Termenul “meta”

Este un termen tehnic, folosit de elini ( vechii greci, le spunea al nostru Constantin Noica). Simplu, termenul “meta” înseamnă “dincolo de”, el desemnând ceea ce este mai departe şi este altceva. De aici vine şi Metafizica, disciplină a gândirii şi orizont al ei care este dincolo de Fizică, adică de toate cele care se văd, se aud şi se măsoară. Ce poate fi acest “dincolo” faţă de toate cele care se văd, se aud sau se măsoară? În cultura europeană acest “dincolo” este Fiinţa- pe linie aristotelică- sau este Dumnezeu- pe linie teologală. Abia mai nou, noi europenii acceptăm că acest “dincolo” poate fi şi Nefiinţa.

Cu reflexivitatea lor de excepţie, europenii transferă particola eminentă “meta”din spaţiul ontologic ( ceea ce este dincolo de noi ) în spaţiul gnoseologic sau epistemic ( ceea ce este dincoace de, adică în noi). Şi atunci avem o orientare nu asupra Lumii, ci una asupra produselor umane care vizează Lumea. Se elaborează- să zicem- o teorie, despre orice, de la codul genetic la codul cultural. Ea -oricare ar fi ea- este însoţită de o metateorie. Se dezvoltă diverse logici- deşi simţul comun şi bunul simţ al gândirii ne spune că Logica este una- apare Metalogica, văzută ca o teorie ( meta) a tuturor logicilor posibile şi imposibile. Până acum nu este nimic rău. E dreptul gândirii să se ducă unde vrea ea, să exploreze liber ce vrea ea. Problema care se pune este însă aceasta: în măsura în care cultura europeană a schimbat orizontul gândirii spre propriile ei produse ( Metateoria înlocuieşte Metafizica) ea trebuie să meargă totuşi până la capăt. Adică ea trebuie să lămureasc problema Subiectului, a subiectivităţii umane. Habar nu avem – deocamdată- cine este omul, respectiv ce este subiectivitatea umană. Nici diferenţa clasică şi simplă dintre “eu” şi “sine” nu este gândită până la capăt.

Problema poate fi coborâtă ( se coboară singură ) până la nivelul gândirii cotidiene şi a mass- media. Afirmă sus şi tare cineva că “românii sunt hoţi”. Recurgând acum la tehnica “meta” ( deci la autodefinire) trebuie să vedem cine este cel ce face afirmaţia. Nu sunt decât două alternative: autorul afirmaţiei este şi el român şi atunci potrivit propriei propoziţii este şi el un hoţ. Sau autorul propoziţiei nu este un român şi atunci urmează să vedem dacă românii sunt sau nu suntn hoţi, respectiv care şi câţi. Sau, în mass-media ( în unele posturi, mai ales TV)  este acuzată starea de agitaţie şi de confuzie a Patriei, dar aceste posturi contribuie ele însele la agitaţia şi confuzia pe care o acuză.  Într-un text anterior spuneam că orice caracterizare este implicit şi o auto-caracterizare. Vorba cuiva, a nu ştiu cui, probabil a lui Bulă: spune-mi despre cine şi cum vorbeşti, ca să-ţi spun cine eşti.

NB- Studenţilor mei le-am spus: vedeţi-i cum arată ( figura, gesticulaţia, respectiv limbajul corporal), ascultaţi-i cum vorbesc. Ceea ce fac şi eu mai departe, uneori (mai rar)  încântat, alteori  (mai des ) exasperat.

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>