertantă. În principiu, oricare argument al oricărei opinii, dacă iese din matricea adevărat- fals  (A-F) poate fi întărit, făcut “mai tare”. Însă pe această cale disputa dintre P1 şi P2 poate rămâne deschisă la infinit. Parafrazând un vers al lui Sheaspeare, P1 şi P2 îşi pot disputa opiniile “o veşnicie şi ceva în plus”. Un echivalent degradat al acestei situaţii, la nivelul vieţii cotidiene,  ar putea fi sau este “ciorovăiala interminabilă”. Dar situaţia se repetă şi la niveluri mai înalte, cum ar fi Parlamentul, unde se iese din dispută prin decizia majorităţii.  Şi ea -situaţia protagoreică, pentru a-i spune aşa-  poate fi extinsă şi la cel mai înalt nivel, întrucât istoria gândirii filosofice poate fi văzută şi ea ca o “ciorovăială” a opiniilor, din perspectiva lui Protagoras : istoria gândirii filosofice este un război deschis al opiniilor.                                                                                                        3-  Gânditorul vine apoi şi cu cel de al treilea enunţ al viziunii sale, enunţ oarecum surprinzător, care ne spune că: la baza oricărei opinii stă un factor de oportunitate, respectiv de utilitate. Prin acest enunţ  – surprinzător pentru acea vreme, pentru acel climat clasic de gândire-,  Protagoras anticipă Pragmatismul modern,  care aşează la baza tuturor valorilor conceptul utilului, utilitatea. Vecin cu acest concept este interesul, care va face carieră în filosofia modernă (mai ales în filosofia marxistă).  Cu cel de al treilea enunţ,  Protagoras coboară din plan epistemic (cognitiv) în planul vieţii reale, sau, în limbajul nostru, el coboară din text (oricare propoziţie),  prin subtext (este o opinie)  în context (care exprimă un interes). În rezumat: dacă Parmenide desfiinţează Opinia în opoziţie cu Adevărul, Protagoras procedează invers, adică el universalizează Opinia (oricare propoziţie este doar o opinie) şi suspendă Adevărul.

Diferenţa dintre Opinie şi Adevăr (corelativul acestuia fiind Falsul) este o moştenire grea pentru Aristotel. Mai ales în “Metafizica” este evident efortul lui – aproape exasperat- de a se delimita faţă de Protagoras, faţă de ideea universalităţii opiniei. Genialul gânditor ajunge la o soluţie care se încadrează în tema mai largă a măsurii, pe care tot el o elaborează. Aristotel face distincţia fundamentală dintre Analitică şi Dialectică. Acestea nu sunt ştiinţe particulare (cum ar fi Fizica sau Geometria),  ci sunt metode generale ale gândirii. Astfel, Analitica (modul de a gândi analitic) pleacă de la enunţuri certe şi ajunge coerent la concluzii care sunt şi ele certe. Exemplul paradigmatic pentru acest demers este silogismul apodictic, ilustrat prin celebrul exemplu: “Toţi oamenii sunt muritori”- “Socrate este om”- “Deci Socrate este muritor”. Ca dovadă, sau argument,  este şi faptul că a murit efectiv, otrăvit. În schimb, Dialectica pleacă de la enunţuri probabile, deci de la enunţuri care nu sunt nici cert adevărate şi nici cert false şi ajunge la concluzii care sunt şi ele doar probabile, adică sunt opinii (doxa). Aici se configurează şi diferenţa dintre Demonstraţie (D) şi Argumentaţie (A). Primele enunţuri (de care se ocupă Analitica) sunt demonstrabile şi demonstrate, ca fiind cert adevărate (A) sau cert false (F). Restul enunţurilor nu pot fi decât argumentate. Primele enunţuri ne oferă, pe plan subiectiv, certitudinea (C1), secundele ne oferă , tot pe plan subiectiv, doar convingerea (C2), care poate fi şi ea mai “tare” sau mai “slabă” (deci mai profundă sau mai superficială), potrivit argumentelor cu care este susţinută (sus-ţinută) opinia. Diferenţa făcută de către Aristotel între Adevărat (A), corelat cu Falsul (F) şi opinie (O) este genială şi ea marchează întreaga istorie a culturii europene, cu deplasări uneori masive de accent. Pentru Aristotel Retorica este teoria generală a opiniilor,  exprimate la nivelul simţului comun, iar Topica lui ne oferă o teorie generală a argumentării şi a contra-argumentării oricărei opinii.

Istoria relaţiei dintre adevăr (A) şi opinie (O) este lungă în timp şi complexă (chiar complicată)  în esenţă. În perioada scolastică a gândirii europene, spre exemplu, adevărul (A) devine dogmă, iar opinia (O) devine erezie. Într-un târziu târziu tema este reluată, odată cu revenirea Retoricii în prim-planul culturii europene. Revenirea este legată de numele lui Chaim Perelman, autorul unui “Tratat despre argumentare”. Autorul precizează că el nu foloseşte termenul “dialectică” (termen esenţial aristotelic, cum am văzut), întrucât acest termen ar fi fost degradat de către Hegel şi Marx, prin ontologizarea lui. De aceea, Perelman recurge la termenul propriu “Neoretorică”, sub semnul căruia îşi scrie Tratatul. Ideea de bază a lui Perelman este simplă şi clară: Retorica antică (teoretizată de către Aristotel şi urmaşii lui) viza discursul oral în care cineva (oratorul) se adresează cuiva (auditoriul), într-un spaţiu public delimitat, respectiv limitat(Agora elină, Forumul roman, etc). Dar nu putem reduce spaţiul discursiv -conchide Perelman-  la spaţiul înainte menţionat. De aceea el generalizează acest spaţiu, operă teoretică pe care eu o numesc “Extensia lui Perelman”. El extinde la toate formele culturii conceptul de argumentare (argumentaţie) , exceptând Ştiinţa, care merge pe demonstrare (demonstraţie). În rezumat final: de la bătrânul Protagoras ne rămâne o paradigmă, de la Perelman ne rămâne o extensie. Între ei Aristotel rămâne mai departe, ca o umbră eternă şi fecundă.

NB-1 În cultura europeană, care este una funciar duală (gânditorul Mihai Ralea vorbea explicit despre “dualitatea culturii europene”), asistăm la o dispută continuă între cele două concepte: Fiinţa şi Nefiinţa, respectiv Fiinţa şi Devenirea. Dar în cultura orientală (în Budism, spre exemplu) fundamentală este Nefiinţa. Argumentaţia lor logică este formal impecabilă: dacă toate formele Fiinţei (ale Lumii) sunt trecătoare, înseamnă că ceea ce rămâne sub ele şi ne-trecător este Nefiinţa. Poate deveni orice, dar Nefiinţa nu poate deveni. Deci în opoziţie cu Parmenide (care afirma că Fiinţa este, iar Nefiinţa nu este) aici se afirmă că numai Nefiinţa este cu adevărat şi ea este Adevărul. Din acest gând ultim sunt extrase toate consecinţele practice şi etice care merg pe non-acţiune. În plan retoric aceste consecinţe merg pe tăcere. Personal cred că o Retorică a tăcerii nu este o utopie sau o fantezie bizară.  Admirabilul şi regretatul nostru Sergiu Al. George, care a tradus Bagavad-Gita în româneşte, în comentariul său la acest poem filosofic foloseşte o metaforă memorabilă, prin care defineşte înţelesul oriental al non-acţiunii: chiar dacă este constrâns fatal (prin karma) să acţioneze, omul nu trebuie să se lipească de “fructul faptei sale”, realizând astfel “paradoxul lotusului care stă pe apă şi nu se udă”. Desigur că există consonanţe între ceea ce numim Occident şi Orient, dar există şi diferenţe, între care accentul pus pe Fiinţă sau pe Nefiinţă este una. Eminescu a încercat să depăşească această diferenţă prin primul vers din ScrisoareaI: ” La început pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”.

NB-2 După Kant, urmaşii lui (Neokantienii) au făcut o distincţie esenţială între două tipuri de judecăţi: judecăţile de existenţă (JE) şi judecăţile de valoare (JV). Primele sunt obiective (sunt aşadar şi demonstrabile şi demonstrate), sunt universale (valabile oriunde, oricând şi pentru oricine) şi sunt neutrale (adică nu angajează sub raport afectiv subiectul, subiectivitatea). În schimb, secundele (JV), angajează subiectivitatea afectivă, sunt particulare (deci valabile într-un spaţiu anume, într-un timp determinat şi pentru un grup uman, fie el mai mic sau mai mare). Primele (JE)  operează exclusiv cu valorile epistemice adevărat-fals (A-F), sunt demonstrabile, cum spuneam, iar pe plan subiectiv ele se însoţesc cu sentimentul de certitudine (C1) care este una şi fără grade. Dacă eşti mai mult sau mai puţin cert înseamnă că ai intrat deja în incertitudine (îndoială).  În schimb, secundele (JV) operează cu restul tuturor valorilor (de la cele etice la cele politice, sau invers), ele pot fi doar argumentate (cu argumente “mai tari” sau “mai slabe”, cum ştim de la Protagoras), iar corespondentul lor subiectiv este convingerea (C2) , care poate fi şi ea “mai tare” sau “mai slabă”, adică mai profundă sau mai puţin profundă. De aici rezultă că toate judecăţile de evaluare (JV) sunt opinii şi fac sau pot face obiectul Retoricii, definită de către Aristotel ca teorie a opiniilor şi extinsă de către Chaim Perelman la statutul de Neoretorică.

NB-3. Termenul elin “doxa” este tradus la noi prin “opinie”. Dar în limba română avem şi admirabilul cuvânt “părere”. “Opinia” este un neologism, “părerea” este veche, străveche. Asistăm în limba română şi la diferenţa dintre “pare” şi “apare”. “Pare” (să fie, dar nu este) defineşte o iluzie. Însă “apare” defineşte o realitate, pe suprafaţa ei. Ceva apare, adică se iveşte. Cu versurile poetului putem fi puşi chiar în dificultate: “Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă- Prin care trece albă regina nopţii moartă”. Aici imaginea (poetică) şi pare şi apare (deci ea pare că apare). Dar Poezia este poezie şi Retorica este retorică. În limba română cuvântul “părere” poate fi încărcat şi cu o conotaţie afectivă adâncă. Căci oricâte “păreri” ar fi posibile în această Lume, ele se împart în două clase: “părerile de bine” şi “părerile de rău”. De unde şi posibila formulare ritmată şi rimată: “Frunză verde pe părău, pentru tine, pentru mine, pentru noi îmi pare rău”. Dar limba şi-a dezvoltat un diapazon semantic  de echivalente (sinonime parţiale) ale “opiniei”. Astfel, avem mai întâi “punctul de vedere”. Expresia este instructivă: ea ne spune că subiectul stă într-un “punct”, din care fatal nu poate vedea decât o parte din ceea ce este de văzut. Dacă Dumnezeu s-ar afla localizat într-un “punct”, privirea Lui a-tot-văzătoare nu ar putea să vadă întreaga Existenţă. De aceea, probabil, scolasticii foloseau această excelentă metaforă epistemică, după care: “Dumnezeu este un cerc cu centrul pretutindeni şi circumferinţa nicăieri”. După “punctul de vedere” vine “perspectiva” (care poate fi desigur şi de gândire). Termenul “perspectivă” a fost magistral analizat de către Mc Luhan în ” Galaxia Gutemberg”. Intră aici, mai departe, şi alţi termeni care contextual trimit la aceeaşi “opinie” : mod, modalitate, unghi etc. Toţi termenii vizează în esenţă două proprietăţi ale opiniei care: este parţială (informaţional) şi este marcată subiectiv ( axiologic ).

NB-4. Aici are şi Bulă o contribuţie cu referinţă la “punctul de vedere”. El argumentează cam aşa: omul se naşte fără a fi conştient. Apoi, prin educaţie conştiinţa lui se formează şi creşte, încât la maturitate conştiinţa lui este ca un cerc cu o circumferinţă maximă. Apoi omul începe să îmbătrânească,  iar conştiinţa lui se restrânge. Aria cercului ( conştiinţei) ajunge să fie un punct: şi acesta este- conchide Bulă- ” punctul de vedere” al omului.

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>