Mişcarea Patriei ( II).

Tema Patriei mi se pare atât de adâncă şi de complexă încât aproape că îmi vine să renunţ la abordarea ei în această formă, sau formulă de Blog. Enunţ mai departe doar câteva repere ale temei: asupra unora dintre ele voi reveni, după împrejurările timpului viitor, respectiv ale timpului exterior.

1- Îmi amintesc mai întâi de o propoziţie a lui Albert Camus- spusă la o Conferinţă de aniversare a tragicilor greci, la Atena. Acolo autorul cărţii “Mitul lui Sisif” spunea simplu şi clar : “Îmi iubesc prea mult patria ca să fiu naţionalist”. Propoziţia este uimitoare prin adâncimea  şi chiar frumuseţea ei. Ea delimitează simplu şi clar între ceea ce este exces  pozitiv şi ceea ce este exces negativ . Iar aici excesele sunt două: naţionalismul şi şovinismul ( adică iubirea excesivă faţă de sine şi ura faţă de alţii ).

2-  Dar ce este Patria şi cine este Poporul ei?. Aici, noi românii, nu am avut o soartă foarte fericită, dar nici una chiar nefericită. Dacă un popor se formează şi rămâne în istorie ca popor, înseamnă că el are forţa lui de a fi un popor. Datorită împrejurărilor absolut vitrege ale formării acestui popor, conştiinţa lui de sine a rămas  oarecum deficitară. Această conştiinţă de sine s-a schiţat, s-a afirmat, mai ales în condiţii de replică faţă de unii şi de alţii, faţă de unele şi altele ( împrejurări istorice). Cronicarii, admirabili, ne-au spus câte ceva despre noi, românii, apoi “Şcoala Ardeleană” a schiţat un program al conştiinţei de sine latine, în sfârşit teoreticienii interbelici au dezvoltat diverse perspective de abordare privind profilul Poporului român:; una mai interesantă ca alta. Din punctul meu de vedere, nici acum nu ştim cu adevărat cine este poporul român. Dar el este mai departe,  pur şi simplu, iar în istorie face faţă istoriei.

3- Trec aici în revistă doar o trăsătură- remarcată şi de către străini-  a românilor: ospitalitatea  Ospitalitatea este o valoare etică şi socială evidentă, care nu are nevoie de comentarii suplimentare. . Dar ospitalitatea este  sau poate deveni şi o formă de apărare, deci un revers al agresivităţii străinilor , care se manifestă ca ocupaţie sau dominaţie ( fie ea a turcilor, a austro-ungarilor, sau a ruşilor)  Cum să te aperi faţă de orice dominaţie stăină?  O poţi face prin forţă, dacă o ai, prin diplomaţie dacă ea este eficientă , iar dacă nu prin ospitalitate prin care  poate să fie străinul advers, adversativ, la tine acasă ca la el acasă. Ospitalitatea românilor este o minune etică recunoscută şi este totodată o formă de apărare faţă de agresivitatea străinilor ( oricare ar fi ei ).

4- Cu tema Patriei ne putem mişca ontologic în sus, până la Patria Existenţei şi ne putem mişca şi în jos , până la “patriile” termitelor ( fie ele furnici, albine  sau alte vieţuitoare cunoscute, sau încă necunoscute  ale Pământului).

5- Cum spuneam, tema Patriei rămâne mai departe deschisă.

 

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

4 Responses to Mişcarea Patriei ( II).

  1. Domnul Nimeni says:

    Am citit aseara si recitit paragraful 3-,m-am trezit de dimineata si am citit din nou!E absolut superb,ospitalitatea .o minune etica a romanilor si un gest de aparare in fata agresivitatii strainilor!Pur si simplu m-au invadat argumentele in favoarea acestei afirmatii!As citi cu placere o carte pe tema aceasta…Cred ca originile ospitalitatii poporul ui nostru sunt precrestine,din vremuri de inceput cand se locuia in colibe grupate in luminisuri de padure…Povestile populare spun cum adesea venea zmeul pe acolo cu gand de pradare si era pus la masa si servit cu ce era mai bun,chiar daca asta insemna toate oile si toate vitele satului,cuptoare de paine si ciubere de vin pe care el le dadea gata si apoi cadea ca mort de satul si sforaia de ingrozea pruncii de la tita cu sforaitul lui!!!Timpul acesta ar fi fost ideal la Budica britanicilor pentru o scurtare de cap sau de capete,pentru ca de obicei zmeul avea mai multe,dar nu acesta era scenariul pe meleagurile patriei noastre;dupa legile ospitalitatii noastre,zmeul se trezea teafar si hodinit si tocmai asta il facea sa-l prinda rusinea si sa dispara in intunericul padurii pentru multa vreme sau chiar pentru totdeauna.
    Ospitalitatea era si strategia de a-i arata dusmanului ca ce ai tu nu e ce cauta el,totusi,e esenta vietii si daca asta vrea poate avea si el la el acasa,nu e nevoie sa prade si sa asupreasca,iar daca nu asta vrea,e liber sa incerce aiurea si sa mearga pe pustii locuri,cum au mers multe hoarde migratoare…Ospitalitatea a rezolvat chiar razboaie intre frati,cand Lisimah de la sud de Dunare infrant de Dromichetes de la nord de Dunare,el,Lisimah fiind expansionistul si atacatorul,in loc de pedeapsa capitala sau prizonierat jalnic pe viata,a avut parte de un ospat pe cinste cu mancarea servita in vasele lui de aur,iar Dromichetes a baut si a mancat aceleasi bucate dar in vase de lut,in simplitate si fara pompa!Morala a fost,frate,daca aurul si luxul sunt deja la tine,ce cauti la saracia mea?Se spune ca nu l-a mai atacat pe Dromichetes niciodata!
    Fac un popas sa va spun ca tare ma tem ca inteleg ce vreti sa spuneti cu indoiala si ezitarea de a aduce un asemenea subiect precum Patria pe Blog…ca in mod sigur eu reprezint un rabat de la stilul blogului pentru faptul ca sunt prea narativ,organic si olfactiv in loc sa vin cu sublimare de idei,dar consolati-va cu faptul ca starniti ecouri profunde in cititori si diversitatea in comunicare ne fereste de rutina si apatie…Sunt un om cu senzori intricati…La mine versurile au miros si arome,muzica deruleaza imagini clare pe care le-as putea picta,agramatismele imi declanseaza reflex voma,iar doua cuvinte frumos rostite pot sa le multiplic intr-o simfonie de lupta a contrariilor pentru a le regasi in cele din urma la fel de victorioase asupra mea ca in prima clipa…Asa se intampla cu”ospitalitatea romanului,o minune etica recunoscuta”,Doamne,ce frumos rasuna…si iarasi imi aduc aminte de ceva ce nu ma pot abtine sa nu povestesc…
    Ma aflam la Iasi cu ani in urma la o lansare de carte depre istoria vinurilor in regiunea Iasilor si autorul,un domn Profesor cu renume dincolo de granite chiar,povestea…S-a intamplat in timpul celui deal doilea razboi mondial,un General nazist si escorta lui au fost trimisi sa inspecteze trupele romane aliate cu ei la ora aceea.Inspectia a iesit bine,iar masa de dupa a topit orice spirit belicos:fripturi alese,placinte cu poale-n brau si vinuri,ah,vinurile noastre…de Cotesti,de Dealu Mare…forme de relief line,leganate si ametitoare,ca niste fuioare de ceata toamna,ca mirosul de tamaie sfant cadelnitat peste capul pacatosului coplesit de iertare…La un moment dat a venit vremea de mers la o toaleta!!Si atunci s-a rupt vraja,Generalul neamt a iesit de acolo numai tunete si trasnete,stergandu-si indesat cizmele lui impecabile de iarba generoasa din jur…Omologul lui roman,Generalul nostru ,l-a intrebat plin de uimire si ingrijorare,empatic cu fata schimonosita de dezgust si greata a nazistului:”dar ce s-a intamplat,domnule General?”Cu ochii holbati si stomacul in gat,acesta racnea in nestire:”keine Ordnung!keine Ordnung!incercand astfel sa rezume ce a vazut el la acea toaleta de campanie!Atunci Generalul nostru a ridicat un deget la mustata in semn de”kein Wort” si cealalta mana a pus-o impaciuitor pe umarul cu svastica si…privindu-l intens in ochi ,i-a spus calm ca de la barbat la barbat,cu glasul hututat de magurile Odobestilor:”Sa-ti para bine ca-i asa!!Ca daca era Ordnung la noi,acum eram noi la voi si nu invers!”

    • tcatineanu says:

      Îţi mulţumesc pentru urările de sărbători. La rândul meu, îţi urez ca anul întreg care deja a venit să-ţi fie ca o sărbătoare. Ai această înclihnaţie nativă: Viaţa ca o serbare sau ca o sărbătoare.Eu percep puţin altfel Viaţa. O percep, folosind aceste metafore celeste, ca pe un Purgatoriu, care nu are neapărat în stânga Infernul şi în dreapta Edenul (adică Iadul şi Raiul).
      1-Într-adevăr, înclin tot mai mult ca orice text narativ ( poveste ) să îl comprim, să îl reduc la un enunţ, la o propoziţie simplă şi clară. Limita acestei reducţii este desigur tăcerea. Dumneata mergi invers şi din orice propoziţie cu sens ( rost) dezvolţi o poveste ( un text narativ). La urma urmei, merg ambele proceduri, cu precizarea lui Voltaire: ” Toate stilurile sunt bune, cu excepţia stilului plicticos”.
      2- Cât priveste poezia ta, problema este puţin mai delicată. Merege rima, merge ritmul dar ceva nu merge. Nu pleci de la o intuiţie afectivă, ci iei elemente reflexive diverse ( inclusiv teologice ) pe care le torni în cadrele formale ale poeziei clasice ( rima şi ritmul). Nevoia de poezie sau dispoziţia poetică ( pe care o ai) este ceva, poezia este totuşi puţin-puţin altceva.
      3- Îmi “plânge” şi mie viţa de vie. Am învăţat de la Tata că viţa de vie trebuie tăiată “la sânge”, pentru a rodi. Altfel ne alegem doar cu ramuri şi frunze fără rost.

  2. Domnul Nimeni says:

    E Vinerea Mare,Domnule Profesor si nu se cuvine sa plec chiar asa de pe Blog fara un cuvant din Cuvant…Ma intorc in trecut,la Patria din gand,pentru ca numai pe ea o mai am intreaga pana cand tarana ei va aluneca si peste ochii mei inchisi…Acolo,in Patria din gand ,la ora aceasta soarele se lupta cu vantul,flori galbene stau in buchete pe marginea paraielor de apa,tata a taiat corzile vitei de vie si seva se scurge limpede din ele in pamant pe un deal intreg,fiecare coarda cu plansul ei si totusi,un bocet comun,o jelanie ca un ritual care chezasuieste fertilitatea…
    La scoala la Agrotehnica am invatat ca fenomenul se numeste “plansul vitei de vie”,denumirea si fenomenul au declansat emotii spirituale in mine pe care le-am pus in cuvinte ce ma cauta in fiecare an la vremea potrivita:
    E atat de primavara!
    Constiinta in inertie
    Nu mai vrea de acum sa fie
    Si se naste a doua oara!

    Ca sa fie ca alta data
    -pace in cer si pe pamant-
    Pe altarul Milei,sfant,
    Arde Jertfa Necurmata…

    Eu ma pierd printre mladite
    Si tanjesc dupa rodire,
    Seva nu o am din fire,
    E din viata Marei Vite!

    Varful cresterii de sine
    L-ai scurtat in pieptul meu,
    Curge inspre Dumnezeu
    Plansul sevelor senine…

    Plang din marea Ta Iubire,
    Liber plansul se revarsa
    Peste Piatra Milei,arsa,
    Semn de tainica rodire…

    Va doresc un Paste binecuvantat cu familia si prietenii Dumneavoastra!

  3. Domnul Nimeni says:

    Va multumesc pentru urarile deosebite si sunt incantat de viziunea pe care o aveti despre mine.Munca mea este sa-i ajut pe oameni sa fie mai fericiti si sa-si atinga visele.Pe langa ei mereu,de la polul frigului mintii lor la plus infinit,viata e ca o sarbatoare,dar si ca un purgatoriu,cum vrem sa o vedem…
    1-Sa inteleg ca v-am plictisit?E Blog-ul Dumneavoastra si ma puteti “taia” oricand doriti!Ultimul lucru pe care il doresc este sa fiu plictisitor…Non multa sed…MUTUM!
    2-Aveti absoluta dreptate!Nici nu m-am autointitulat vreodata poet,nevoia mea de poezie e certa ca si fluieratul la tata:ca era bine dispus,ca il certa mama(fluiera mai incetisor),ca-si domolea nervii,sau…a paguba.Rimele acestea cadentate sunt statice pentru ca iau cu mine cititorul intr-o introspectie la care e doar spectator,ce se intampla acolo e un proces continuu intre sufletul meu si Dumnezeul meu,atat de personal ca iti vine sa intorci fata,sau chiar monoton ca o curgere de apa la robinet pe care ai tendinta s-o remodelezi jucand jetul pe degete,ceea ce ati si facut…Alternativa era ca cititorul sa aiba Pastele lui personal,atunci ar fi fost poezie,dar,pana acolo mai este…
    3-Ma simt ca la un atelier de creeatie si imi place sa primesc scurtarile “la sange “ale Profesorului,cea mai frumoasa si mai inocenta atitudine e aceea de elev…Oare conteaza amanuntul ca “poezia” e scrisa cu aproape 30 de ani in urma?Oricum,ca elev,cel mai nelinistit am fost cand Profesorul mi-a spus “foarte bine”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>