Măsura: vidă sau confuză?

Aristotel a elaborat o teorie generală şi genială a MĂSURII. El ne dă definiţia (sau conceptul ei). Măsura este locul (spaţiul) de mijloc între două extreme : absenţa şi excesul. Cele două extreme (limite) mai pot fi numite şi “prea puţin” şi “prea mult”. În limba română, între aceste extreme stă ceea ce este “destul” (suficient, sau satisfăcător). Aristotel dezvoltă această teorie pe toate planurile (domeniile) vieţii umane: de la Estetică (Poetica), prin Etică şi Politică, până la Metafizică. Este instructivă concepţia lui politică despre “statul ideal”. Acesta nu este “statul ideal” al lui Platon, stat care este doar visat, dar care rămâne utopic, adică nici real, nici realizabil (ca şi utopia comunistă, crezută cândva ştiinţifică). Pentru Aristotel, statul ideal este statul mediu dezvoltat, adică înscris între “prea mic”şi “prea mare”. Marele gânditor ia toţi parametrii esenţiali ai statului şi îi trece prin filtrul acestui concept: măsura. Ne poate interesa aici doar raţionamentul de bază al lui Aristotel, care merge pe cele două limite (extreme). Dacă un stat este “prea mic”, el riscă să fie cucerit de alte state, să fie asimilat şi deci desfiinţat. Invers, dacă un stat este “prea mare”, el tinde  – prin dinamica lui proprie -  să cucerească, mai departe, alte state. Pe această cale, el ajunge la un punct în care nu se mai poate auto-coordona, auto-conduce, încât, firesc şi fatal, el se destramă. Aici Aristotel a intuit absolut genial ideea destrămării tuturor imperiilor. Opera elevului său  – Alexandru Macedon -  este cel mai bun argument pentru teoria profesorului. Cucerirea Greciei de către Romani şi apoi destrămarea Imperiului Roman confirmă şi ea teoria lui Aristotel pe ambele ei ramuri: pe prima ramură, doar parţial (Grecia, deşi cucerită,  a supravieţuit), pe a doua ramură, pe deplin (Imperiul Roman s-a destrămat complet). Pentru ceea ce vreau să spun în acest articol, încă şi mai instructivă este măsura prezentă în viaţa morală (Etica Nicomahică). Schema conceptului este aceeaşi. Dacă vrem să ne-o reprezentăm pe orizontală, atunci la mijloc avem “virtutea”care reprezintă măsura, în stânga avem un “viciu”, care ţine de “absenţă” sau de “prea puţin”, iar în dreapta avem un alt “viciu”, care ţine de “exces”, de “prea mult”. Dintre exemplele lui Aristotel dăm numai două. Mai întâi, curajul este o virtute (calitate morală, îi spunem noi), în stânga se înscrie laşitatea, ca viciu (defect moral îi spunem noi) iar simetric, în dreapta, se înscrie temeritatea (alt defect moral, numit şi “curajul nebunului”). Tot astfel, în limbajul lui Aristotel, generozitatea este o virtute, zgârcenia şi risipa sunt două vicii. Dar din această teorie rezultă riguros exact că numărul viciilor umane este dublu faţă de numărul virtuţilor. Acest fapt este de altfel  confirmat şi de orice Dicţionar. Asupra acestei probleme vom reveni, întrucât statistica este ceva şi interpretarea ei este altceva.

Profesorul meu D.D. Roşca spunea (citez din memorie): Romanii i-au cucerit pe Greci pe plan militar, dar Grecii i-au cucerit pe Romani, pe plan spiritual. Alături de multe alte teme, tema măsurii aristotelice ajunge şi în spaţiul roman. Aici apare  însă produsul cultural numit în latină “aurea mediocritatis”, adică, tradus în româneşte, “mediocritatea este de aur”. Eticianul german Nicolai Hartman a fost profund scandalizat de această traducere latină (asimilare) a temei aristotelice a măsurii. Dacă reluăm schema noastră intuitivă, Hartman consideră că ea trebuie gândită şi pe verticală. În acest sens, stânga (absenţa), ca şi dreapta (excesul) rămân pe orizontală, dar mijlocul (măsura) se urcă pe verticală, ca o curbă între cele două excese. În acest sens, măsura ţine evident de excelenţă şi nu de mediocritate. Noţiunea (ca să nu-i spunem concept) de mediocritate rezultă din specularea teoriei lui Aristotel exclusiv pe orizontală. Notez doar în trecere că orizontala (luată şi ca orizont) este un spaţiu al extensiei, al expansiunii (inclusiv imperiale).

Acest “aurea mediocritatis” are şi azi un destin, marcat de tot felul de  avataruri. Pentru limitele măsurii, putem folosi termenul (static) de “entitate” sau termenul (dinamic) “tendinţă”. Un prim avatar al măsurii îl putem numi măsura vidă.  Vorbind despre stat, Aristotel crede că acesta nu trebuie să fie condus nici de către cei bogaţi, nici de către cei săraci  – ies aici două forme de guvernare neraţionale -,   ci de către clasa de mijloc. Dar aici, la noi,  se petrece un fenomen istoric. Pe “vremea comuniştilor” intra în Programul Partidului aşa numita  tendinţă de “omogenizare”, pentru a se ajunge cândva la “Poporul unic muncitoresc”. Omogenizarea s-a realizat, dar sub două semne: al sărăciei generale şi al frustrării (nemulţumirii), generală şi ea. Dacă îmi aduc bine aminte, salariul maxim putea fi numai de 6 ori mai mare decât cel mediu (sau minim?). Nicolae Ceauşescu a recunoscut că în societate mai există “privilegii” şi că ele vor mai exista câtva timp. Care erau acestea şi care mai era durata lor de viaţă, numai Dictatorul ştia. Oricum, după Revoluţie (1989), de la acel nivel de “omogenizare” s-a trecut la o polarizare, pe care nimeni nu şi-a imaginat-o. Domnul Ion Iliescu acuza teoretic acest fenomen  – polarizarea “săraci”- “bogaţi”-,  dar fenomenul s-a petrecut chiar sub primul mandat prezidenţial al Dânsului. Bazele polarizării au fost puse în primii ani de după Revoluţie. Nu este altă explicaţie decât aceea că Domnul Ion Iliescu, în calitate de teoretician (ideolog) a fost depăşit de un fenomen real, aşa cum şi al doilea Preşedinte, Domnul Emil Constantinescu, a fost depăşit de … Securitate. Aflu recent (din surse Media, care pentru mine sunt problematice) că la capitolul “Polarizare socială” România stă pe primul loc în Europa. Chiar dacă am sta pe locul 2 sau 3, cam tot acolo suntem. Dacă acum luăm schema măsurii şi o aplicăm la această situaţie reală, vom avea, adică deja avem: în stânga, cei săraci şi mulţi, care devin mai săraci şi  mai mulţi, iar în dreapta, cei bogaţi şi puţini, care devin mai bogaţi şi mai puţini (în cercul bogăţiei lor). Clasa de mijloc nu se constituie, nu se poate constitui: ea, câtă este la noi,  mai degrabă alimentează celelalte două clase, prin îmbogăţire sau prin sărăcire. În limbajul teoriei lui Aristotel, avem aici două excese, “prea puţinul şi “prea multul”, iar la mijloc nu avem nimic sau avem mai nimicul.  Această situaţie reală o numesc măsură vidă. Dar situaţia socială reală se răsfrânge şi pe plan teoretic, în Programele şi Doctrinele Partidelor. Într-un articol anterior făceam observaţia că un defect esenţial al Partidelor noastre rezidă în faptul că nu îşi dezvoltă Doctrinele ideologice. Precizez că o doctrină politică nu poate fi decât ideologică, încât rezerva faţă de acest termen este semn de clară  superficialitate. În schimb, “teoreticienii” se joacă – românii sunt şi un popor de dansatori -  cu “stânga” şi cu “dreapta”. Sunt inspiraţi, probabil, de versurile : “Uite-aşa se joacă fata / Când pe stânga, când pe dreapta”. Dacă mai punem “în joc” şi Centrul (locul virtual al Măsurii), putem avea un număr aproape nedeterminat de combinaţii de cuvinte, deci de “formule ideologice”: “stânga” şi “dreapta”, “centru-stânga” şi “centru- dreapta”, “stânga-stânga” (extremism) şi “dreapta-dreapta”(alt extremism)   etc. Ne mai lipseşte din această artă combinatorie : “centru-stânga-stânga” şi “centru- dreapta- dreapta”, pentru ca tacâmul ideologic să fie complet. Ne întrebăm acum simplu: în acest tabel teoretico-ideologic, unde este “centrul” ca Centru pur şi simplu?. Putem  constata tot pur şi  simplu că el nu este. Şi aici măsura este absentă sau este o măsură vidă. Numai că vidul poate fi umplut repede cu orice, de aceea de la măsura vidă se poate trece  -  chiar cu viteza luminii -  la măsura confuză.

Înţelepciunea populară a intuit sensul adânc al măsurii. L-a exprimat în proverbe şi zicători, între care clasică este zicătoarea simplă şi clară: “Ce-i prea mult nu-i sănătos”. E adevărat că aici nu apare şi “prea puţinul” şi probabil că nu apare pentru că de acesta nu am dus lipsă. Dar alte expresii vizează chiar intervalul în care măsura poate fi vidă şi deci confuză, adică umplută cu orice. În acest sens, pe un drum,  cu doi boi şi doi oameni, unul trage “cea”, iar celălalt “hăis”: ne putem imagina unde vor ajunge, mai probabil nicăieri. Apoi, despre cineva se spune că : “Nu-i nici în car, nici în căruţă”. Atunci, pe unde este el? Probabil că pe nicăieri, pe niciunde. Aici înclin să interpretez aşa: “carul”este al săracului care trudeşte, iar “căruţa” este a bogatului care se plimbă (“se căruţă”). Vin apoi  expresii cu un coeficient mai mare de generalizare, de genul : “Nici prea prea, nici foarte foarte”. Expresia vizează absolut subtil încercările de a umple locul măsurii cu combinaţii ale extremelor, cu condiţia ca  acestea să nu fie; ” nici prea prea, nici foarte foarte”. Replica vine din fundal: ” Ori e albă, ori e neagră”. Se pare că în domeniul vieţii morale, înţelepciunea populară nu a învăţat încă tehnica rafinată a griurilor. Dar în domeniul a ceea ce am numit măsură confuză, paradigma o dă expresia: “A încerca să împaci capra cu varza”. Pe “vremea comuniştilor”, Domnul Profesor Nicolae Kallos a propus ( într-o şedinţă) ca în Dicţionarul limbii române să se înscrie un termen nou: ” caprovarzism”, dată fiind răspândirea fenomenului desemnat de termen. Vorba lui Aristotel: nu sunt atâtea cuvinte câte realităţi există. Eu am adăugat o conotaţie acestei magistrale zicători: “A încerca să împaci capra personală cu varza socială”. Voi sintetiza în final ideea de bază a acestui articol: unde este prezentă măsura vidă locul ei este luat de măsura confuză (eclectică), dar ambele sunt două ipostaze ale absenţei măsurii autentice.

NB-1- Termenul “măsură” are o reprezentare spaţială şi metrică (de unde cuplul “măsură”-”măsurare”). El şi-a găsit treptat câteva echivalente, sinonime. Cel mai bun echivalent modern mi se pare a fi acela de “echilibru”. Acest termen este legat şi de dezvoltarea teoriei contradicţiei, la care au lucrat şi lucrează cele mai luminate creiere ale Umanităţii. La noi, încă Ion Heliade Rădulescu îşi intitula un text Echilibru între antiteze (“antitesi”, zicea Dânsul). Acest “echilibru” între contrarii  – adică “teza” şi “antiteza”-  Hegel l-a numit “sinteză”. Acum, traducând datele termenului “măsură” prin datele termenului “echilibru” putem conchide: teza şi antiteza sunt două excese, măsura este echilibrul (sinteza) lor.

NB-2. Noi românii am avea motive să-l invocăm pe Aristotel cu teoria lui despre statul ideal, ca stat mediu dezvoltat. Deşi am fost împrejmuiţi de trei Imperii, nu am fost desfiinţaţi ca popor şi nici nu am ajuns un alt Imperiu. Numai că la un anumit nivel al vieţii noastre actuale se trece  – ca tendinţă -  de la un exces la opusul acestuia, deci tot la un exces. Dar un exces nu poate fi corectat prin alt exces, cu sens sau semn opus.Ceea ce se petrece, ca tendinţă, în planul vieţii reale se răsfrânge, într-un fel sau altul, pe planul gândirii şi al măsurilor, politice şi administrative.  Sunt convins însă că la un alt nivel  – mai adânc şi greu de pus în evidenţă -  al vieţii noastre, sensul autentic al măsurii (coincident moral cu bunul simţ) s-a păstrat şi că acesta ne-a asigurat şi ne va asigura şi mai departe rezistenţa (permanenţa) în istorie, între “ţările civilizate”.

NB-3 Mă întâlnesc azi cu un fenomen (fapt) care ilustrează ceea ce am spus mai sus, cu referinţă la măsura confuză.  Este în curs de realizare coaliţia politică dintre PSD-C şi PNL. Liderul PNL, Domnul Crin Antonescu, expune clar motivele (temeiuri) ale acestei coaliţii. Face precizarea expresă că această coaliţie (alianţă) este una politică şi nu angajează baza doctrinară a Partidelor. Vine însă Domnul Andrei Marga  şi în stilul cunoscut al dânsului aprofundează lucrurile. Dânsul se referă  – ca întotdeauna –  la ţările “civilizate” şi  – evident -  la SUA. Reducând doctrinele la două cuvinte, sau expresii (lecţia lui Husserl)  – “iniţiativa individuală” este proprie liberalilor, iar “protecţia socială” este proprie social- democraţilor-,   Andrei Marga îşi desfăşoară larg şi fericit raţionamentul: că şi în liberalism există ideea protecţiei sociale, după cum, invers,  social-democraţia ajunge şi ea la iniţiativa individuală. Concluzia trasă de teoreticianul ideolog: pentru coaliţia (alianţa) mai sus  menţionată există şi un temei de natură doctrinară,  deşi liderul Crin Antonescu a afirmat explicit că un astfel de temei nu există. În limbajul folosit mai sus, Domnul Andrei Marga ne spune că (mai nou, în ţările  “civilizate”), stânga o ia puţin la dreapta şi dreapta o ia puţin la stânga, încât prin această “dublă acomodare” (lecţia lui Jean Piaget) ele ajung să se întâlnească. Sunt efectiv curios şi eu când, unde şi cum se vor întâlni ele.  Cu referinţă la “lecţia” de ideologie a Domnului Andrei Marga, prefer să-mi amintesc versurile populare citate : ” Uite-aşa se joacă fata / Când pe stânga, când pe dreapta”.

NB-4. Termenul “măsură” este tradus  în româneşte prin “mijloc”. Dar termenul “mijloc” are două semnificaţii. Prima este spaţială şi desemnează locul (topos) de mijloc. A doua este pragmatică,  întrucât mijlocul este şi  un instrument. Aceasta poate însemna că numai măsura autentică este un instrument al acţiunii optime, nu măsura vidă sau măsura confuză.

NB-5 Menţionam că la capitolul “polarizare” stăm pe primul loc în Europa. Dacă luăm mai multe statistici de acelaşi gen,  dar pe alte teme, observăm că noi românii ne înscriem la extreme: adică stăm pe primele locuri la ceea ce este negativ ( rău)  şi pe ultimele la ceea ce este pozitiv (bun).  Aştept ca Bulă să-şi formuleze un punct de vedere în această problemă.

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

8 Responses to Măsura: vidă sau confuză?

  1. Lg says:

    Apreciez, numai oarecum, definiţia lui Aristotel potrivit căruia măsura este locul (spaţiul) de mijloc între două extreme : absenţa şi excesul. Ca şi in mass media, unde se cere echidistanţă (echilibru), adică locul de mijloc, întreb : care mijloc, unde este jumătatea ?
    Astfel, apreciez mai mult definiţia dată de Pitagora („conaţional” cu Aristotel) unghiului drept : o sfoară întinsă între trei puncte având noduri legate la distanţe egale (nu contează distanţa dintre două noduri) de 3, 4 şi 5 noduri (pe 3 şi 4 noduri sunt catetele şi pe 5 noduri se află ipotenuza). Aceasta este măsura unghiului drept şi nimeni nu poate spune că este mai mult sau mai puţin drept !
    Măsura, făcând abstracţie de sistemul internaţional de unităţi de măsură (pentru masă, timp, temperetură, forţă, etc), deci sub aspect filosofic, este „ceva” între prea mult şi prea puţin. Acel „ceva” este dat, aşa cum se prezintă şi în articol, de „bunul simţ”. La NB 2 se remarcă că acest bun simţ „popular” ne-a asigurat rezistenţa în istorie, în cadrul ţărilor civilizate. Totuşi nu putem fi siguri că această situaţie se va perpetua la infinit. Aici intervine STATUL : dacă doreşte ca bunul simţ al poporului să se menţină şi în continuare, adică să avem simţul măsurii, trebuie (mi-am propus să evit acest cuvânt dar în această situaţie nu pot !) să susţină, să încurajeze şi să sprijine două „instituţii” fundamentale ale sale : familia şi biserica. În această ecuaţie partidele nu contează !
    Tot bunul simţ ne mai dă o dimensiune a măsuri : „dacă nu a rămas înseamnă că nu a ajuns !”, adică a fost atât cât a fost necesar. Cârcotaşii pot spune : a fost în exces, dar nu pot răspunde la întrebarea : cât trebuia să fie ca să nu mai rămână nimic.
    Încerc să mă substitui lui Bulă la problema polarizării (suntem primii la ceea ce este negativ şi ultimii la ceea ce este pozitiv) : suntem şi noi primii la ceva ; este mai bine decât deloc !
    P.S. – în totalitate de acord cu colegul Dumneavoastră de Cabinet, Domnul Marian Petcu, asupra faptului că Blogul este un “instrument cronofag”.

    • tcatineanu says:

      V-am trimis cu întârziere un răspuns ( la Boala de putere ). Îmi găsesc totuşi vreme să vă răspund şi la ultimul comentariu ( Măsura: vidă sau confuză? ). Repet : Vă citesc toate comentariile cu reală plăcere. Pe tema măsurii, cum aţi şi intuit, există o diferenţă între măsura în înţeles metric ( geometric ) şi măsura în înţeles filosofic ( axiologic). Prima se măsoară, a doua se evaluează ( se estimează). Prima poate fi asociată cu Pitagora, a doua este asociată cu Aristotel. În altă expresie, prima este matematică, a doua este metafizică. E atunci oarecum normal ca Dvs. să optaţi pentru prima şi eu pentru a doua. ( Dacă cineva ne obligă la o astfel de opţiune).
      Nu am dezvoltat în articolul meu modul în care este definită măsura în mai multe zicători şi proverbe ale românilor. Voi reveni asupra acestei teme. M-a interesat aici ceea ce scrie şi în titlu: “măsura vidă” şi “măsura confuză”. Evident că orice temă poate fi dezvoltată şi poate fi restrânsă. Dacă este vorba de soluţiile pe care le propuneţi- familia şi Biserica – eu cred că sunt absolut necesare, dar nu sunt convins că sunt şi suficiente.
      NB-1- Dacă este vorba de ierarhia cu pricina ( locul întâi şi ultimul loc) trebuie să observ că Dvs. sunteţi talentat, dar Bulă este totuşi genial. Aştept să vină de undeva ” punctul lui de vedere”. Eu însumi am încercat şi am ratat.
      NB-2 – În replică ( în contrapunct armonic ) îmi îngădui şi eu să interpretez unghiurile lui Pitagora din perspectivă axiologică ( şi retorică ). Echivalentul retoric al unghiului este “punctul de vedere” . Acesta poate fi mai mult sau mai puţin “ascuţit”, mai mult sau mai puţin “obtuz”, iar dacă nu atunci poate fi numai “drept” sau “nedrept”.
      Tudor Cătineanu.

      • Lg says:

        Vă mulţumesc pentru aprecieri.
        Nu am niciun dubiu asupra preferinţei Dumneavoastră de a aborda tema măsurii din perspectivă filosofică. Acum constat, după ce am citit răspunsul Dumneavoastră, că spaţiul de manifestare este extrem de generos, chiar tinzând la infinit. Sunt convins că şi abordarea metrică o faceţi cu aceeaşi uşurinţă. Totuşi eu rămân pentru optiunea măsurii metrice unde spatiul de manifestare tinde şi el, dar … spre „zero” !
        Măsura, măsura autentică, dacă este, este un instrument al acţuniii optime în societate. Este cert că avem nevoie de cât mai multe astfel de instrumente (câte unul pentru fiecare domeniu). Acesta, instrumentul, dacă nu este folosit raţional se poate „răzbuna” pe cel sau cei care îl foloseşte / folosesc. Un exemplu de utilizare a unui instrument poate fi : grebla este destinată şi folosită pentru a aduna fânul ; dacă o foloseşti pentru a călca pe ea ştii ce te aşteaptă ! La fel este şi cu măsura autentică dacă nu este folosită pentru ceea ce a fost creată.
        Dacă măsura nu există, fie ea vidă sau confuză, merită efortul de a face distincţie între cele două forme de a nu fi, ştiind că în plan practic efectul este acelaşi ?

        • tcatineanu says:

          Faptul că pentru măsura metrică invocaţi exemplul cu “grebla” mă bucură. O faceţi, probabil, la sugestia lui Bulă. Acesta ne povesteşte cum a plecat- pe vremuri- un tânăr la Paris. Întors în ţară, acesta a uitat toate cuvintele româneşti. Ajuns în câmp, tânărul a călcat din greşeală pe “dinţii” greblei, iar coada l-a lovit ( auto-molestare). A înjurat de mama focului şi i-a spus greblei pe nume.
          Eu însumi – tânăr fiind- am ajuns în câmp. Bunicul ( Moşu) m-a învăţat cum se face fânul. Lecţia este de neuitat: minimum de efort şi maximum de eficienţă. Desigur că şi inxtrumentul trebuie să fie făcut ca lumea, cum se zice. Căci, pe grebla Dvs.- sau a mea-frontul ei de lucru poate fi prea larg sau prea îngust, “dinţii” pot fi prea lungi sau prea scurţi, respectiv prea deşi sau prea rari, coada ( cu pricina) poate fi şi ea prea lungă sau prea scurtă, grebla în întregul ei poate fi prea grea sau prea uşoară. Vă daţi seama câte “excese” aristotelice sunt posibile, dar sunt depăşite într-o simplă greblă. În forma ei optimă ( cum aţi şi remarcat) ea este şi funcţională. Dacă instrumentul optim se întâlneşte cu regula ( “Minim de efort, maxim de eficienţă”), totul este în regulă. Dar aici se deschide un complex de probleme, una mai interesantă ca alta ( şi care ne pot duce la Brâncuşi, la Design etc).
          Am recurs la distincţia dintre cele două forme ale absenţei măsurii din raţiuni pur teoretice. Acestea sunt însă Repere care fac posibile alte analize, concrete. Chiar şi aşa, există totuşi o diferenţă între “vid” şi “confuz”. Nu-i aşa ?
          NB. Mai este însă un tânăr despre care Ion Creangă spune că s-a dus la Paris bou şi s-a întors vacă. I-am întrebat pe studenţii mei care ar putea fi sensul acestei expresii a marelui nostru povestitor ( că s-a dus bou şi s-a întors vacă, de la Paris ). Ne-profesoral, vă întreb şi pe Dvs. Acum , în final, îmi amintesc şi de “tinerii” lui Eminescu asociaţi tot cu Parisul ( ” Ai noştri tineri la Paris învaţă…”). (TC).

  2. Lg says:

    Încerc să vă răspund la întrebarea : care ar putea fi sensul acestei expresii a marelui nostru povestitor ( că s-a dus bou şi s-a întors vacă, de la Paris ) ?
    Sensul, pur şi simplu, este că tânărul s-a întors aşa cum cum a fost când a plecat, adică fără nicio transformare. Transformarea aşteptată şi care nu s-a produs ar fi fost la nivel „intelectual”. Astfel marele povestitor constată lipsa măsurii în găndirea tânărului. A plecat cu o măsură vidă şi s-a întors cu o măsură confuză, sau invers.
    Cu siguranţă nu s-a gândit Ion Creangă, la acea vreme nici nu ar fi fost posibil, că tânărul a fost la Paris pentru o operaţie de schimbare de sex !

    • tcatineanu says:

      Aveţi dreptate, marele nostru povestitor Ion Creangă nu putea gândi în termenii în care gândim noi azi ( măsură vidă, măsură confuză,.. etc). Dar genial fiind, la “schimbarea sexelor” ( nu cea anatomică, practicată azi ) s-a gândit. Interpretarea mea sună aşa: tânărul care pleacă la Paris bou şi se întoarce vacă, se întoarce de fapt ca un homosexual ( pasiv, sau aşa ceva, că nu mă pricep la această tehnică erotică ). Nu departe de această efeminare a bărbaţilor bate şi Eminescu. Tinerii lui învaţă ( la Paris ) “la gât cravata cum se leagă nodul” apoi ei vin în ţară şi “ne fericesc norodul” cu ” chipul lor isteţ de oaie creaţă”. Dar Creangă a fost atât de subtil încât şi-a sugerat ideea într-o formă foarte simplă şi multiplu interpretabilă, încât şi eu doar într-un târziu am dibuit înţelesul posibil pe care vi l-am enunţat. Probabil că sunteţi şi Dvs. de acord că pe această cale ne cam îndepărtăm de tema Măsurii. De fapt, pe de o parte da, pe de altă parte, ba.
      NB- Cu expresia “schimbarea sexului” aţi avut, totuşi, o intuiţie, aţi dibuit exteriorul interiorului.

  3. Domnul Nimeni says:

    Intelesul cuvintelor lui Creanga,aplicat la situatia concreta din Invatamantul de astazi,ar fi cam acesta:a pleca bou inseamna sa mergi boldis la o facultate,fara examene de admitere si fara prezentare la cursuri numai in scopul de a ocoli grebla sau de a-i uita numele,iar a te intoarce vaca inseamna a reveni la vatra sau aiurea cu ugerul plin de diplome mugind pe la toate portile in cautare de sustar…si nu e!Nodul dublu al cravatei invocate de Eminescu cred ca atarna la gatul fiecarei vaci absolvente care a facut “three in one”,vorba englezului,adica facultate,masterat si doctorat separate doar de cate o vacanta in speranta ca vor nimeri sustarul inaintea celorlalti!Ca om de rand stiam ca teza de doctorat este suma si sublimarea unei experiente progresive,chiar de o viata ,intr-un domeniu pe care l-ai slujit si caruia te-ai dedicat…Acum,ce sa vezi,intai esti Doctor in…si apoi urmeaza o viata de experiente,care mai de care,in cu totul alte teritorii…Doar grebla te mai salveaza,daca nu i-ai uitat numele…Eu nu ma mir de boi si vaci,ma mir de Inalta Tradare a unora chemati sa fie masura acestor lucruri.
    Cat despre Bula,parca ne priveste trist si spune:rasu-i ras si gluma-i buna,dar toate cate sunt au o masura!
    Nu-mi place ce am scris,cum sa-mi placa daca se aplica si rudelor mele apropiate?

  4. Domnul Nimeni says:

    PS-Articolul Dumneavoastra imi place insa foarte,foarte mult si il voi lua ca referinta pt actiunile mele zilnice,incercand ca intre cele doua extreme sa vad Masura Clara a tuturor lucrurilor!Multumesc foarte mult!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>