Ana şi ipostazele ei

Numele Ana este un nume atât de simplu, inclusiv fonetic: a-n-a. Dar prin ipostazele pe care le-a luat în viaţă şi în istorie, Ana devine aproape o emblemă, adică  o fiinţă exemplară şi memorabilă. Iată câteva ipostaze ale ei, ale Anei.

1- Prima Ană este aceea a Meşterului Manole. Ea este aici jertfită, pentru ca minunea “de la Argeş mai în jos” să dureze şi în spaţiu şi în timp. Nu a jertfit-o Meşterul Manole, îngrozit ca soţ de venirea ei spre mânăstire.  Ea a venit prima, datorită iubirii şi hărniciei şi ea este sacrificată, potrivit înţelegerii dintre meşteri: prima care va veni va fi zidită în zidurile  “minunii de la Argeş mai în jos”. Mânăstirea durată- durută, îndurată- durează şi azi, în eternitate, pentru că este înscrisă în mit, unul dintre miturile fundamentale ale românilor, alături de Mioriţa. Ana lui Manole este şi ea un fel de Mioriţă, dar nu una elocventă, ci una redusă la tăcerea zidurilor, care tac şi ele şi durează pe jertfa ei. Până la urmă a fost jertfit şi Meşterul Manole. Nicolae Labiş crede că Meşterul a devenit un “izvor”.

2- Prima Ană intră şi rămâne în mit. Cum sugeram, ea este eternă odată cu balada ei şi a noastră.  O a doua Ană ţine de limbajul romanesc, folosit în limba română. Numai geniul lui Rebreanu putea găsi pentru personajele sale principale nume atât de simple, nume fundamentale: el este Ion şi ea este Ana. Aici întregul curs al poveştii romaneşti (care este şi realitate şi înţeles extraistoric), pune în joc un înţeles dramatic şi la limită tragic al existenţei. Tema centrală am putea să o definim aşa: e vorba de războiul dintre iubire şi bogăţie (avere),  război în care iubirea pierde, ocazie cu care se pierde tot, ca în tragediile antice. Probabil că Ana Karenina este sora mai mare şi aristrocată – de peste Nistru- a sărmanei noastre Ana din Ardeal.

3-O a treia ipostază a Anei nu este nici mitică şi nici romanescă, ci istorică. Este vorba despre Ana Ipătescu. Fiind elev şi învăţând istoria Patriei, am aflat despre Ana Ipătescu. Nu cred că ştiu mai mult acum despre ea decât atunci. Dar ce m-a surprins şi m-a impresionat profund era prezenţa unei femei curajoase într-un mediu dominat statistic de bărbaţi. Dincolo de o imagine vizuală  care mi-a rămas în memorie de când eram elev, Ana Ipătescu mi-a rămas şi în memorie şi în fiinţă ca o figură exemplară a istoriei noastre naţionale.

4-Tot pe linie istorică mai vine o Ană, care se numeşte Ana de Noailles. E deja o Ană în condiţia ei princiară, ca descendenţă şi ca destin (Brâncoveanu). S-a născut la Paris şi a fost botezată cu numele Ana. Apoi a devenit şi  contesă de Noailles. Condiţia ei de poetă rămâne în seama judecăţii criticilor; pentru mine rămâne esenţială prestaţia ei culturală, ca agent de legătură între două popoare gemene, fraterne: România şi Franţa. Să fi descendentă a unei spiţe nobiliare româneşti, iar la Paris să fi botezată Ana, acesta este un semn, un dublu semn: că  te mişti între două patrii, patria originară, de unde îţi iei numele şi patria adoptivă unde îţi joci destinul. Ana – devenită de Noailles – şi-a jucat destinul exemplar. Se spune că a murit fără a fi bolnavă de nici un fel de boală.  Din punctul meu de vedere, Ana de Noaille este una din premisele discrete, difuze, ale actualei integrări europene.
5 Cum istoria se schimbă – uneori după o logică ilogică- ne întâlnim şi cu  Ana comuniştilor, Ana Pauker. Nu am prea multe informaţii despre ea. Am văzut-o în câteva imagini şi i-am văzut prestaţia oratorică, activă, agresivă. Ca şi alţi evrei se mişca glorios între puterea sovietică (Stalin) şi amărâta noastră de ţară, lovită în soartă din toate părţile. Sunt un om prea serios pentru a fi şovin sau, în acest caz, antisionist. Remarc aici numai că nu ştiu care este numele adevărat, originar, al doamnei Ana Pauker. Evreii au un talent deosebit în a-şi schimba numele, după împrejurări. Aici numele Ana a fost ales la fix, acesta fiind un nume fundamental al românilor, de la Ana lui Manole încoace. Cred că de la domnul Silviu Brucan am informaţia că în partea finală a vieţii dânsei, doamna Ana Pauker era răsfăţată de către colegii etnici cu diminutive de genul: anuţă, anişoară … etc. Plasticitatea limbii române este inepuizabilă.

6- Trecem într-o altă secvenţă a istoriei patriei noastre. Vine dictatura şi disciplina, pe toate planurile, pe orice plan. În aceste condiţii unii fac una, alţii fac alta. În aceste condiţii o altă Ană a devenit Ana Aslan. Îmi îngădui expresiile: solitară, singulară, exemplară. Nici aici nu am informaţii tehnice suficiente, de specialitate. Oricum, prin ceea ce a făcut este o valoare concomitent naţională şi universală . A fost într-o zi (illo tempore) în vizită la familia Diaconescu (socrii mei) . Doamna Diaconescu mi-a relatat cu emoţie vie întâlnirea cu Ana Aslan. Am dedus că noua Ană era un model de organizare, corectitudine şi bun simţ. Şi ce frumos o cheamă: Ana Aslan. Şi pe ce idee mergea ştiinţific: pe virtuala prelungire a vieţii, deci pe virtuala nemurire a noastră, a muritorilor.

7- Mai vin desigur şi alte Ane., derivate din prima Ană, prezente în cultura populară, în folclor.  Vine spre exemplu Ana Lugojana, care nu a dispărut niciodată. Dacă Banatul este “fruntea”, el  trebuia să asocieze  Ana noastră eternă cu Banatul şi cu Lugojul. Dar în contrapunct armonic,   ascultaţi cântecul lui Ion Bocşa despre Ana lui din Ardeal, cântec din care rememorez aici numai două versuri: “Ană, zorile se varsă, Lasă-mă să merg acasă  ” Ana are mai multe ipostaze decât cele pe care le-am adunat eu aici, dintr-un condei.

8 – Îmi place numărul 7, dar aici mă văd obligat să trec  peste el, ca un fel de plus, de surplus. Trec, dar nu oricum, pe acelaşi drum sau destin al Anei. Deşi suntem colegi – de vârstă, de generaţie- nu am întrebat-o niciodată dacă este vorba de un nume sau de un cognomen: Ana Blandiana. Că o fi una, că o fi alta, numele este frumos. El are şi o rimă interioară şi ne poate sugera că Ana lui Manole a ieşit din ziduri şi se mişcă liber în mediul exclusiv de constrângere nu al zidurilor, ci al rimelor şi ritmurilor. Numai de ar fi să fie aşa cum zic eu.

NB1- Simplă coincidenţă. Pe bunica soţiei mele o chema Ana. O Ană exemplară pe care am citat-o deja în textele mele, ca model de înţelepciune socratică. Prietenele băieţilor mei (George-Vlad şi Paul Glad) se numesc şi ele Ana.

NB2- E de văzut statistic frecvenţa numelor în plan naţional. Empiric am observat frecvenţa mare a numelui Ana-Maria. Cred că în cazul acestei conexiuni, Ana derivă de la Manole şi Maria de la Isus.

NB3 – Acest text despre Ana şi ipostazele ei mi-a fost sugerat de o propunere privind includerea pe o efigie (bancnotă naţională) a unei figuri feminine. Personal , votez pentru Ana Ipătescu, deşi nu am absolut nimic împotriva Doamnei Ana Aslan, cunoscută şi mai puţin recunoscută, din păcate,  în plan mondial.

NB4 -Dar, la urma urmei, instituţia noastră naţională , adică Banca Română, ar putea găsi soluţia  prin care să intre pe bancnote  şi Ana Ipătescu şi Ana Aslan.

 

 

 

This entry was posted in Constructe, Fără categorie. Bookmark the permalink.

4 Responses to Ana şi ipostazele ei

  1. Domnul Nimeni says:

    Un dor cronic acutizat de aceasta vreme a colinzilor si urarilor m-a facut sa va caut astazi,domnule Profesor si,se pare ca am ajuns ciar cand placinta cu ravase a fost scoasa din cuptor,fierbinte si plina de aroma Anelor nationale si universale…Se pare ca sunt primul care se infrupta din ravas,mananc stingher si nu indraznesc sa comentez….Mai bine va adresez o urare :LA MULTI ANI si LA MULTE ANE!(in eseuri si in comentarii,bineinteles!)Cum ziceam ,ma jenez ca sunt primul la citit si nu am curajul sa scriu ceva la subiect,voi citi in tacere comentariile colegilor de blog carora le urez,de asemenea,Sarbatori fericite si un An Nou cat mai bogat in toate dimensiunile existentei umane!!Pe de alta parte,subiectul ma incita pentru ca am si eu ANELE mele…Nemaiprimind comentariul promis prin iunie si trecut cu vederea ulterior trag concluzia ca interventiile mele sunt ANApoda si poate chiar sunt un tip ANAcronic,sau poate stilul meu de ANAliza este ANAstasia…Imi place sa fac ANAmneza secvential inainte de a concluziona si iubesc ANAlogiile,dar poate,cand esti indragostit alegoriile te poarta prea departe de interesul comun…Ma simt la ANAnghie tocmai pentru ca nimeni nu-mi spune nimic,ANAplastic si ANAmorfozat,dar cum sa te modelezi daca nu primesti slefuiri,sugestii sau vre-un semn ca ai fost auzit…De aceea citesc si tac,va multumesc doar pentru placinta proaspata si voi urmari cu interes discutiile.

    • tcatineanu says:

      Din luna Iunie am fost prins pe un front de lucru care mi-a absorbit tot timpul şi energia. De aceea nu am mai dat nici un semn, semnal pe Blog. Bunul meu coleg şi prieten Marian Petcu îmi spune că Blogul este “cronofag”şi are dreptate. În acest sens mă şi gândesc să îi modific încet formatul, spre varietatea tematică şi concizie. Încep chiar cu tine:
      1- Ai cultură, inteligenţă şi imaginaţie. Eu folosesc şi expresia “imaginaţie teoretică”despre care profesorul Ilie Pârvu spune că este una auriferă, vecină cu un concept.
      2- Ai stofă de actor, căci Vanessa şi Domnul Nimeni sunt două ipostaze ale aceleaşi fiinţe, X. Vei conveni şi tu că rămâne o distanţă până la Marele Anonim.
      3- Ai dezvoltat inteligent şi amplu analogia dintre Examenul de maturitate şi Războiul atenian. Trebuie totuşi să fim atenţi unde oprim analogia, deci unde apar şi diferenţele. Altfel riscăm să asimilăm cei doi termeni, încât Examenul devine Război şi Războiul Examen ( la propriu, nu la figurat ).
      4- Cred că este nevoie totuşi de o cercetare sociologică amplă şi serioasă a temei. Ea ne-ar putea oferi o bază obiectivă pentru opţiunile noastre. Personal, eu deplasez accentul răspunderii spre Profesor care, dacă este Profesor, trebuie să fie şi să rămână Profesor în orice împrejurare.
      5- M-ai zăpăcit cu dezvoltările tale lingvistice, plecând de la Ana ( de ce nu şi “anacolut”, sau “analfabet”) Să fim atenţi că în limba română particola “a” ( şi “an”) au un sens privativ, ca şi particolele ” ne” sau “in”. Dacă zic despre ceva că are caracter istoric, prin opoziţie voi spune că are caracter, an-istoric, ne-istoric sau supra-istoric. Termenii pe care îi foloseşti tu într-o compoziţie plăcută au legătură cu negaţia nu cu numele Ana care este plin-deplin, deci pozitiv, dincolo de ipostazele ei, ale Anei.

  2. Lg says:

    Frumoasă şi plăcută lectura celor opt ipostaze ale Anei şi apoi ale celorlalte, mult mai multe Ane. Pe parcursul lecturii ceva m-a “zgâriat” la ureche : “doamna Ana Pauker”. Cred că nu a fost apelată niciodată, nici chiar de către cei apropiaţi şi în intimitate, cu acest apelativ. La prima reacţie pot spune că nu a fost o doamnă ci doar o femeie, chiar dacă era apelată cu “tovarăşa (Ana) Pauker”. Incitat de faptul că şi Dumneavoastră nu aveţi prea multe informaţii despre ea am apelat la vasta bibliotecă virtuală. Am găsit o scurtă prezentare si biografia acesteia, foarte detaliată, “mai ceva ca pe vremea comuniştilor”. După ce le-am citit pot spune că Ana Pauker nu a fost o doamnă ci o fiinţă, aşa cum a fost ea. Vă transmit şi Dumneavoastră această biografie deosebit de interesantă pentru a putea spune că una din ipostazele Anei este acum pe deplin aprofundată.
    De la Wikipedia, enciclopedia liberă
    Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn, 13 februarie 1893 – d. 3 iunie 1960) a fost o militantă activistă și fruntașă comunistă evreică, după Al Doilea Război Mondial lideră a grupării promoscovite (“Pauker”) care a controlat până în 1952 Partidului Comunist Român, vice-prim-ministru și ministru de externe al României.
    Biografia
    S-a născut la Codăești, Vaslui, la data de 28 decembrie 1893 (potrivit actului de naștere nr.66/30 decembrie 1893) într-o familie de evrei . Bunicul ei a fost rabin, iar tatăl – haham. Pe tatăl său îl chema Herșcu Rabinsohn iar pe mamă Sura. Tatăl său avea 35 de ani iar mama 30. A studiat medicină la București în școli ale comunității evreiești și la Geneva în 1918-1919, dar nu termină școala. De tânără a învățat limba ebraică, pe care a predat-o la o școală primară evreiască din București. În timp ce fratele ei mai mic, Zalman, a devenit sionist, din 1915 ea s-a orientat spre socialism, fiind politic influențată de colegul și iubitul de tinerețe, Heinrich Sternberg. În timpul unei șederi în Franța l-a cunoscut pe activistul comunist Marcel Pauker, cu care s-a căsătorit. La încurajarea lui, a intrat, în anul 1920, în mișcarea comunistă. Este racolată în această perioadă ca agent sovietic. În anul 1922 a fost arestată, împreună cu Marcel Pauker, pentru activități politice ilegale și, după ce au fost eliberați, au plecat în exil, în Elveția. De acolo a plecat în Franța, unde a devenit instructoare a Cominternului și apoi s-a implicat în mișcarea comunistă din Balcani. A fost arestată de mai multe ori pentru activitate politică interzisă, fiind membră a PC din România, în cadrul căruia ca activistă Comintern, milita și pentru desprinderea Basarabiei (Est Moldovei) românești de Statul român. În urma unui proces, este condamnată la 10 ani de închisoare, dar reușește să fugă în 1926 în URSS, unde rămâne până în 1934, perioadă în care face studii la școlile Comintern.
    După întoarcerea în România, a primit funcția de prim-secretar a CC al PCR și a fost arestată în 1935, și judecată la Craiova împreună cu alți conducători ai Partidului Comunist, între care Alexandru Moghioroș, Șmil Marcovici și Drăghici, fiind condamnată la zece ani închisoare. În luna mai 1941 a fost lăsată să plece în Uniunea Sovietică, ca urmare a schimbului cu un diplomat român, deținut de autoritățile sovietice după ocuparea în 1940 a Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Mai exact, era vorba de Moș Ion Codreanu fost membru al Sfatului Țării (Basarabiei), arestat de sovietici imediat după intrarea lor în Basarabia, la 28 iunie 1940. Între timp, în timpul unei șederi în Uniunea Sovietică, soțul ei, Marcel, fusese arestat și executat în 1938, ca spion al Occidentului, în cadrul epurărilor staliniste, fapt care nu a reușit să zdruncine credința ei în cauza comunistă și loialitatea ei de agent față de regimul sovietic. La Moscova a devenit șefa grupului de comuniști români exilați, cunoscut, ulterior, sub denumirea de “fracțiunea moscovită”.
    Ana Pauker (era numită Stalin în fustă) s-a reîntors în România, în 1944, îmbrăcată în uniforma sovietică, după ce armata sovietică a intrat în țară. A fost aleasă secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român și a jucat un rol important în organizarea guvernului de coaliție, intitulat “de largă concentrare democratică”, de fapt, controlat de comuniști, prezidat de dr. Petru Groza, în anii 1945-1947. În 1947 a fost numită ministru de externe și vice-prim ministru, fiind prima femeie din lume care a deținut această funcție guvernamentală. În această calitate, a semnat, între altele, actul prin care România ceda Uniunii Sovietice Insula Șerpilor. Ca lideră a PCR și a regimului dictatorial comunist, deosebit de nepopular și de represiv, și-a câștigat o reputație foarte negativă iar mulți consideră că a jucat un rol tenebros în istoria României, aducând statului român numeroase prejudicii. Deoarece a condus țara în mod autoritar, a fost poreclită de poporul român, “Stalin cu fustă”.
    “Raportul Vladimir Tismăneanu” (pagina 56), menționează că la sfârșitul anilor 40 circula, în România, sloganul “Ana, Luca, Teo, Dej – bagă spaima în burgheji”, iar succesiunea numelor, în afara nevoii de rimă, ar fi indicat ordinea după importanța pe care o aveau respectivii conducători în partid, aceștia fiind: Ana Pauker, Vasile Luca (László Luka), Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej.
    Comunista Ana Pauker a participat activ la procesul de impunere în România a unui sistem bazat pe crimă și fărădelege. Un caz elocvent asupra modului cum acționa este cel al Ecaterinei Gata: pentru că a scuipat-o pe Ana Pauker în timpul interogatoriului, i-au fost smulși sânii cu cleștele, a fost violată și apoi omorâtă.
    În anul 1952, în cadrul unui val de epurări, inițiat de Gheorghiu-Dej și inspirat după modelul altor campanii și procese orchestrate în URSS și în toate țările aflate sub dominație sovietică, a fost acuzată de “cosmopolitism”, de “deviere de dreapta” și de activități “antipartinice”, de sabotarea colectivizării agriculturii și de legături cu legionarii, cu agenți străini, cu sioniști etc. A fost exclusă din Partidul Muncitoresc Român (cum se numea atunci partidul comunist). În februarie 1953 a fost supusă unui șir de interogatorii în vederea unui proces politic, dar la numai o lună și jumătate după moartea lui Stalin, în luna aprilie 1953, a fost eliberată din închisoare și ținută mai mulți ani în arest la domiciliu.
    În istoria evreilor, imaginea pe care a lăsat-o Ana Pauker este negativă, dar cu o notă de ambivalență: ea a fost ostilă sionismului și autodeterminării evreilor, în spiritul ideologiei leniniste și staliniste, dar totodată a promovat o politică care a călcat în picioare drepturile fundamentale ale tuturor cetățenilor români. În același timp, datorită politicii externe a lui Stalin în acea perioadă în Orientul Apropiat, paralel cu numeroasele măsuri brutale de represiune, regimul comunist de la București, condus de Ana Pauker, Laszlo Luka (Vasile Luca), Gheorghiu Dej etc. a permis (și la început, într-o oarecare măsură, chiar a încurajat) o emigrație, a unui număr mare de evrei din România spre Israel (circa o sută de mii de persoane în câțiva ani, în vreme ce din URSS însăși, emigrația era aproape toal interzisǎ), iar România a fost în iunie 1948 (alături de celelalte țări dominate atunci de Uniunea Sovietică) printre primele state care au recunoscut de jure tânărul stat evreiesc și au stabilit cu el relații diplomatice la rang de legație.
    În ultimii ani de viață, i s-a permis să lucreze ca traducătoare din limba franceză și limba germană pentru Editura Politică. În octombrie 1959 a primit de la autoritățile sovietice post-staliniste înștiințarea oficială că soțul ei, Marcel, despre a cărui soartă exactă nu avea certe informații, nu a supraviețuit Gulagului și a fost, cum era de presupus, executat în URSS, la august 1938.16
    Ana Pauker a murit, în urma unui cancer de sân, la București la 3 iunie 1960.
    La incinerarea ei, la crematoriu, a fost de față și veteranul comunist Gheorghe Cristescu, unul din fondatorii Partidului Comunist din România. A fost reabilitată după 1965, venirea la putere a lui Ceaușescu, iar urna cu cenușa ei a fost depusă la Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism, mai bine cunoscut ca Mausoleul din Parcul Carol. În 1991, când mausoleul a fost dezafectat, cenușa Anei Pauker a fost preluată de către familie și transportată în Israel.

    • tcatineanu says:

      Am făcut o pauză lungă pe Blog, ocupat cu totul pe un alt plan, al acţiunii şi non-acţiunii ( acţiunea altora, non-acţiunea mea reflexivă, managerială cum i se spune mai nou). Mă bucur că vă regăsesc în acest spaţiu ( “virtual şi virtuos” îi spun eu ). Vă mulţumesc pentru informaţia transmisă, care conţine detalii pe care nu le ştiam, dar care sunt în consonanţă cu ceea ce ştiam ( cu esenţialul, din punctul meu de vedere ). Să o luăm pe puncte:
      1- Mie nu îmi “zgârie urechea” numele ei, Ana Pauker, mie îmi “zgârie” chiar fiinţa, fiinţa ei, sau a Dânsei. Orice referinţă la numele Ana Pauker este asociată în sensibilitatea mea cu o reacţie clară de refuz, de respingere fără rest.
      2- Pe de altă parte, a fost totuşi femeie şi a chemat-o Ana ( dincolo de alte apelative cu care era însoţită de genul “Tovarăşa Pauker”). Deci, a fost femeie, a chemat-o Ana şi a participat la istoria noastră naţională în perioada ştiută. În tipologia mea despre Ana şi ipostazele ei era incorect să trec peste Ana Pauker.
      3- A avut şi ea o biografie, un destin şi o dramă. Dar asta nu ne face pe noi mai fericiţi, dată fiind contribuţia ei istorică, pe care nu au decât să o analizeze istoricii. Văd însă că istoricii şi diverşi comentatori politici îşi schimbă punctele de vedere, perspectivele, cum îşi schimbă ostaşul pe front obielele.
      4- Am dat recent un interviu la România Liberă. M-au întrebat printre altele care este părerea mea despre relaţia dintre lumea comunistă, care a fost şi lumea actuală, post- revoluţionară. Le-am spus că răspunsul meu este conţinut în două versuri dintr-un cântec efectiv metafizic din Maramureş: ” Lumea asta nu-i a mea, Aialaltă nici aşa”. Şi aşa rămâne.

Lasă un răspuns către Lg Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>