Cuvântul “Trebuie”

 

Pe de o parte, cuvântul “trebuie” este un cuvânt ca oricare altul şi este înscris în Dicţionar alături de toate celelalte cuvinte, pe un plan de egalitate. Pe de altă parte, acelaşi cuvânt are un statut şi un registru de înţelesuri greu de definit. Copilul înţelege ce este masa, scaunul, farfuria, furculiţa şi omleta din farfurie, dar nu înţelege de ce trebuie să-şi coordoneze mişcările aşa şi nu altfel pentru a mânca omleta. Uneori nu înţelege de ce trebuie să mănânce omletă şi nu altceva, ce-i place lui. Cu ajutorul părinţilor, el învaţă de ce trebuie să facă aşa şi nu altfel. Ajuns matur, el ştie ce trebuie şi ce nu trebuie pe baza experienţei proprii, practice. Numai că ajuns matur, el poate extinde sfera de aplicaţie a termenului “trebuie” încoace şi încolo, unde trebuie şi unde nu trebuie. În utilizarea acestui cuvânt trebuie să existe - respectiv există – o autoritate, care recomandă (sau comandă), un subiect receptor (individual sau colectiv), care ascultă sau nu ascultă şi o finalitate (care implică o strategie). Aceasta pentru ca ceea ce trebuie să fie făcut, să fie făcut pur şi simplu şi să nu rămână doar o vorbă în vânt. În acest sens, părinţii sunt aceia care trebuie să le spună copiilor lor ce trebuie să facă  sau să nu facă; profesorii sunt aceia care trebuie să le spună elevilor cum trebuie  să îşi facă temele; şefii sunt aceia care trebuie să le indice subalternilor cum trebuie ei să îşi rezolve sarcinile de serviciu… etc. Numai că din această ecuaţie simplă şi raţională a lui (autoritatea care îl rosteşte, subiectul căruia i se adresează şi finalitatea asociată cu o strategie anume), cuvântul ”trebuie” iese şi devine TREBUIE. Acest TREBUIE este ca un fel de Supra-Lume în care  oricine (oricare) îi poate spune oricui ce trebuie şi ce nu trebuie să fie sau să nu fie, respectiv să fie făcut sau să nu fie făcut. În această Supra-Lume, aproape toată lumea ştie ce trebuie să facă celălalt (vecinul, colegul, prietenul chiar), ce trebuie să facă ceilalţi, oricare ar fi ei şi - mai ales - ce trebuie să facă instituţiile (de la Şcoală până la Parlament). Dacă e să conjugăm gramatical acest verb, avem formele: eu trebuie, tu trebuie, el (ea) trebuie, noi trebuie, voi trebuie, ei (ele) trebuie. Gramatica fiind universală, distribuţia formelor este perfect simetrică, toate având o aceeaşi greutate (semantică). Dacă însă trecem în planul vieţii reale observăm o distribuţie de accent a formelor. În acest sens, eu trebuie şi noi trebuie au o valoare minimă, uneori egală cu zero. Persoana întâia îşi asumă datoria şi responsabilitatea într-o mică, minimă măsură. Persoana întâia (la singular şi la plural) intră în joc activ dacă este în joc un interes, dar interesul nu are o legătură necesară cu etica lui trebuie. Forma negativă - nu trebuie - apare aici absolut rar, prin excepţie. Accentul se deplasează însă puternic spre persoana a doua: tu trebuie, voi trebuie. Aici intervine simetric şi forma negativă: tu nu trebuie, voi nu trebuie. Descărcată deci de sarcina lui trebuie, persoana a întâia o deplasează, o transferă asupra persoanei a doua. Ei rămân în comunicare (de la dialog la disputa feroce), de aceea îşi pot interloca poziţiile: nu eu, ci tu, nu noi, ci voi (trebuie sau nu trebuie aşa sau aşa). Dar accentul se deplasează total spre persoana a treia: el-ea, ei-ele. Persoana a treia este prin definiţie absentă, deci poate fi încărcată cu orice sarcină şi oricare răspundere. Dacă persoana a treia este încă în funcţie, va fi încărcat cu întreg registrul lui trebuie, în forma cea mai gravă: el este acela care trebuie, sau nu trebuie, ei-ele sunt aceia care trebuie aşa şi nu trebuie altcumva. Persoana a treia este apoi străinul (Străinul, în limbajul lui Camus), care a fost dar a plecat, sau care încă nu a venit şi pe care îl aşteptăm (Godot). Primul străin (fie el individ, Partid sau Preşedinte), adică cel care a plecat, este însoţit de expresia: ar fi trebuit şi nu ar fi trebuit. Iar străinul care va veni este primit deja cu: el va trebui şi el nu va trebui să facă sau să fie aşa şi aşa. Cred că această distribuţie de accent pe cele trei forme (persoane gramaticale) poate fi analizată şi sociologic. Îl voi ruga pe Domnul Vasile Dâncu să verifice această ipoteză a distribuţiei de accent la care este supus verbul Trebuie în viaţa noastră reală. Această schemă (ipoteză) a distribuţiei de accente încearcă să identifice un element de regulă (regularitate) în utilizarea reală a verbului Trebuie. Pentru că altfel - cum am sugerat mai sus - rămânem doar într-o Supra-Lume în care domină dar nu domneşte imperativul universal dar absolut vag  TREBUIE. Cu o celebră expresie a lui Nietzsche, acest imperativ ajunge să fie adresat “Tuturor şi nimănui”. În formulare sintetică, repet ce am mai spus: toată lumea ştie ce trebuie să facă toată lumea şi foarte puţini fac ceea ce trebuie să fie făcut. Dacă ar fi vorba doar de indivizi şi de relaţiile interindividuale, sau de atitudinea indivizilor faţă de instituţii, nu ar fi nici un fel de nenorocire. Într-o societate liberă,  fiecare are dreptul să afirme orice despre orice şi să folosească verbul Trebuie cum crede de cuviinţă. Dar disputa cu verbul Trebuie intră între instituţiile Statului şi nu oriunde, ci la cel mai înalt nivel: Parlament, Guvern, Justiţie, Preşedinţie. Fiecare parte îi spune celeilalte ce trebuie să facă ea, mai puţin atentă la ograda proprie (persoana întâia). Dacă intră pe scenă sau în arenă şi mass-media, spectacolul este total, iar confuzia este pe măsura lui…

NB-1. Am luat aici cuvântul “trebuie” în înţelesul lui obişnuit, folosit cotidian. Pentru că, altfel, acest termen defineşte unul dintre cele mai complexe concepte ale Filosofiei. Nici astăzi nu putem înţelege riguros ştiinţific şi până la capăt (fără rest) cum este posibil acest cuvânt (“pe ce se bazează el” ar spune ştim noi cine). Kant a pus în conexiune şi a stabilit o opoziţie ireductibilă între Este şi Trebuie. Este defineşte Natura  – care pur şi simplu există -, iar Trebuie defineşte Cultura, care implică şi libertatea umană, încât ea se poate dezvolta. Plecând de la marea doctrină a lui Kant, urmaşii lui (adică neokantienii) au extras sau au distilat un enunţ simplu, clar şi fără pardon (logic): “Ceea ce trebuie să fie, nu este”. Este la mintea oricui (inclusiv a cocoşului): că dacă ceva ar fi, nu ar mai trebui să fie. Această propoziţie de extracţie kantiană a fost speculată în fel şi chip. Eu cred că dacă plecăm de la relaţia dintre ceea ce este (E) şi ceea ce trebuie să fie (T), putem dezvolta o matrice cu cel puţin 4 propoziţii: 1)- Trebuie să fie, dar nu este. Aici Trebuie este proiectat într-un viitor mai mult sau mai puţin determinat. El poate fi şi un fel de “A doua venire a Domnului”. Neokantienii l-au considerat supra-istoric, adică în afara timpului. 2)- Nu trebuie să fie, dar este. Se vede cu ochiul liber că acesta este Răul, cu toate formele lui. Trebuie este contrazis prin faptul că omul face ceea ce nu Trebuie. 3)- Nu trebuie să fie şi nu este. Propoziţia defineşte absenţa explicită a Răului şi prezenţa tacită (implicită) a Binelui. 4)- Trebuie să fie şi este. Altfel spus, este aşa cum trebuie să fie. Sau, cum ne exprimăm mai nou, este “All right”. Propoziţia defineşte prezenţa explicită (pozitivă) a Binelui. Or, acum, dacă încerc să proiectez această matrice teoretică asupra vieţii noastre reale, înclin să cred că trăim – ca accent, deci predominant, nu exclusiv – sub zodia tristă a primelor două enunţuri. O excrescenţă aproape de neimaginat a lui Trebuie (Supra- Lumea, despre care vorbeam) ca semn al deficitului lui Este. Şi, complementar, o încălcare aproape generalizată (greu de măsurat) a lui Trebuie, adică a Legilor, Normelor, Regulilor. Durkheim numea această situaţie “anomie” şi probabil că ea este inerentă oricărei tranziţii. Formele şi gradele ei au şi caracter naţional.

NB-2. În limbaj de specialitate, termenul “trebuie” este numit “functor deontic”. Este functorul cel mai “tare”, adică fără pardon şi fără iertare. În această ipostază el este exterior şi constrângător faţă de subiect (subiectivitate). Dar el (ca şi alţi functori deontici) poate fi modelat, modulat, dacă îl folosim la condiţional: este o diferenţă clară între trebuie-nu trebuie şi ar trebui-nu ar trebui. În a doua formă se simte deja apelul verbului imperativ la conştiinţa proprie a subiectului. Pe linia acestei diferenţe (constrângere şi asumarea interioară liberă), limba germană, spre exemplu, distinge între “sollen” şi “muessen“, limba franceză distinge între termenii “faloir” şi “devoir“, limba engleză între “must” şi “have to“. La nivelul limbajului moral, există functori şi mai interiorizaţi. După admirabila analiză a lui Constantin Noica, în limba română aceştia ar fi daţi de două cupluri: “Se cade-Nu se cade” şi “Se cuvine-Nu se cuvine”. Sugerez aici că azi - în zilele şi nopţile noastre - este folosită forma cea mai tare a lui Trebuie, care este la limita semnificaţiei lui juridice, încât Lumea reală pare încărcată de o vinovăţie (culpă) generalizată, derivată din Supra-Lumea lui TREBUIE.

NB-3. Ca Preşedinte al Consiliului de Administraţie al S.R.R., mă întâlnesc cu repetarea interminabilă a lui “trebuie” din partea unui consilier. Pe orice temă, în orice situaţie apare acelaşi “trebuie”, rostit imperativ (adică răstit) şi adresat nu se ştia niciodată clar cui anume. Îmi îngădui să transcriu aici replica pe care i-am dat-o într-o zi: “Oare ce trebuie să facem noi pentru ca ceea ce trebuie să facem, să facem pur şi simplu?”.  

NB-4. Circul într-o zi cu taxiul. După lecţia lui Socrate stau de vorbă cu toată lumea, cu oricine. Cum toţi românii se pricep la fotbal şi la politică, îi las şoferului iniţiativa, care merge direct pe politică. Probabil că a fost cea mai mare frecvenţă a cuvântului “trebuie” pe care am auzit-o într-o jumătate de ceas: ce trebuie să facă Guvernul, ce trebuie să facă Parlamentul, ce trebuie să facă şi Preşedintele. L-am întrebat de ce nu intră în viaţa politică, pentru a face Dânsul ceea ce nu fac ceilalţi. S-a uitat la mine uluit şi ne-am despărţit într-o relaţie nu foarte clară.

NB-5. Nu numai în contextul acestei teme, ci şi în altele, îmi face plăcere să-mi amintesc de o propoziţie a lui Goethe: “Dacă fiecare cetăţean din Hamburg face curat în faţa casei sale, Hamburgul va fi un oraş curat”. Numai că la noi, cu încurcăturile lui “trebuie”, o parte dintre cetăţenii (concetăţenii) noştri nu fac curat în faţa casei proprii, ci în faţa casei vecinului, sau a străinului şi ştim noi de ce.

NB-6. Acesta este marele paradox al imperativului Trebuie: fără el nu putem (omeneşte) trăi; numai cu el, putem şi muri. Pus în ecuaţia menţionată, el orientează acţiunea; scos din acea ecuaţie el blochează acţiunea (încurajâd lenea şi gâlceava).

  

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

8 Responses to Cuvântul “Trebuie”

  1. Imi permit si eu o Nota Bene: Problema e ca exista o consecinta la fel de grava a lui ”TU/VOI trebuie să… sau ar fi trebuit să…”. Anume, dacă ceva nu va ieși cum trebuie, doar tu/voi sunteți de vină. Cu alte cuvinte și culpa e doar a ta/ a lor, niciodată a mea…

    • tcatineanu says:

      Prin comentariul tău pui în evidenţă un rău mai general- un rău generic- pe care îl putem numi “transfer de răspundere”. Cum ai sugerat, acest rău se exprimă simplu: nu eu sunt de vină, deci nu sunt responsabil; nu noi suntem de vină, deci nu suntem responsabili. Problema de nuanţă pe care am deschis-o în textul “Cuvântul Trebuie” priveşte persoana asupra căreia se face “transferul de răspundere”. Eu înclin să cred că acest transfer merge şi spre persoana a doua ( Tu, Voi ), dar merge , ca accent, mai ales spre persoana a treia ( El, Ea, Ei, Ele). I-am numit sintetic şi semi-metaforic: “Străinul care a plecat”, “Străinul care va veni”. Este adevărat că această problemă de nuanţă ( de accent) poate fi lămurită numai prin cercetări psiho-sociologice şi statistice. Aici trebuie apelat la instrumentariul Domnului Vasile Dâncu.
      Tudor Cătineanu

  2. Oltea Catineanu says:

    Test

  3. Adriana Burlacu says:

    Excelent articol

  4. Lg says:

    Va rog sa mai primiti o NB, TREBUIE sa fie a 8-a (sase ale autorului si una a d-lui Victor Popescu). Chiar daca trebuie, este posibil sa nu fie : daca un alt “internaut” a fost mai rapid decat mine, in a posta comentariul ! Putem trage concluzia ca “trebuie”, cu tot caracterul sau imperativ, se poate transforma in “nu este “. Numai “cea de a patra dimensiune”, adica timpul, se va pronunta, definitiv si irevocabil, asupra acestei transformari si vom vedea in care din cele 4 “propozitii” ale relatiei dintre (E) şi (T), de la NB1 suntem !
    Cred ca orice analiza (sau speculatie) asupra cuvantului “trebuie” nu poate face abstracţie de celebra “mobilizare” : “Trebuie sa facem totul pentru ca …. etc si etc”. Deci ce avem de facut este clar : totul. Asta din perspectiva celui care a lansat “mobilizarea”. La nivel individual, cel care receptioneaza mesajul, reactia fireasca este : “Faceti, este foarte bine. Dar cu mine ce treaba aveti ?” Domnul Vasile Dancu ne poate confirma sau infirma ca, la nivel de individ, aceasta reactie este fireasca ? Daca “DA” ar fi bine ca cel putin pentru o generatie, de acum inainte, in discursul politic cuvantul “trebuie” sa nu existe !

    • tcatineanu says:

      Matricea pe care am elaborat-o, cu referinţă la relaţia Este-Trebuie ( E-T) este o matrice pur logică. Repet enunţurile ei: 1- Trebuie, deci nu este. 2- Nu trebuie, dar este. 3-Nu trebuie şi nu este. 4- Trebuie şi este ( aşa cum trebuie să fie). Fac precizarea că cele patru enunţuri au o acoperire reală în viaţa reală a oricărei societăţi ( de azi, de ieri, de alaltăieri şi de mâine). Dar este vorba de ponderea pe care ele o au în diverse societăţi, pondere pe care o putem gândi teoretic , dar nu o putem măsura exact ( de unde nevoia Sociologiei şi a Statisticii ). Eu am sugerat doar că în condiţiile societăţii noastre de azi accentul este deplasat spre primele două enunţuri : de unde şi inflaţia lui “Trebuie”, ne-însoţit de Este, care vă exasperează şi pe Dvs. şi abaterea de la Trebuie ( Legi, Norme, Reguli ), care dă formele răului vizibil pe toate gardurile. Deci matricea enunţurilor este una logică, accentul introdus de mine este unul axiologic ( de evaluare). Comentariul Dvs. are însă o notă nouă, una psihologică. El se defineşte cel puţin în două puncte ale textului: 1- Chiar dacă Trebuie nu Este, el ar trebui să fie cândva, cine ştie când şi cum ( semn de optimism latent, nativ ); 2- Eu personal m-am săturat de orice fel de Trebuie şi nici o Sociologie nu-mi poate dovedi contrariul stării mele de sensibilitate, a atitudinii mele. Sunt absolut de acord cu cele două considerente, ale Dvs. Eu însumi cred că ultimul filtru de analiză a orice ar fi în această Lume ( configuraţie reală, structură logică, ierarhie axiologică … ) este Sensibilitatea. Pe de altă parte, eu disting – şi nu numai ca profesor- nivelurile menţionate: real, logic, axiologic, sensibil ( psihologic). Încântat de comentariile Dvs. , care se înscriu pe toate planurile menţionate, fiind înrădăcinate în ultimul.
      Tudor Cătineanu

      • Lg says:

        Mulţumiri pentru apreciere. Înţeleg că a fost “de bine”, adică am fost, cât de cât, pe “linie” şi nu aşa rătăcit într-un “cerc” !

        • tcatineanu says:

          Ştiţi şi Dv. că în Universul fizic nu există linii drepte. Aceasta înseamnă că orice am face nu putem fi “pe linie”. Propoziţia are legătură cu celebra teorie a “curburii Universului”a lui Einstein. Încă bătrânul Epicur avea o teorie uimitoare privind “abaterea” de la linia dreaptă ( “clinamen”). Dar şi modelul circular este discutabil, din diverse raţiuni ştiinţifice ( şi logice). Aşa că nu vă faceţi probleme: din motive metafizice, nu puteţi fi nici pe “linia dreaptă” şi nici pe “circumferinţa cercului”. Eu aici optez pentru metafora Labirintului şi cred că cel mai bun “fir al Ariadnei” este mintea ( raţiunea) cu semnul, semnele ei. Între toate figurile geometrice eu prefer totuşi elipsa, neînsoţită de nici un fel de eclipsă. Ea nu este sterilă ca linia dreaptă şi nici nu cade într-un “cerc vicios”.
          NB- Avem dreptul să vorbim şi noi, mai în glumă, mai în serios. ( T.C.).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>