Interesul – interesele.

Este un cuvânt- respectiv un concept şi o realitate vie- de când este Lumea Lume şi viaţa viaţă. Timpurile noastre, pe de o parte îl scot în evidenţă,  întrucât iese el însuşi, interesul, în evidenţă, cu presiunea ca  şi cu elocvenţa lui specifică ( ” Interesul poartă fesul”), pe de altă parte aceeaşi societate încearcă să îl mascheze, plecând de la semnificaţia negativă, dubioasă a interesului. Probabil că de aceea gânditorii numiţi iluminişti au ajuns la conceptul de “interes legitim”, sau “interes just”, în opoziţie cu care stă desigur “interestul nelegitim”, “interesul injust”.  Kant a generalizat acest concept, pe latura lui pozitivă: de aceea noi avem (dacă avem), un interes pentru adevăr ( A ), un interes pentru bine ( B), etc şi, culmea, cum frumosul (F) este ceva dezinteresat,  în cazul lui avem un interes pentru ceea ce este dezinteresat. Aceasta este semnificaţia estetică a interesului: să te intereseze ceea ce este dezinteresat, adică lipsit de orice alt interes ( fie el politic, economic, etc). Acest înţeles estetic al interesului are sinonime ( gratuit, detaşat ) şi îl găsim în gândirea ( vorbirea) cotidiană. Spun despre o situaţie că este interesantă; deci nu o calific altfel ( că e bună sau rea, necesară sau inutilă, etc ), ci numai că este interesantă, suspendându-mi judecata asupra restului sau întregului ei. Spun despre cineva ( el sau ea ) că este o figură interesantă. Procedura este aceeaşi: prin termenul “interesant” scot în evidenţă doar latura de unicitate , de “ieşit din comun”a figurii sau fiinţei la care mă refer. Dar îmi suspend judecata în ceea ce priveşte restul sau chiar fondul problemei. De regulă, diplomaţii recurg la acest procedeu care poate fi şi unul retorc ( nu spun tot ceea ce aş putea să spun despre ceva sau despre cineva, spun doar că este “interesant”şi apoi mai văd eu ce mai spun sau nu spun, în funcţie de mersul lucrurilor ).

Interesul ( cuvânt, concept, realitate) se înscrie într-un cerc, de data aceasta ne-vicios. Punctul de plecare al cercului este nevoia. Îi putem spune şi “lipsă” şi “absenţă”, ea, nevoia,  având şi alte sinonime în toate limbile pământului. Nevoia este în ea însăşi negativă,  ea indicând o ruptură între subiect (S), fie acesta individual sau colectiv, şi contextul lui de viaţă. Pe plan psihologic, nevoia este însoţită de suferinţă, cu toate formele şi gradele ei, unele normale, altele greu de imaginat. Aşadar, nevoia este punctul de plecare al cercului. Poetul ne spune simplu,  frumos şi adânc: ” Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”.  Acum, nu putem presupune că elementele naturii ( fizice sau chimice) au nevoi. Dar animalele au nevoi, iar Etologia apropie cele două regnuri, radical separate în religie:  animalier şi uman. În cazul omului, a subiectului uman, nevoia se manifestă ca interes. Aşadar, animalele au şi ele nevoi, dar nu au interese. În cazul omului- fiinţă conştientă care trăieşte în timp- interesul se manifestă subiectiv ca aspiraţie. Animalele trăiesc într-un prezent continuu ( un prezent etern, dacă vreţi), de aceea ele nu au aspiraţii. La rândul ei, aspiraţia poate avea diverse grade de proiectare în viitor, esenţiale fiind: scopul, proiectul, idealul. Scopul este proiectat pe termen scurt, proiectul pe termen mediu, iar idealul pe termen lung ( uneori nedeterminat). Intră în joc acum acţiunea care face ceea ce este de făcut. Rezultatul acesteia este produsul. Rostul produsului este acela de a satisface nevoia de la care s-a plecat. Ţi-a fost sete, ai băut un pahar cu apă, ţi-a fost foame, ai mâncat ceva sau altceva. Aici este mai greu, mult mai greu cu versul poetului: ” Mi-e sete de repaos”. Oricum, produsul realizat satisface nevoia de la care s-a plecat şi aici cercul,  despre care vorbeam la început,  se închide pozitiv şi fericit, nu vicios. Corolarul acestui demers teoretic poate fi formulat simplu aşa: omul este o fiinţă care poate fi fericită, făcând efectiv ceea ce simte nevoia să facă şi bucurându-se de rodul faptei sale.

Numai că dacă intrăm pe terenul vieţii reale -fie ea de zi cu zi, sau una nocturnă- observăm, ca pe o evidenţă, nu numai varietatea uimitoare a intereselor,  ci şi conflictul lor. Există savanţi şi tratate care ne fac o prezentare aproape exhaustivă a intereselor sau a aspiraţiilor umane ( Chombart de Lauwe, spre exemplu ).  Tabelele şi clasificările din aceste tratate pot fi efectiv impresionante. Dar le lipseşte ceva; le lipseşte perspectiva axiologică, aceea care face distincţia generală dintre bine (B) şi rău ( R), respectiv distincţia mai tehnică dintre valoare, antivaloare, pseudovaloare şi nonvaloare. Acestea sunt cele patru puncte cardinale ale oricărei Axiologii, în afara căreia tema interesului- intereselor rămâne într-o stare clară de confuzie.

Oricare activitate umană poate fi asociată cu un interes. Pentru ca interesul să fie interes, pe cercul pe care l-am descris trebuie să apară două condiţii, una la început şi alta la sfârşit. La început, iniţiativa subiectului trebuie să fie una liberă, nu determinată din exterior sau constrânsă. Sclavul satisface nevoile stăpânului, nu ale lui. Nu am putea spune că interesul sclavului este acela de a rămâne sclav. Apoi, la sfârşit, ceea ce rezultă din activitatea subiectului trebuie să fie un produs pozitv, care satisface nevoia de la care s-a plecat. Altfel, interesul este ratat:  în vis, utopie sau rebut. Sisif urcă repetat un  bolovan care tot repetat cade. În această activitate cu scor zero se manifestă de fapt  interesul zeilor, care îl pedepsesc pe Sisif. În rezumat -sau la cele două capete ale podului- nevoia de la care s-a plecat trebuie să fie una proprie, nu străină, iar rezultatul trebuie să fie un produs care satisface adecvat nevoia de la care s-a plecat. Dar aceasta este doar o parte a problemei. Până acum am vorbit, evident rezumativ,  în limbaj praxiologic. Dacă introducem planul axiologic de analiză lucrurile se complică. Se pleacă de la nevoia proprie, subiectul are iniţiativă şi libertate, produsul la care se ajunge satisface nevoia de la care s-a plecat. Numai că acest produs final, dacă este analizat axiologic, poate fi : o valoare, o antivaloare ( valoare negativă), o pseudovaloare sau o nonvaloare. Spuneam mai sus că acestea sunt cele patru puncte cardinale ale Axiologiei. Cu un exemplu clasic: un criminal în serie îşi satisface interesul proporţional cu numărul de victime. În limbaj economic: o firmă care funcţionează optim- considerând toţi parametrii ei- este o valoare ; o firmă care funcţionează la “negru”este o antivaloare; o firmă ajunsă în insolvenţă sau faliment este o nonvaloare: o firmă “fantomă” este o pseudovaloare.

Spuneam că teoreticienii au elaborat texte absolut impresionante de clasificare a nevoilor şi a aspiraţiilor ( intereselor). Este clasică (deci simplă şi clară) diferenţa dintre primare, secundare şi terţiare, că este vorba de nevoi, de aspiraţii sau de interese. Dar aici lipseşte totuşi perspectiva axiologică de abordare. Această perspectivă poate fi dezvoltată mai concret în ceea ce eu numesc ” Axiologia Negativului”. Trec la un exemplu concret. Interesele ( ca şi nevoile şi aspiraţiile) pot fi clasificate şi după clasica grilă dialectică G-P-I, adică general, particular, individual. Interesul individual este-potivit numelui lui- al individului, fie el Petru sau Pavel ( P1 sau P2). Le putem include aici desigur pe Maria şi pe Magdalena ( M1 şi M2). În principiu, câţi indivizi, atâtea interese individuale. Căci nu există în Lume doi indivizi identici ( nici siamezii ) aşa cum nu există două fire de iarbă sau două frunze identice ( Leibniz). Dar individul ar fi nimic , un fel de nimic, dacă nu ar urca în cercul al doilea, cel al lui P, care desemnează grupul sau grupurile, cu interesele lor proprii: familia, şcoala, grupul sau grupurile  profesionale. În sfârşit, vine şi cercul G care este unul cuprinzător, sau a-tot- cuprinzător. Îi putem spune ( cu un termen vag) societate, îi putem spune ţară sau patrie, îi putem spune Lume (dacă nu avem o ţară sau o patrie anume). Acum, între cele trei cercuri (G-P-I, respectiv I-P-G ) este posibilă o evoluţie şi o relaţie normală, care ţine, ca să zicem aşa, de fire şi de firesc. Dar sunt posibile şi toate încurcăturile, care fac obiectul a ceea am numit Axiologia Negativului. Mai întâi, I se blochează în condiţia lui de I. El este el şi nimeni altcineva nu este ca el. În orice situaţie contextuală ( că ţine de P sau de G) el rămâne mai departe el, fericit în egolatria lui. Acest fel de a fi psihologii îl numesc “egoism”, iar Caragiale i-a găsit şi numele şi punctul de pornire: Domnul Goe ( prin răsturnarea perfectă a lui Ego ). Am urmărit-şi cu un fel de curiozitate teoretică- drama care s-a petrecut la Perla. Individul a parcurs şi cercul P ( familia) şi cercul G (societal) dar a rămas el însuşi, adică un I care merge şi împotriva lui P şi împotriva lui G. Acest nivel, acest tip de experienţe au alimentat termenul “interes” cu conotaţia lui negativă: egoism şi individualism. O a doua exemplificare merge oarecum invers. Ce poate fi mai nobil, unanim recunoscut, decât “interesul naţional”? Numai că , spre exemplu, în viaţa politică şi pe schema noastră G-P-I, toate partidele invocă discursiv , cu un fel de bucurie euforică, aşa numitul “interes naţional”. Acesta este însă doar un pretext (de factură retorică) pentru afirmarea sau promovarea intereselor de partid . Culmea este însă că şi acestea ( P ) sunt,  la rândul lor, tot pretexte sau prilejuri pentru afirmarea diverselor interese individuale (I ) sau de microgrup , respectiv de “grupuri de interese”. Se petrece  aici- cu mişcarea de la G la I – o manipulare a conştiinţei publice, o încercare de a trage pe sfoară un popor. Sincer cred că un popor nu poate fi tras pe sfoară. Îşi găseşte el sursele interne pentru a face faţă la cele două nenorociri axiologice descrise aici.

NB-1 Deşi îi văd realitatea şi rostul, personal nu iubesc cuvântul “interes”. Orice aş face îl asociez cu egoismul pe care iarăşi nu îl iubesc. Aici mă simt mai degrabă aproape de Topârceanu cu al său : ” Mai că-mi vine să-mi las baltă toate interesele”.

NB-2 Referitor la cercul al treilea (G), el poate fi fără margini. Îmi amintesc acum şi aici de o definiţie pe care Hegel o dă Filosofiei: ea ar fi modalitatea prin care, pe calea gândirii, omul ar putea să se simtă, în întreaga Existenţă, la el acasă. Limba română distinge admirabil între “casă” şi “a fi acasă”.

NB-3 P1 (un individ) a ajuns să fie Sfântul Petru,  iar P2 ( un alt individ)  a ajuns să fie Sfântul Pavel. Să vedem noi cine va ajunge să fie Preşedintele României.

 

 

 

This entry was posted in Fără categorie, Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>