Sociologii ne-aplicate

Încă bătrânul Aristotel făcea o distincţie clară între demonstraţie şi argumentaţie, între a demonstra şi a argumenta. Prima operaţie a spiritului ne conduce la adevărul cert şi deci la sentimentul subiectiv al certitudinii. A doua operaţie ne conduce la adevărul probabil, sau la verosimil, acesta fiind asociat pe plan subiectiv cu convingerea. Certitudinea nu are grade de comparaţie, convingerea are: poţi să fi mai mult sau mai puţin convins de ceva sau de altceva. Din păcate cele două operaţii ale spiritului uman sunt amestecate, confundate, la nivelul gândirii cotidiene. Nu ar fi o nenorocire mare: dar ele sunt confundate la nivelul înalt al deciziilor politice. Auzim adesea şi pe stradă şi în Parlament propoziţia: “Am să vă demonstrez eu că….” după care urmează un exemplu (o figură, un fapt, o situaţie). Dar la orice exemplu din această lume se poate aduce uşor un contra-exemplu. Spus pe scurt: cu exemplul sau exemplele se poate argumenta orice dar nu se poate demonstra nimic. Tot Aristotel, făcând diferenţa dintre cele trei mari genuri oratorice, ne spune că în primul gen, cel deliberativ (prezent în sfera politică ), argumentul retoric de bază este exemplul, în al doilea gen, cel judiciar, intră în joc mai ales entimema (un fel de silogism, dar unul retoric), iar în al treilea gen, cel epideictic este la ea acasă amplificarea, adică exagerarea în sus sau în jos, în bine sau în rău. Chiar după această simplă schiţă a gândirii lui Aristotel pe această temă, ne dăm seama că discursurile care se bazează pe exemple, pot argumenta orice fără să demonstreze ceva. De regulă, aceste discursuri recurg şi la amplificare, adică la exagerarea calităţilor proprii aliaţilor, respectiv la exagerarea defectelor adversarilor lor (şi invers, în cazul diminuării). Exemplul, fie el şi semnificativ, este un fenomen izolat, (o entitate izolată),  încât se pretează la o analiză fenomenologică. Dacă luăm însă o clasă de fenomene sau de entităţi de orice natură (în cazul nostru figuri, fapte, situaţii umane), de la analiza fenomenologică trecem la analiza sociologică, iar în corolarul acesteia la statistică. Spus de aceea tot în corolar: prin exemplu şi exemple (oricare şi oricâte) argumentăm în fel şi chip diverse convingeri asociate unor teze doar verosimile (probabil adevărate), prin sociologie şi mai ales prin statistica implicată în sau derivată din sociologie, demonstrăm un adevăr cert, singurul care ne poate oferi sentimentul subiectiv de certitudine. Am în vedere aici Sociologia ca ştiinţă, nu aşa-zisele cercetări sociologice (comandate, plătite şi manipulate) care pleacă nu de la fapte către teză, ci invers, de la o teză către fapte, pentru a o “demonstra” pe dânsa, teza comandată şi plătită. Acest articol mi-a fost inspirat de constatarea empirică sau intuitivă că în societatea noastră de azi convingerile subiective sunt tot mai multe şi certitudinile tot mai puţine, iar între ele creşte periculos spaţiul îndoielii, al îndoielilor. De unde şi ideea mea privind Sociologiile ne-aplicate. Voi lua aici doar trei eşantioane şi îmi voi formula ipoteza, lăsând sociologilor profesionişti dreptul de a analiza dacă ipoteza mea este cert adevărată sau cert falsă.

1Teologii şi poliţiştii. Fiind universitar pe “vremea comuniştilor”, urmăream desigur admiterea la Facultăţi. O urmăream absolut contemplativ, de la distanţă. Pe primul loc era Medicina, unde concurenţa era acerbă. Urmează după ea Politehnica (avem nevoie de ingineri care să construiască temeliile societăţii) şi Stiinţele Economice (avem nevoie de oameni care gestionează chibzuit avuţia naţională a patriei). Nu mai ştiu ce urma după aceea. Oricum, pe ultimele locuri erau Teologia şi Poliţia. Adică, ajungeau să fie teologi sau poliţişti tinerii care nu erau suficient de bine pregătiţi liceal ca să intre la alte Facultăţi şi ale căror familii erau înstărite, încât era sub demnitatea lor să le rămână copiii “pe drumuri”, neinstruiţi, needucaţi într-o ” sferă superioară”. Eu însumi, dacă nu intram la Filologie (1959) eram programat deja pentru Teologie. Constatând empiric acest fenomen mi-am îngăduit teoretic o scară ierarhică orientată cam aşa: Dacă facem abstracţie de bunul Dumnezeu – sau îl punem între paranteze, cum ar zice un fenomenolog-  după el urmează Teologul, apoi vine Preotul, după care vine Părintele, după care vine şi Popa. Şi nu este vorba aici doar de Popa Tanda a lui Slavici,  ci de Popa ca interfaţă între toate cele cereşti şi mai ales toate cele pământeşti. Observ, tot empiric, efortul actua al Bisericii de a-şi forma cadrele, sau, în limbajul meu, de a-i ridica de la condiţia de Popă echivoc la aceea de Teoolog transparent. Cât priveşte clasa poliţiştilor, mă rezum la un exemplu, pe cont propriu. Umblând cu şoferul meu exemplar Sanda Silviu pe drumurile patriei ne întâlnim cu un poliţist, care ne opreşte, că aşa vrea el. Silviu iese ca să vadă despre ce este vorba. Cum discuţia se lungeşte ies şi eu. Poliţistul mă întreabă că eu cine sunt, iar eu în loc să îi spun că sunt PDG, i-am spus că sunt Profesor. Silviu m-a rugat să mă întorc în maşină şi a rezolvat el toată tărăşenia falsă. Dar întors în maşină mi-a spus: “Să nu le mai spuneţi niciodată poliţiştilor că sunteţi Profesor”. E clar: numai la auzul numelui de Profesor, poliţiştii îşi amintesc examenele şi examenatorii lor. Cum Biserica face un efort de restructurare (reformare) a cadrelor, am înţeles că şi Poliţia face un efort similar.

2. Ipoteza funebră. Prima mea ipoteză vizează un segment al vieţii sociale de pe “vremea comuniştilor”. A doua ipoteză vizează un fenomen de după Revoluţie. Tot empiric , pe diverse canale,  aflu în anul 1990 că a murit cineva,  care înainte de Revoluţie era cineva, apoi a murit altcineva, care înainte de Revoluţie era şi el cineva. Şi aşa mai departe, cam un an întreg. Ipoteza mea sună simplu: aceşti oameni care înainte de Revoluţie erau cineva, au decedat de inimă rea (cord), pentru că nu au putut suporta sau îndura căderea lor din funcţiile avute înainte. Pentru un sociolog serios nu ar fi o mare problemă: să ia numărul şi numele tuturor morţilor din Bucureşti, din anul1990, apoi să-i deceleze numai pe cei care au murit de inimă rea (cord), în sfârşit să vadă care şi câţi dintre aceştia erau oameni simpli şi care şi câţi dintre ei erau foşti şefi. Desigur că sociologia poate pune aici în joc instrumente şi mai fine, conjugate şi cu Psihologia. În ceea ce mă priveşte, fac aici doar o observaţie mai generală: un bărbat autentic (o fiinţă autentică, deci şi o femeie) ştie să câştige în viaţă, dar ştie şi să piardă. Cine nu ştie să piardă în viaţă este pe nicăieri.

3. Compensaţia, ca răzbunare naturală. Dacă prima mea ipoteză privind o sociologie ne-aplicată se referea la o secvenţă de pe “vremea comuniştilor” (teologii şi poliţiştii), iar a doua se referea la bolnavii de cord din 1990, a treia vizează un spaţiu mult mai larg. Ea se referă la întreaga societate a noastră, cea de azi, pe o singură secvenţă şi cu o singură întrebare: cum au ajuns oamenii bogaţi, să fie bogaţi? Mi se pare că răspunsul la această întrebare implică mai mulţi factori şi deci o analiză multi-factorială a Sociologiei. Eu am în vedere un singur factor. Se ştia şi se spunea – de când e Lumea-  că tinerii care sunt excelenţi în spaţiul lor de evoluţie teoretică, nu ajung departe sau foarte departe în viaţa practică. Spaţiul vieţii practice îl ocupă, aşadar, concurenţii lor mediocrii teoretic, dar orientaţi practic, pragmatic. Ei ajung bogaţi printr-un efortşi un efect de compensaţie a defectelor lor anterioare, care ţin  de instrucţie sau educaţie(note mici, învăţământ la seral sau la fără frecvenţă …etc).  Dar aici Sociologia ar putea să ia eşantionul bogaţilor din ţara noastră şi să analizeze factorii îmbogăţirii lor, între care cel invocat de mine  este doar unul.

NB-1 În afara unei analize sociologice şi statistice, deci cu exemple şi referinţe izolate,  despre orice putem să spunem orice, sau -cum am menţionat deja-  putem argumenta orice, şi nu putem demonstra nimic.

NB-2Analiza sociologică şi statistica inerentă vizează prin definiţie comportamentul de grup. Dar în oricare grup există excepţii, deci atitudini care se abat de la comportamentul grupului. Acestea sunt excepţiile. Se ştie -şi se spune- că excepţia întăreşte regula şi aceasta pe bună dreptate,  pentru că avem excepţii de la reguli dar nu şi de la legi. Nu s-a spus nimic despre relaţia inversă dintre regulă şi excepţie. Am să formulez relaţia dublă dintre regulă şi excepţie într-o singură propoziţie: excepţia întăreşte regula iar regula periclitează (osteneşte ) excepţia, dar nu o poate epuiza sau elimina.

NB-3 Personal, eu folosesc tehnic cuplul epistemic “plan de fundal” şi “plan de relief”. Aplicat la tema din acest articol acest cuplu ar suna aşa: poţi folosi orice exemplu în planul de relief al expunerii, al prezentării tale( fenomenologie) cu condiţia ca acesta să aibă în fundal prezenţa unui comportament de grup ( sociologia şi statistica).

NB-4Nu sunt deloc convins că cineva va analiza cele trei ipoteze sociologice, ca să vadă dacă sunt cert adevărate sau cert false. Prima este de pe “vremea comuniştilor” care nu ne mai interesează decât ca respingere globală, sau “condamnare”. A doua ipoteză vizează un fenomen cu totul special, rezumat la un an sau doi. A treia ipoteză vizează un fenomen mult prea complex şi complicat. Ea-ipoteza- poate fi şi aducătoare de nenoroc, dacă este analizată cu precizia şi radicalitatea lui Ştefan Zeletin.

NB-5 În faţa celor tre ipoteze numite în titlu” Sociologii ne-aplicate” mă încearcă regretul, părerea de rău că nu sunt şi sociolog.

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>